Thursday, April 19, 2018

Filme contra plictiselii: Blade of the Immortal, Wilson, Happy End, The Beguiled, Mom and Dad, Baby Driver


Blade of the Immortal

(al 100-lea film al lui Takashi Miike)

Legenda cinema-ului japonez Takashi Miike a ajuns la al 100-lea film - record intalnit doar in industria porno. Ca sa sarbatoreasca centenarul odata cu Romania, a ales sa ecranizeze una dintre cele mai indragite benzi desenate japoneze, Blade of the Immortal, scrisa de Hiroaki Samura pe parcursul a  mai bine de 20 de ani. Filmul a avut astfel insemnatate majora in lumea pop culture, fiind inclus si in competitzia de la Cannes.

Doar ca eu nu ma prea omor dupa filmele cu samurai. Toate sufera de o anumita simplitate a povestii, condimentata aici cu un element fantastic - faptul ca samuraiul e nemuritor si de fiecare data cand e ciopartzit niste viermi il ajuta sa se reintregeasca (inclusiv atunci cand i se amputeaza membre). Nu mi-e clar ce vrea sa spuna autorul - centenar, reintregirea neamului?

Cel mai misto lucru din filmul asta e diversitatea sabiilor cu care se bat protagonistii, vreo 20 de feluri de sabii (unele infipte in spinarea personajului din poza): sabie subtzire, lunga, groasa, telescopica, sabia-ciocan, ciocanu-sabie, sabia-trident, sabia dubla. S-a investit mai multa imaginatzie in designul sabiilor decat in personaje, care nu prea apuca sa capete individualitate inainte de a fi macelarite. Asta e principalul neajuns al filmului - toate personajele sunt hacuite inainte sa spuna mai mult de cateva vorbe, uneori nici nu le e clara motivatzia. Sunt omoratzi cam doosute de figurantzi, iar la un momendat obosesti sa tot auzi fashaitul ala de sabie taind prin carne.

Samuraiul protagonist e jucat de un superstar pop din Japonia si asta ar trebui sa faca filmul mai fun decat e, insa cine nu e familiar cu pop-ul japonez nu va simtzi nimic in sensul asta. Or fi si niste referintze la filmele clasice cu samurai dar nu le-am sesizat (erau mai remarcabile in precedentul film cu samurai al lui Miike13 Assassins). Cum n-am citit nici banda desenata, creca am ratat cam tot ce trebuia sa fie fun legat de filmul asta.

Banda desenata din care e inspirat filmul e FOARTE lunga si s-ar preta la continuari, insa filmul n-a facut destule valuri comerciale incat sa merite efortul. O oportunitate majora cam ratata.


*************************************

Wilson

(regizat de Craig Johnson, hipster)

Tot o ecranizare BD, insa de cu totul alta factura, originara in undergroundul indie american.

Se fac multzi ani de cand am scris despre cartea Wilson, scrisa si desenata de Daniel Clowes, unul dintre autorii mei preferatzi din BD-ul american. Pe vremea aia lumea era umpic alfel iar impactul povestii era cu totul altul. Dialogurile cinice si ofensatoare nu devenisera inca cool, asa ca protagonistul era cat de cat interesant.

Astazi pare destul de banal, caci miza povestii era tocmai acel spirit "offensive cool" abuzat azi de toata lumea de la articolele Vice la parlamentari, de hipsterii care spunand chestii "cringy" spera ca vor ajunge candva in Parlamentu Romaniei, acolo unde e distractzia adevarata. Asadar genul de discurs care dadea acu 10 ani farmecul protagonistului din Wilson s-a cam banalizat azi, cand pana si liderii politici umbla cu o retorica a prohabului desfacut.

Pe de alta parte cineva a decis ca filmul asta trebuie sa fie o comedie romantica, deci dimensiunea cinic-nihilista a povestii originale e atenuata, iar Woody Harrelson, joaca intr-o maniera cam parodica, de parca nu si-ar lua personajul tocmai in serios. Ceva mai potrivita spiritului materialului original e Laura Dern (foarte activa in ultimii ani - vezi noile Twin Peaks si Star Wars). Ea joaca pe sotzia alienata a eroului, pe care acesta o cauta dupa multzi ani de la despartzire - o calatorie initziatica cu o gramada de surprize placute si neplacute. S-au tot facut genul asta de comedii amare (filmele lui Alexander Payne) asa ca in ciuda faptului ca cartea avea un punch foarte puternic, filmul Wilson pare tardiv si nu se ridica la nivelul marilor ecranizari dupa Clowes (Ghostworld si Art School Confidential). E cat de cat un film amuzant, iar cine crede ca Woody Harrelson apare tot mai rar prin filme ar trebui sa-l vada.



*********************************************

Happy End

(regizat de Michael Haneke, legenda)

Probabil Haneke face misto de noi, dar sunt mai multe indicii ca noul sau film ar fi o continuare directa a succesului sau de Oscar Amour, despre care am scris cu alta ocazie. Actorii Jean-Louis Trintignant si Isabelle Huppert par sa joace aceleasi personaje (tata octogenar vaduv si fiica sexagenara capitalista), iar intr-o scena batranul chiar rememoreaza modul in care si-a sufocat nevasta muribunda (deznodamantul din Amour).

Tonul este insa diferit - mai putzin minimalist, despre o familie mai numeroasa si mai colorata (copii, gineri, nepotzi, servitori marocani, un caine obraznic), iar actziunea se petrece prin Calais, pe malurile insorite ale Mânecii, unde familia moshului traieste intr-un casoi superburghez. Filmul e si mai putzin elegiac, desi subiectul e tot morbid, insa unde Amour emana tristetze gri, Happy End emana un fel de scarba-dispretz fatza de omenire (posibil sa fie cel mai sardonic film al lui Haneke de la Funny Games incoace).

Aproape toata lumea din familie e putzin dusa cu pluta insa in moduri subtile. Extremele mai putzin subtile sunt moshul si nepotzica de 10 ani, care nu sunt capabili sa-si cenzureze sentimentele - primul pentru ca nu mai vede rostul, fetitza pentru ca n-a invatzat inca cum. Diferentza esentziala intre cei doi e ca nepoata are un smartphone, in timp ce moshul isi gaseste refugiu in dementza.

Deci e un film pe teme dragi mie, dar cam sec si distant, cu o buna parte din poveste cam fragmentata, in care tre sa te prinzi cine cu cine vorbeste (unele conversatzii sunt purtate doar prin telefon, intr-o ferestra de whatsapp). Haneke a ajuns la varsta si reputatzia la care-l doare la basca, si dezvolta o tendintza de a-si labartza filmele sfidator, cu personaje foarte sarace in emotzii. 


*********************************************

The Beguiled

(regizat de Sofia Coppola, feminista)

Remake dupa un film cu Clint Eastwood, mai actual ca niciodata in actualul context al razboiului dintre sexe declansat in 2017. In timpul Razboiului Civil din SUA, Colin Farrell joaca un soldat yankeu ranit care incape pe mana unui cuib de gagici sudiste care traiau sub managementul si pumnul de fier al lui Nicole Kidman, intr-o casa care n-a mai vazut de foarte de mult picior de barbat.

In prima faza lucrurile decurg normal, gagicile il panseaza pe nenorocit si chiar refuza sa il predea ca prizonier de razboi. La schimb, el le mai ajuta cu sapaliga pe langa casa. Insa, dupa cum ne invatza istoria recenta, hartzuirea sexuala e in sangele fiecarui barbat iar tensiunea sexuala in sangele oricarei femei, si e nevoie doar de o scanteie si o pozitzie de putere ca abuzul sa iasa la lumina. Nu pot spune mai multe fara sa dau spoilere asa ca mai zic doar ca filmul e cam lent, lipsit de surprize, frumos pe alocuri datorita designului de epoca.

Tzineam totusi minte ca in varianta cu Clint Eastwood din anii 70 se intamplau mai multe decat aici, unde detaliile secundare au fost eliminate pentru a da mai multa fortza temei centrale a abuzului reciproc intre barbatzi si femei. N-avetzi incredere in barbatzi, n-avetzi incredere in femei, everyone's an asshole - filmul nu se incurca cu detalii. Tocmai ca sa nu se incurce in detalii s-au distribuit actritze albe in personaje care, conform romanului pe care e bazat filmul, erau negrese.


*********************************************

Mom and Dad

(regizat de Brian Taylor, coautor al seriei Crank)

Eu te-am facut, eu te omor! e o vorba veche din batrani folosita in familia traditzionala din zonele rurale de catre parintzii care trebuie sa administreze corectzii comportamentale vlastarelor. Toata copilaria am auzit din vecini racnete de aceasta maniera, facandu-ma sa ma intreb ce alte astfel de drepturi traditzionale mai exista oare asupra celor pe care i-ai procreat.

Pornind de la asta Brian Taylor (fost creativ publicitar, coautor al seriei Crank cu Jason Statham) s-a gandit sa faca un horror in care lumea e contaminata cu o epidemie ce ii face pe parintzi sa vrea sa-si omoare copiii cu orice pretz. Adica chimia instinctului matern/patern e inversata de ceva agent chimic lansat de rusi astfel incat americanii sa-si decimeze viitoarele generatzii.

Protagonistii sunt Nicolas Cage si Selma Blair, un cuplu obosit care nu intzelege unde au disparut visele tineretzilor lor - o buna parte din vina e a copiilor, care au si deprins obiceiul de a le fura bani din portofel fara sa intrebe. Necazu e cand Nicolas Cage si Selma Blair realizeaza ca si socrii lor au aceleasi sentimente fatza de ei, iar razboiul intergeneratzional capata proportzii cu adevarat horror cand intervin bunicii.

Din pacate odata ce te-ai prins de idee filmul nu are multe de oferit, iar eu unul sunt iritat de montajul acela spastic de videoclip al anilor 90, cu schimbari bruste si obositoare de unghiuri. Ar fi putut sa iasa ceva misto, dar a iesit un film de actziune, iar personajele-copii sunt atat de antipatice incat chiar te bucuri undeva in suflet ca parintzii vor sa si-i omoare.

P.S. Mi se pare inexplicabila calea pe care apuca cariera lui Nicolas Cage si nu mi-e clar unde vrea sa ajunga. Rolul lui de aici e destul de aproape de ce a facut in remakeul Wicker Man.


************************************

Baby Driver

(regizat de Edgar Wright - Shaun of the Dead si multe comedii horror british)

Edgar Wright, regizor englez pe care altfel il stimez enorm (Shaun of the Dead, Hot Fuzz etc.), o cam da aici cu bata in balta incercand sa faca o versiune mai funny si mai alerta a lui Drive (filmul lui Refn). Retzeta e clar luata de acolo - un shofer misterios si taciturn e shantajat de unii sa ajute la niste spargeri de banci ce se soldeaza cu urmariri spectaculoase cu mashini; totul se intampla pe muzica, shoferul facandu-si treaba sub adapostul psihologic al playlisturilor la care lucreaza asiduu in timpul liber, sperand ca intr-o buna zi sa scape de jobul asta ca sa devina un om mai bun, pentru o gagica buna care intre timp se chinuie cu un job de chelneritza.

Diferentza esentziala fatza de Drive sta in muzica si de acolo se repercuteaza in toate directziile - psihedelicul e inlocuit aici cu niste hituri a la Tarantino, care sa se potriveasca pe ritmul alert al actziunii, pe cerintzele unui public suferind de ADHD (sau amator de Need for Speed) si pe tipologii de personaje imprumutate tot de la Tarantino (Reservoir Dogs sa zicem). E suparator faptul ca Edgar Wright se multzumeste cu a sta intre limitele pastishei, tzinand cont de portofoliul sau.

Pare un film de incepator, pe care il faci la inceput de cariera sa te bage in seama oamenii importantzi. De fapt e din capul locului conceput sa il propulseze pe junele Ansel Elgort - un fel de Justin Bieber al Hollywoodului (lansat cu trilogia aia insipida Divergent si copil de oameni importantzi care vroiau neaparat sa-si vada odrasla in filme). Restul actorilor sunt bagatzi sa-l faca pe mucosu asta sa arate bine. Ma intreb cum de l-au lasat parintzii in preajma lui Kevin Spacey.





No comments: