Thursday, April 19, 2018

Filme contra plictiselii: Blade of the Immortal, Wilson, Happy End, The Beguiled, Mom and Dad, Baby Driver


Blade of the Immortal

(al 100-lea film al lui Takashi Miike)

Legenda cinema-ului japonez Takashi Miike a ajuns la al 100-lea film - record intalnit doar in industria porno. Ca sa sarbatoreasca centenarul odata cu Romania, a ales sa ecranizeze una dintre cele mai indragite benzi desenate japoneze, Blade of the Immortal, scrisa de Hiroaki Samura pe parcursul a  mai bine de 20 de ani. Filmul a avut astfel insemnatate majora in lumea pop culture, fiind inclus si in competitzia de la Cannes.

Doar ca eu nu ma prea omor dupa filmele cu samurai. Toate sufera de o anumita simplitate a povestii, condimentata aici cu un element fantastic - faptul ca samuraiul e nemuritor si de fiecare data cand e ciopartzit niste viermi il ajuta sa se reintregeasca (inclusiv atunci cand i se amputeaza membre). Nu mi-e clar ce vrea sa spuna autorul - centenar, reintregirea neamului?

Cel mai misto lucru din filmul asta e diversitatea sabiilor cu care se bat protagonistii, vreo 20 de feluri de sabii (unele infipte in spinarea personajului din poza): sabie subtzire, lunga, groasa, telescopica, sabia-ciocan, ciocanu-sabie, sabia-trident, sabia dubla. S-a investit mai multa imaginatzie in designul sabiilor decat in personaje, care nu prea apuca sa capete individualitate inainte de a fi macelarite. Asta e principalul neajuns al filmului - toate personajele sunt hacuite inainte sa spuna mai mult de cateva vorbe, uneori nici nu le e clara motivatzia. Sunt omoratzi cam doosute de figurantzi, iar la un momendat obosesti sa tot auzi fashaitul ala de sabie taind prin carne.

Samuraiul protagonist e jucat de un superstar pop din Japonia si asta ar trebui sa faca filmul mai fun decat e, insa cine nu e familiar cu pop-ul japonez nu va simtzi nimic in sensul asta. Or fi si niste referintze la filmele clasice cu samurai dar nu le-am sesizat (erau mai remarcabile in precedentul film cu samurai al lui Miike13 Assassins). Cum n-am citit nici banda desenata, creca am ratat cam tot ce trebuia sa fie fun legat de filmul asta.

Banda desenata din care e inspirat filmul e FOARTE lunga si s-ar preta la continuari, insa filmul n-a facut destule valuri comerciale incat sa merite efortul. O oportunitate majora cam ratata.


*************************************

Wilson

(regizat de Craig Johnson, hipster)

Tot o ecranizare BD, insa de cu totul alta factura, originara in undergroundul indie american.

Se fac multzi ani de cand am scris despre cartea Wilson, scrisa si desenata de Daniel Clowes, unul dintre autorii mei preferatzi din BD-ul american. Pe vremea aia lumea era umpic alfel iar impactul povestii era cu totul altul. Dialogurile cinice si ofensatoare nu devenisera inca cool, asa ca protagonistul era cat de cat interesant.

Astazi pare destul de banal, caci miza povestii era tocmai acel spirit "offensive cool" abuzat azi de toata lumea de la articolele Vice la parlamentari, de hipsterii care spunand chestii "cringy" spera ca vor ajunge candva in Parlamentu Romaniei, acolo unde e distractzia adevarata. Asadar genul de discurs care dadea acu 10 ani farmecul protagonistului din Wilson s-a cam banalizat azi, cand pana si liderii politici umbla cu o retorica a prohabului desfacut.

Pe de alta parte cineva a decis ca filmul asta trebuie sa fie o comedie romantica, deci dimensiunea cinic-nihilista a povestii originale e atenuata, iar Woody Harrelson, joaca intr-o maniera cam parodica, de parca nu si-ar lua personajul tocmai in serios. Ceva mai potrivita spiritului materialului original e Laura Dern (foarte activa in ultimii ani - vezi noile Twin Peaks si Star Wars). Ea joaca pe sotzia alienata a eroului, pe care acesta o cauta dupa multzi ani de la despartzire - o calatorie initziatica cu o gramada de surprize placute si neplacute. S-au tot facut genul asta de comedii amare (filmele lui Alexander Payne) asa ca in ciuda faptului ca cartea avea un punch foarte puternic, filmul Wilson pare tardiv si nu se ridica la nivelul marilor ecranizari dupa Clowes (Ghostworld si Art School Confidential). E cat de cat un film amuzant, iar cine crede ca Woody Harrelson apare tot mai rar prin filme ar trebui sa-l vada.



*********************************************

Happy End

(regizat de Michael Haneke, legenda)

Probabil Haneke face misto de noi, dar sunt mai multe indicii ca noul sau film ar fi o continuare directa a succesului sau de Oscar Amour, despre care am scris cu alta ocazie. Actorii Jean-Louis Trintignant si Isabelle Huppert par sa joace aceleasi personaje (tata octogenar vaduv si fiica sexagenara capitalista), iar intr-o scena batranul chiar rememoreaza modul in care si-a sufocat nevasta muribunda (deznodamantul din Amour).

Tonul este insa diferit - mai putzin minimalist, despre o familie mai numeroasa si mai colorata (copii, gineri, nepotzi, servitori marocani, un caine obraznic), iar actziunea se petrece prin Calais, pe malurile insorite ale Mânecii, unde familia moshului traieste intr-un casoi superburghez. Filmul e si mai putzin elegiac, desi subiectul e tot morbid, insa unde Amour emana tristetze gri, Happy End emana un fel de scarba-dispretz fatza de omenire (posibil sa fie cel mai sardonic film al lui Haneke de la Funny Games incoace).

Aproape toata lumea din familie e putzin dusa cu pluta insa in moduri subtile. Extremele mai putzin subtile sunt moshul si nepotzica de 10 ani, care nu sunt capabili sa-si cenzureze sentimentele - primul pentru ca nu mai vede rostul, fetitza pentru ca n-a invatzat inca cum. Diferentza esentziala intre cei doi e ca nepoata are un smartphone, in timp ce moshul isi gaseste refugiu in dementza.

Deci e un film pe teme dragi mie, dar cam sec si distant, cu o buna parte din poveste cam fragmentata, in care tre sa te prinzi cine cu cine vorbeste (unele conversatzii sunt purtate doar prin telefon, intr-o ferestra de whatsapp). Haneke a ajuns la varsta si reputatzia la care-l doare la basca, si dezvolta o tendintza de a-si labartza filmele sfidator, cu personaje foarte sarace in emotzii. 


*********************************************

The Beguiled

(regizat de Sofia Coppola, feminista)

Remake dupa un film cu Clint Eastwood, mai actual ca niciodata in actualul context al razboiului dintre sexe declansat in 2017. In timpul Razboiului Civil din SUA, Colin Farrell joaca un soldat yankeu ranit care incape pe mana unui cuib de gagici sudiste care traiau sub managementul si pumnul de fier al lui Nicole Kidman, intr-o casa care n-a mai vazut de foarte de mult picior de barbat.

In prima faza lucrurile decurg normal, gagicile il panseaza pe nenorocit si chiar refuza sa il predea ca prizonier de razboi. La schimb, el le mai ajuta cu sapaliga pe langa casa. Insa, dupa cum ne invatza istoria recenta, hartzuirea sexuala e in sangele fiecarui barbat iar tensiunea sexuala in sangele oricarei femei, si e nevoie doar de o scanteie si o pozitzie de putere ca abuzul sa iasa la lumina. Nu pot spune mai multe fara sa dau spoilere asa ca mai zic doar ca filmul e cam lent, lipsit de surprize, frumos pe alocuri datorita designului de epoca.

Tzineam totusi minte ca in varianta cu Clint Eastwood din anii 70 se intamplau mai multe decat aici, unde detaliile secundare au fost eliminate pentru a da mai multa fortza temei centrale a abuzului reciproc intre barbatzi si femei. N-avetzi incredere in barbatzi, n-avetzi incredere in femei, everyone's an asshole - filmul nu se incurca cu detalii. Tocmai ca sa nu se incurce in detalii s-au distribuit actritze albe in personaje care, conform romanului pe care e bazat filmul, erau negrese.


*********************************************

Mom and Dad

(regizat de Brian Taylor, coautor al seriei Crank)

Eu te-am facut, eu te omor! e o vorba veche din batrani folosita in familia traditzionala din zonele rurale de catre parintzii care trebuie sa administreze corectzii comportamentale vlastarelor. Toata copilaria am auzit din vecini racnete de aceasta maniera, facandu-ma sa ma intreb ce alte astfel de drepturi traditzionale mai exista oare asupra celor pe care i-ai procreat.

Pornind de la asta Brian Taylor (fost creativ publicitar, coautor al seriei Crank cu Jason Statham) s-a gandit sa faca un horror in care lumea e contaminata cu o epidemie ce ii face pe parintzi sa vrea sa-si omoare copiii cu orice pretz. Adica chimia instinctului matern/patern e inversata de ceva agent chimic lansat de rusi astfel incat americanii sa-si decimeze viitoarele generatzii.

Protagonistii sunt Nicolas Cage si Selma Blair, un cuplu obosit care nu intzelege unde au disparut visele tineretzilor lor - o buna parte din vina e a copiilor, care au si deprins obiceiul de a le fura bani din portofel fara sa intrebe. Necazu e cand Nicolas Cage si Selma Blair realizeaza ca si socrii lor au aceleasi sentimente fatza de ei, iar razboiul intergeneratzional capata proportzii cu adevarat horror cand intervin bunicii.

Din pacate odata ce te-ai prins de idee filmul nu are multe de oferit, iar eu unul sunt iritat de montajul acela spastic de videoclip al anilor 90, cu schimbari bruste si obositoare de unghiuri. Ar fi putut sa iasa ceva misto, dar a iesit un film de actziune, iar personajele-copii sunt atat de antipatice incat chiar te bucuri undeva in suflet ca parintzii vor sa si-i omoare.

P.S. Mi se pare inexplicabila calea pe care apuca cariera lui Nicolas Cage si nu mi-e clar unde vrea sa ajunga. Rolul lui de aici e destul de aproape de ce a facut in remakeul Wicker Man.


************************************

Baby Driver

(regizat de Edgar Wright - Shaun of the Dead si multe comedii horror british)

Edgar Wright, regizor englez pe care altfel il stimez enorm (Shaun of the Dead, Hot Fuzz etc.), o cam da aici cu bata in balta incercand sa faca o versiune mai funny si mai alerta a lui Drive (filmul lui Refn). Retzeta e clar luata de acolo - un shofer misterios si taciturn e shantajat de unii sa ajute la niste spargeri de banci ce se soldeaza cu urmariri spectaculoase cu mashini; totul se intampla pe muzica, shoferul facandu-si treaba sub adapostul psihologic al playlisturilor la care lucreaza asiduu in timpul liber, sperand ca intr-o buna zi sa scape de jobul asta ca sa devina un om mai bun, pentru o gagica buna care intre timp se chinuie cu un job de chelneritza.

Diferentza esentziala fatza de Drive sta in muzica si de acolo se repercuteaza in toate directziile - psihedelicul e inlocuit aici cu niste hituri a la Tarantino, care sa se potriveasca pe ritmul alert al actziunii, pe cerintzele unui public suferind de ADHD (sau amator de Need for Speed) si pe tipologii de personaje imprumutate tot de la Tarantino (Reservoir Dogs sa zicem). E suparator faptul ca Edgar Wright se multzumeste cu a sta intre limitele pastishei, tzinand cont de portofoliul sau.

Pare un film de incepator, pe care il faci la inceput de cariera sa te bage in seama oamenii importantzi. De fapt e din capul locului conceput sa il propulseze pe junele Ansel Elgort - un fel de Justin Bieber al Hollywoodului (lansat cu trilogia aia insipida Divergent si copil de oameni importantzi care vroiau neaparat sa-si vada odrasla in filme). Restul actorilor sunt bagatzi sa-l faca pe mucosu asta sa arate bine. Ma intreb cum de l-au lasat parintzii in preajma lui Kevin Spacey.





Wednesday, April 11, 2018

Filme contra plictiselii: The Purge 3, 31, Life, Don't Breathe, The Conjuring 2, Sinister 2


The Purge 3

(regizat de James DeMonaco care a facut si result trilogiei)

Sentimentul ca politicienii tzarii in care traiesti te asteapta cu un par pe la coltzuri e tot mai pregnant la noi. Probabil si in SUA, daca e sa judec dupa ce zice filmul asta.

Pentru cine nu stie deja, filmele The Purge (o trilogie, deocamdata) sunt despre un viitor foarte apropiat in care autoritatzile americane suspenda, pentru o noapte pe an, Codul Penal si Statul de Drept, permitzand orice fel de crime pana la rasaritul soarelui. Societatea se foloseshte de acea noapte pe an sa-si regleze conturile si sa-i omoare pe cei antipatici - in general colegi de serviciu dar si vecini, rude nesuferite ori pur si simplu persoane care le ies in cale. Totul se intampla #noapteacahotzii, iar in zori de zi o sirena pune capat abuzului si societatea isi revine in functziile normale, cu setea de sange ostoita pentru o vreme si cu o rata a criminalitatzii ameliorata pentru tot restul anului.

Evident, in bun spirit neoliberal, cele mai multe victime ale noptzii respective sunt vulnerabilii, pensionarii, asistatzii social. De fapt evenimentul e organizat din capul locului pentru a ushura povara bugetara, iar unii politicieni tot incearca sa atraga atentzia asupra acestei anomalii reusind sa provoace suspendarea imunitatzii parlamentare (in primele doua filme politicienii nu puteau fi omoratzi).

In aceasta a treia parte a seriei, o politiciana pasionata de motziuni de centura (un mix de Chichirau si Turcan) e vanata de o duba de mascatzi platitzi de rivalii ei politici. Rivalii, ca sa nu se murdareasca pe maini, stau ascunshi intr-o biserica unde executa pensionari in asteptarea diminetzii.

Exista o lege nescrisa care zice ca a doua parte dintr-o trilogie e cea mai buna iar a treia e cea mai proasta. Se aplica si aici, in ciuda faptului ca toata trilogia a fost creata de la un capat la altul de acelasi autor, pe o idee cat de cat coerenta. Din pacate aceasta a treia parte e prima care nu aduce absolut nimic nou la concept. Daca primele doua filme erau suficient de diferite, oferind perspective din straturi diferite ale societatzii, ce vedem in acest al treilea capitol e complet redundant. Dar continua sa fie un important avertisment cu privire la spirala urii care se umfla sub ochii nostri in vremurile pe care le traim.

La vara se lanseaza un prequel al trilogiei, axat pe prima implementare a evenimentului Purge si pe modul in care cetatzenii au reusit sa treaca peste ezitarea initziala de a-si macelari semenii. Insa, dupa cum ne invatza istoria recenta, e doar o chestiune de a pune problema in cuvintele potrivite.


*************************************

31

(regizat de Rob Zombie, rockstar)

Acu doi ani a avut loc o invazie de clowni. Mai intai prin SUA, dar s-a imprastiat si prin Europa. Apareau clowni de te miri unde si speriau oameni. Unii se dedau si la fapte violente, jafuri, vandalisme, luari de cuvant prin Parlamentul European, ori al Romaniei etc. Ambasada Rusa din Londra a dat chiar un avertisment public cetatzenilor rusi din UK sa nu dea curs interactziunilor initziate de clowni de pe strada.

Unii zic ca in spate s-ar fi ascuns ceva politic - ceva legat de victoria lui Trump, de Brexit etc. Altzii zic ca ar fi fost o campanie de marketing viral scapata de sub control, legata de filmele horror cu clowni care se anuntzasera in perioada aceea - printre titlurile vehiculate se numara remake-ul la It si acest 31, noul film al lui Rob Zombie.

31 e despre niste cetatzeni de la marginea societatzii (angajatzii unui circ) care sunt rapitzi de si supushi unui joc de urmarire si tortura prin subteranele unei fabrici parasite. Urmaritorii sunt niste clowni, care de care mai sinistri, cel mai bizar fiind piticul nazist din poza de deasupra. In spatele afacerii se afla o secta de aristocratzi votantzi ai lui Trump care gasesc placere sadica in a observa oameni panicatzi sau de-a dreptu macelaritzi.

Dupa tentativele eshuate de a-si face un nume in cinema-ul mainstream (cu remakeurile Halloween) si in cinema-ul experimental (Lords of Salem), regizorul-cantautor Rob Zombie revine la stilul care l-a consacrat in filme ca Devil's Rejects: violentza isterica, coloana sonora superba, patriotism american pe jumatate onest pe jumatate scarbos, putzina satira sociala. Din pacate a iesit ceva e extrem de derivativ (ar fi putut fi un episod al seriei Saw) iar pentru varsta mea inaintata istericalele cu drujbe si oamenii urland unul la altul ori injunghiindu-se prin WCuri au devenit extrem de obositoare - am parte de asta la serviciu, nu mai trebuie sa vad si in filmele horror, de la care astept sa imi dea o oarecare liniste pe care viatza de zi cu zi nu mai reuseste sa o ofere.

Filmul a fost facut din crowdfunding, asa ca Rob Zombie s-o fi gandit sa-i inveseleasca pe fanii care au dat banii facand "un film ca pe vremuri". Din pacate ceea ce era cool pe vremuri e cam redundant si fumat in zilele noastre. La vara va mai incerca o data, de data asta cu un capitol nou al seriei (deci trilogiei) Devil's Rejects.


*************************************

 Life

(regizat de Daniel Espinosa, cica suedez)

In preajma relansarii recente a seriei Alien a iesit si filmul Life, menit sa induca in eroare fraierii cu deficit de atentzie, care au crezut ca asta e noul film Alien. Si totusi mi se pare ca a iesit ceva mai dragutz decat Alien: Covenant. E un geek-movie prin excelentza, dar pentru geekshii de moda veche, nu pentru cei crescutzi cu board gameuri si benzi desenate Marvel.

Un plus major fatza de noul Alien e ca filmul asta chiar e cu alieni (ceea ce seria Alien nu mai e, in urma revelatzii celui mai recent episod). Apoi ca are suspans, are atmosfera, are un ritm bine dozat si un simtz al claustrofobiei care rezoneaza cu primul film Alien. Are chiar si cosmonautzi viteji care repeta panicatzi "We weren't trained for this!". Jake Gyllenhaal e unu dintre ei, Ryan Reynolds e altu (din fericire moare inainte sa apuce sa faca vreun banc a la Deadpool). E si o gagik ok care nu pare sa fi trecut prin patul lui Harvey Weinstein (suedeza, am mai vazut-o recent si in Snowman).

Filmele astea cu nave spatziale apar tot mai des (serialele sunt chiar mai dese) si nu cred ca e doar ocazie de a epata niste efecte speciale, pur si simplu cineva incearca sa ne obisnuiasca cu gandu ca in curand unii dintre noi tre sa ne caram de pe planeta asta. Si ca va trebui sa o facem in ciuda vastului necunoscut care ne asteapta in afara ei, posibil populat cu nazdravanii precum meduza spatziala care hartzuieste sexual pe baietzii si fetele din filmul asta.

Dar macar spatziul cosmic nu e populat cu Trump, Putin, PNL-isti si PSD-isti, asa ca s-ar putea sa gasim in curand bezna cosmica mai ospitaliera.

*****************************************************

Don't Breathe

(regizat de Fede Alvarez, autorul remakeului Evil Dead)

Un veteran de razboi orb si pensionar doarme toata ziua pe pensia lui nesimtzita adunata intr-un seif. Trei tineri liberi si frumosi care nu cred in institutzia muncii isi pun in gand sa ii sparga casa si sa ii fure banii, caci ei au idei despre cum sa-i cheltuie, in timp ce moshu clar duce lipsa de astfel de idei. Problema e ca moshu, deshi orb, are urechea formata pentru lupte de gherila pe intuneric, in plus are si un ditamai dulaul care sa-i dea o mana de ajutor. Tinerii frumosi nu prea au vlaga in ei - sunt din generatzia asta hranita cu semintze de chia, in timp ce moshul vanjos pare ca a mancat carne de om toata viatza. In timp ce se fugaresc ei prin beciuri, tinerii afla diverse chestii despre mosh, care teoretic sunt menite sa faca spectatorul sa simpatizeze cu tinerii. Pe mine nu m-au convins, eu tot cu moshul am simpatizat, chiar daca nu prea are replici - mai mult maraie decat vorbeste (e Stephen Lang, militarul din Avatar).

Ocazional filmul ofera scene interesante dpdv tehnic, in special cele petrecute in bezna si in spatzii foarte stramte, regizate cu un bun simtz al claustrofobiei. Regizorul chilean Fede Alvarez a facut o impresie excelenta acu catziva ani cu remake-ul la Evil Dead, iar aici are shansa de a se da in petec cu propriul film. Reuseste pana la urma un exercitziu tehnic, insa nimic mai mult, filmul ducand lipsa de personaje de a caror soarta sa-tzi pese. La un momendat ma bucuram cand moshul il dadea pe unu cu capu de chiuveta, dar astia cu care eram in cinema ziceau ca nu e ok, ca personaju pozitiv e ala dat cu capu. E ca meciurile in care nu e clar cu cine sa tzii, speri cel mult sa vezi un gol frumos, o foarfeca, un flic-flac mai interesant.

Pana la urma am obosit si am ramas cu impresia ca filmul dureaza prea mult pentru cat de mica e casa prin care se fugaresc personajele. In plus seamana suparator de tare cu The Collector de acu catziva ani, cu un subiect similar si folosind aceleashi trucuri tehnice menite sa tzina spectatorul in tensiune claustrata. Doar ca acolo era putzin mai clar cu cine trebuia sa tzinem.


*****************************************************


The Conjuring 2

(regizat de James Wan, creatorul seriei Saw)

Filmele de genu asta devin tot mai relevante pe masura ce ne indreptam spre o epoca neo-medievala, in care degeaba avem tehnologia si rezultatele stiintzei peste tot in jur caci functzionarea lor ne pare tot mai magica, tot mai departe de priceperea suprasimplificata pe care ne-o impunem asupra lumii. E un moment propice pentru reintrarea magiei si demonologiei in atributzii. Magia are darul de a explica lucrurile "pe scurt", "eficient", lasand omul sa-si vada de treburi fara sa-si bata capul cu detalii tehnice or stiintifice. 

Nu ma refer doar la cei care se roaga la moashte - aceia sunt doar nucleul retrograd, care a pastrat "traditzia" vie. Vine insa din urma o generatzie tanara care rezoneaza cu diverse forme de spiritism in ambalaje mult mai stilate - psihologie cuantica, shamanism invatzat pe la festivaluri techno si alte forme de religiozitate importata din industria americana a "serviciilor personale".

Ed si Lorraine Warren au fost doi "antreprenori" (escroci) americani care au facut la viatza lor o gramada de bani din exorcisme cool, fara implicarea bisericii (dar nu tocmai dezisi de ea, crucea fiind un gadget cheie al demonstratziilor acestora). Expertzi in spiritism, demonologie, numerologie si masaj, au avut o serie de emisiuni televizate (cam cum vedem in zilele noastre la Antena Stars). Au scris cartzi de succes si au inspirat multe filme despre fantome (seria Amityville Horror porneste de la unul din cazurile investigate de cei doi sotzi).

The Conjuring 2 chiar incepe cu o scena legata de Amityville, apoi se muta in Anglia la un alt caz supermediatizat, al poltergeistului din Enfield (la randul sau sursa pentru mai multe filme si documentare). Retzeta e cea standard - o casa bantuita, o familie cu copii creepy si o investigatzie menita sa-l scoata din tzatzani pe demonul care nu are respect pentru proprietatea privata.

Dupa 4 filme Insidious + 2 filme Annabelle, acest al doilea Conjuring e deja cam mult (si mai urmeaza o a treia parte). Deja se copiaza scene si machiaje dintr-un film in altul, profitand de faptul ca in spatele tuturor acestor filme se afla James Wan, reprofilat din industria torture porn (e parintele seriei Saw) la ghost stories. Gasesc totusi preferabile aceste filme variantelor techno-modernizate de povesti cu fantome (Paranormal Activity) - in special filmele The Conjuring au un sharm aparte dat de atentul designul de epoca - aici avem Londra anilor 70 cu haine specifice, frizuri, muzica, design interior etc., foarte placut la privit pentru cine e atent la detalii.



********************************************

Sinister 2

(regizat de Ciaran Foy, irlandezu ala de facut Citadel acu catziva ani)

Vazusem ceva stiri despre parintzii care isi duc copiii la proteste si le atarna de gat pancarte cu "Muie PSD" iar au acu de furca cu cei de la Protectzia Copilului. Ma intreb cum au scapat cei care au facut acest film, in care copiii injura de mama focului si omoara oameni mari in moduri care de care mai brutale. Miza filmului e in mod clar crearea de scene horror care sa implice copii infricoshatori - retzeta demonstrata spectaculos de regizorul irlandez Ciaran Foy si cu primul sau film Citadel (s-a dat si la noi la festivalul de la Biertan acu catziva ani).

Primul Sinister a fost unul dintre rarele filme bune cu fantome iesite de la Hollywood, facut cu multa dragoste pentru horrorul clasic rural (in traditzia lui Stephen King), cu un scenariu atent la detalii, cu o coloana sonora superba si un Ethan Hawke intens. Pentru cine nu l-a vazut, povestea primului film era despre copii care isi omorau parintzii la sfatul si indrumarile unui demon scandinav. Scenaristul, pe care am avut ocazia sa-l cunosc la premiera filmului de la FrightFest, era mare fan al culturii scandinave, reusind sa-i convinga pe cei de la Ulver sa contribuie la coloana sonora. Si acest al doilea film are acelasi tip de coloana sonora cu bucatzi creepy de muzica experimentala (Ulver, Coil, Boris) excelent utilizate intr-un setting horror.

Necazul e ca nu mai avem nimic din suspansul de detective story al primului film, toate datele fiind shtiute de la bun inceput. Nimic nou nu se adauga la poveste, decat ca perspectiva e mutata spre punctul de vedere al copiilor criminali si modul in care acestia sunt pervertitzi de demon. E aici si un comentariu social despre violentza domestica, dar partea aia e slab dezvoltata. Iar actorii copii nu sunt atat de creepy precum ar cere genul asta de film.

Exista un singur personaj comun cu prima parte - politzistul tembel care involuntar capata un rol pozitiv in poveste. Extinderea filmului intr-o trilogie intarzie sa fie confirmata, asa ca e posibil ca aventura irlandezului Ciaran Foy la Hollywood sa se incheie prematur datorita impactului slab al acestui film. Pacat, omul e un talent (din fericire mai are niste proiecte indie in lucru in colaborare cu scenaristul unei alte bijuterii indie, Cheap Thrills).


Saturday, March 31, 2018

Seriale omorate cu zile: Penny Dreadful (3 sezoane), Powers (2 sezoane), Firefly (1 sezon si 1 film)

Ma scot din sarite serialele mishto care sunt puse pe butuci de catre contabili. In articolul asta avem trei exemple de astfel de seriale pe care la inceput le-as fi recomandat drept musai de vazut. Insa vine un anume punct de la care e sesizabila o degradare accelerata a scenariilor, sfarsind cu o amputare brutala a povestii trasata din pix de vreun manager cu simtzu raspunderii exacerbat. 

Simtzi efectiv cum scenaristii se panicheaza si ingramadesc personaje doar-doar o sa mai primeasca finantzare pentru inca un sezon, dar in acelashi timp tre sa se grabeasca sa stranga catrafusele si sa inchida toate firele narative pe care au apucat sa le deschida. Ar trebui sa existe o obligatzie contractuala ca orice serial pus pe butuci sa primeasca un preaviz de 2 sezoane, insa criteriile financiare functzioneaza altfel. Sa nu uitam ca pana si Twin Peaksul original a sfarsit pe astfel de considerente, in timp ce rahaturile pentru anesteziat taximetristi obositzi si gospodine acumuleaza zeci de sezoane.

Penny Dreadful (3 sezoane)

As recomanda calduros macar vizionarea primului sezon - are cel mai mishto dialoguri pe care le-am auzit vreodata la televizor, cei mai potrivitzi actori pentru a livra acele dialoguri si un design gotic foarte rafinat si sofisticat. Principalul responsabil pentru aceste calitatzi este John Logan - scenariile sale au fost finaliste la Oscar in multiple randuri (Hugo, Aviatorul, Gladiatorul), iar serialul beneficiaza de experientza sa in a scrie dialoguri atent masurate, cu un vocabular extrem de bogat, ce ar trebui sa inspire orice scriitor care cocheteaza cat de cat cu genul gotic.

Logan nu e doar scenarist aici, e si producator si creator al seriei; printre regizori se numara tineri relativ cunoscutzi prin cinema-ul horror (mai ales spanioli), iar actorii sunt o combinatzie interesanta de oameni de televiziune si oameni de cinema - Eva Green e protagonista serialului, o nimfomana posedata ocazional de diavol, prinsa intr-un complot legat de sosirea lui Dracula la Londra. Acolitzii sai sunt Timothy Dalton (fost James Bond pe vremuri), aici in rolul tatalui Minei Harker (una dintre victimele lui Dracula); Josh Hartnett in rolul unui varcolac fost cowboy; o gramada de actori din seriale britanice in rolurile lui Dorian Gray, Dr. Jekyll, Dr. Frankenstein, monstrul lui Frankenstein. De remarcat si aparitzia lui Billie Piper (Dr. Who) in rolul unei curve londoneze prinsa intr-un triunghi amoros intre un Dorian Gray hipster si un Dr. Frankenstein tocilar.

Conceptul e un mash-up de coerentza buna intre personaje clasice ale literaturii gotice, pre-pulp fiction, localizate intr-o Londra victoriana si puse sa interactzioneze fiecare dupa interesul propriu: Dr. Frankenstein e un tocilar virgin cu ambitzia de a crea femeia docila perfecta, dupa ce curva de care se indragostise ii da papucii pentru Dorian Gray; Dorian Gray e un hipster pan-sexual sharmant si pasionat de orgii spectaculoase; Dr. Jekyll e un imigrant indian incercand sa puna bazele psihanalizei; personajul lui Timothy Dalton e modelul clasic al exploratorului englez din cartzile lui Jules Verne, mereu pe drumuri si descoperitor de secrete macabre; varcolacul are si el niste secrete intunecate de pe vremea cand traia in America (avem si putzin western amestecat aici). Totzi incearca sa o ajute pe Eva Green sa-si tzina in frau nimfomania si sa nu puna bot la farmecele diavolului care o hartzuieste sexual. Serialul emana puternice teme feministe, criticand barbatzi ce se angajeaza in jocuri de putere oculte pentru a controla femei reduse la functzii erotice sau reproductive. Sunt o gramada de comentarii sociale si teme moderne mascate in aceasta poveste, demonstrand experientza de scenarist polisemantic a lui John Logan. Suspectez ca pe undeva povestea si-a tras inspiratzie din predecesori literari precum League of Extraordinary Gentlemen, Anno Dracula si alte mashupuri ce au facut istorie profitand de pe urma lipsei drepturilor de autor cu privire la personajele de secol XIX.

Pana la urma insa aventurile personajelor sunt amputate brutal, cand se stia ca serialul nu va mai primi finantzare. In ultima vreme publicul care determina continuarea sau stoparea serialelor pare supus unui proces de tampire accelerata. Democratzia si vointza poporului si-au demonstrat limitele, capacitatea de anihilare a lucrurilor bune si capacitatea de promovare a dementzei colective in virtutea dictaturii majoritatzii. Ar fi momentul sa se ia in considerare si alte criterii cand se decide anularea unui serial, altfel vom sfarsi uitandu-ne doar la reluari de Dallas si Friends.

Dupa primul sezon eram convins ca Penny Dreadful va detrona American Horror Story in preferintzele mele. Pana la urma insa formatul de antologie al AHS permite ca fiecare sezon sa o ia de la zero si sa se reinventeze, in timp ce Penny Dreadful s-a incapatzanat sa lungeasca un fir epic pana si-a pierdut sensul si coerentza. Alta problema e ca mai toate serialele horror lansate in ultimii ani pun accent puternic pe reciclare - Stranger Things, The Strain, Ash vs. Evil Dead etc. Se pare ca toata lumea are drept obiectiv sa demonstreze cat de bine cunoashte clisheele genului horror si in cate moduri le poate parodia, pastisha si recombina in cheie moderna, facand cu ochiul unui spectator altfel destul de ignorant, dar incantat ca i se face cu ochiul si deci e considerat mai destept decat e. Penny Dreadful reuseste macar sa nu lase impresia ca e un format horror confiscat de hipsteri, iar John Logan face o treaba superba in designul limbajului din dialoguri, purtand patina vremii si a unei limbi engleze foarte placute si pasionale. E vorba aici de o munca de restaurare mai mult decat de una de reciclare.

Din fericire Netflix si alte companii de genul asta au initziat deja un val de seriale originale care par sa se desprinda de aceasta cultura a reciclarii, incercand lucruri noi si riscante, in special pe zona SF si horror. Dar despre astea cu alta ocazie.



***********************************************************

Powers (2 sezoane)

Asta e ecranizarea unor benzi desenate Marvel scrise de Brian Michael Bendis - si serialul e produs tot de el, o tentativa ce a precedat initziativa (tot a sa) din care s-au nascut serialele Netflix cu supereroi, Jessica Jones si Daredevil si ce a mai urmat dupa aceea. 

Powers incepe spectaculos, cu o echipa de actori supermishto pe care e o placere sa-i vezi in roluri de supereroi - Sharlto Copley (District 9) in rolul principal, iar in roluri mai sezoniere Michael Madsen, comediantul Eddie Izzard si altzi actori cool jucand personaje cool. Muzica e superba si contribuie la energizarea povestii (Fink, Junkie XL, Wolf Parade). Povestea e o pastisha dupa Watchmen, cum se tot fac de vreo 30 de ani incoace in BD dar prea putzin in cinema si televiziune. Powers s-a publicat la divizia pentru adultzi de la Marvel Comics, asa ca e si niste sex si violentza pe aici. A fost gandit si pentru fanii serialelor politziste - buna parte din poveste e deghizata intr-un police procedural (cum au facut si cu Lucifer, insa aici nu deranjeaza la fel de tare, caci materialul ecranizat e cam pe aceeasi idee).

Protagonistii sunt o echipa de politzisti care se ocupa de fapte si foloase necuvenite cu privire la supereroi. Printre acestia se numara si supereroi buni, dar si catziva rai, cum ar fi cel jucat de Eddie Izzard, un canibal care mananca oameni si capata puteri supranaturale de pe urma acestui obicei. Primul sezon e dedicat acestuia si incercarilor autoritatzilor de a-l tzine sub control, in timp ce al doilea sezon merge pe sloganul #CoruptziaUcide si pe investigarea unor hipsteri coruptzi (oribilul Will Wheaton, copilul din Star Trek acum crescut mare, gras si EXTREM de antipatic!). Spiritul ironico-tragic e destul de aproape de al materialului original, serialul fiind de astfel supervizat si produs de autorii BDului original.

Unii s-au plans ca efectele speciale sunt nashpa si cam asa e, dar e ceva intentzionat si n-ar trebui sa deranjeze. Adica chiar nu ma intereseaza cat de realist zboara un supererou. Povestea isi are miza in cu totul alta parte, iar actorii fac o treaba excelenta pana cand cineva a dat semnalul ca serialul trebuie anulat si atunci ai impresia ca toata echipa a facut brusc un atac de prostie colectiva trantind de totzi peretzii ultimele episoade. Cel mai nasol e cand simtzi cum tot mai multe personaje feminine incep sa poarte decolteuri tot mai largi, apar si cateva scene de sex complet inutile, incepe sa se moara pe capete ca in Game of Thrones - toate masuri disperate de atragere a audientziei in sperantza revigorarii serialului sau macar a mutarii sale pe un alt canal.

Asta e, de fapt principalul necaz - faptul ca serialul a fost creat pentru networkul Playstation care nu intzeleg ce e, ca televiziune clar nu e. Vreun deshtept de pe-acolo si-a inchipuit ca un network de seriale TV sub afiliere Playstation ar fi o idee buna si a testat ideea cu acest serial. Acum autorii materialului original umbla disperatzi sa il mute la Netflix sau altundeva (banda desenata originala e mult mai lunga si mai este o gramada de material de ecranizat).


****************************************

Firefly (un sezon + filmul Serenity)

Joss Whedon e un geek-hero si un lider de opinie in lumea hipsterilor feministi de rit vechi, cei formatzi la finele anilor 90 (astazi ridiculizatzi de postmileniali in cadrul ciclului de canibalizare intergeneratzionala care ghideaza noul secol). Desi in zilele noastre e mai cunoscut drept regizorul blockbusterelor Avengers, reputatzia lui Whedon are in buna masura de a face cu vremurile in care lucra in televiziune, adica serialele Buffy si acest Firefly care a ramas in istorie drept unul din cele mai regretate seriale anulate inainte de vreme. Televiziunile i-au pus de la inceput gand rau, transmitzand episoadele in alta ordine decat cea in care fusesera gandite, si pana la urma nici nu le-au transmis pe toate, a trebuit sa astept ani multzi pana sa gasesc o varianta completa.

Am reusit recent sa fac o integrala Firefly, plus filmul de cinema Serenity facut sa acopere unele din gaurile lasate de anularea serialului.

In multe privintze serialul e cam fumat - desi sunt abia 15 ani de la aparitzia lui pare mai vechi si mai ieftin decat unele seriale ale anilor 90. Catziva dintre actori sunt groaznici, cateva scenarii deranjant de incoerente. Totusi ratziunile care i-au produs reputatzia de serial unic sunt sesizabile si deloc neglijabile. Filonul moral e unul puternic feminist, putand fi considerat un predecesor a ce incearca acum sa faca Disney cu noile filme Star Wars, deschizand apetitul pentru cultura geek la publicul de sex feminin.

Stilistic povestea a fost gandita ca o imbinare de genuri aparent incompatibile, un western mixat cu space opera - uneori se calatoreste cu nave spatziale, alteori calare pe cai; uneori se trage cu tunuri laser, alteori cu pistoale. Povestea imita subtil ceva din istoria SUA legata de Razboiul Civil - eroii sunt un fel de rebeli sudisti care traiesc din contrabanda in timp ce sunt urmaritzi fie de autoritatzi, fie de o specie de salbatici canibali care au cucerit o parte a spatziului cosmic.

Sharmul serialului sta in detalii: personajele mai scapa replici in chineza, sugerand ca chinezismul ar fi o cultura dominanta in universul respectiv; una din meseriile cele mai respectate este cea de prostituata, care se imbina cu cea de politician si diplomat/ambasador. Ca sa faca un ban in plus, capitanul navei gazduieste o astfel de prostituata careia spera sa-i cucereasca inima intr-o buna zi, insa in poveste se mai amesteca o femeie fatala jucata de o Christina Hendricks foarte tanara si haioasa. Personajele feminine sunt de departe cele mai simpatice. Dintre masculi se remarca doar eroul principal, capitanul navei jucat de un Nathan Fillon care a facut ulterior cariera ca voce de desene animate, desi tipu e destul de prezentabil (cu o mecla cam imobila, ce-i drept).

Serialul musteshte de umor subtil dar si de tembelism, unii dintre actori par adunatzi de pe strada - am impresia ca asa isi facea Joss Whedon serialele pe vremea aia, punand ideile si gaselnitzele inaintea profesionalismului, improvizand acolo unde nu avea resurse. Astazi e un mare shtab la Hollywood, are bani sa cumpere tot profesionalismul din lume si nu mai face nimic. Am intzeles ca unele dintre serialele sale anulate, inclusiv acest Firefly, au continuat ca benzi desenate insa nu le-am urmarit in formatul acela. Sper ca omul sa se intoarca in televiziune, mai ales acum cand industria TV isi traieste apogeul istoric si produce contzinut comparabil pe toate planurile cu cinema-ul.


Sunday, March 18, 2018

Helen Oyeyemi - What is not yours is not yours


Pedigree:
- nominalizare Shirley Jackson pentru povestirea Presence

Asta e singura carte pe care am citit-o in 2017. N-am mai citit atat de putzin de cand aveam 4 ani. M-a invins sistemul, cum ar veni, m-a tras in tavalugul imbecilizarii de pe urma caruia se va naste Omul Nou 2.0 care nu mai vede sensul in a citi - piatza de carte in Romania e undeva la nivelul tzarilor in care se mai practica canibalismul (obicei care incet-incet va ajunge si la noi, sub chip de datina stramosheasca).

Cartea asta e facuta parca anume sa enerveze pe cei care se irita usor la notziunea de corectitudine politica. Fiecare povestire are personaje gay care pe deasupra mai sunt si iranieni, indieni, africani - adesea imigrantzi, femei sau oameni cu disabilitatzi. Proza lui Helen Oyeyemi (la randul ei imigranta nigeriana locuind la Praga) e dominata de minoritari de diverse feluri, nu intotdeauna de o natura evidenta: una dintre nuvele e despre o breasla de papushari; alta e despre un cuplu format dintr-un african si o coreeanca dezbatand daca are sens sa aiba un copil "blasian").

Totusi, nu avem de a face cu vreo forma de victimizare propagandistica - nu gasesti aici nici feminism belicos, nici social justice, niciun fel de propaganda. Sexualitatea si erotismul sunt (aproape) absente - cine cauta povesti cu lesbiene sperand sa gaseasca scene de sex transpirat va gasi intr-adevar niste lesbiene, insa le va recunoaste orientarea sexuala doar dupa indicii foarte subtile, pomenite in trecere. Uneori personajele au nume ambigue incat itzi ia o vreme pana sa stabilesti ce sex au. Unii par implicatzi in casnicii gay, comemorand din trecut perioade in care aveau casnicii hetero (sau invers). Cine se gandeste la gay ca la niste fapturi eminamente sexuale, pidosnice, angajate dominant in activitatzi de explorare sexuala va avea mari dezamagiri - statutul gay e banalizat aici la maxim si pozitionat in povesti din cele mai diverse genuri - de la basme fantasy la drame mondene urbane.

Personajele traiesc in societatzi in care notziunea de familie e extrem de volatila - la un moment dat avem un cuplu de barbatzi gay care cresc fetitzele unuia dintre ei, facute cu o femeie pe vremea cand nu era gay; in alt loc avem o pictoritza si o slujnica care se apropie amoros una de alta fara sa faca nimic amoros, doar schimband cartzi intre ele de ziua Sfantului Jordi in Barcelona (aici e totusi un subtil trick feminist - in realitate sarbatoarea presupune ca barbatzii sa primeasca cartzi iar femeile flori, insa eroinele fac schimburi de cartzi). In alta parte, un personaj refuza sa-si declare sexul sugerandu-se ca se trage dintr-un copac, asemeni lui Pinocchio, iar lumea il trateaza ca pe un obiect insufletzit, nu ca pe o persoana. Practic avem aici o forma de ultraliberalism social mixat cu realism magic si literatura fantasy menita sa submineze o intzelegere rigida asupra lumii.

Daca reusesti sa depasesti obstacolul ideologic, te lovesti de alta dificultate - structura neregulata a prozelor. Autoarea se razgandeste din mers, renuntza la personaje, baga personaje noi, schimba subit firul povestii. Asta m-a cam enervat in cateva randuri caci lasa impresia de povesti neterminate sau carpite. Insa autoarea si laudatorii ei sustzin ca tocmai asta e shmekeria, ca intentzionat sunt scrise in maniera asta - practic ajungi sa termini o cu totul alta poveste decat cea pe care ai inceput-o. Efectul e interesant in nuvelele lungi, care se contorsioneaza intre mai multe fire narative, dar la prozele mai scurte lasa impresia de indecizie. Uneori naratorul se schimba chiar in mijlocul povestii.

Cateva vorbe despre cuprins, incepand cu bucatzile mele favorite:
  • Is your blood as red as this? Despre un grup de studentzi la o scoala de papushari si despre rivalitatzile dintre acestia, precum si rivalitatzile dintre papushile lor. Una dintre papushi ar putea fi un demon, alta e un descendent insufletzit al lui Pinocchio. Textul e dificil de citit datorita schimbarii frecvente a naratorului care uneori e om, alteori e papusha, iar alteori e dificil sa-tzi dai seama ce e. Insa dupa ce itzi storci creierii si citesti povestea de macar 2 ori, ramai cu senzatzia ca ai citit ceva supertare, cu o inginerie deosebita a textului si logicii narative.
  • Presence (proza finalista la premiile Shirley Jackson) Un cuplu format dintr-un negru si o asiatica, amandoi psihologi de profesie, se afla in pragul divortzului. Ea mai are flashbackuri din vremurile in care discutau posibilitatea de a avea un copil "blasian" si fantazau pe seama modului in care ar putea arata copilul lor. El lucreaza la un proiect SF de deprivare senzoriala in care vrea sa o implice si pe sotzie, insa consecintzele experimentului sunt mai dubioase decat se anuntzau.
  • Books and roses. Love story lesbian romantic, insa mai mult intelectual decat sexual, incarcat de descrieri foarte dragutze ale oraselor Barcelona si Sevilla. Povestea are in centru conceptul sarbatorii Sfantului Jordi - serbare importanta in Barcelona in timpul careia iubitzii schimba intre ei cartzi si flori. Protagonistele sunt o servitoare negresa si o pictoritza - fiecare dintre ele e in posesia unei cheitze misterioase si fiecare dintre ele e incearca sa afle ce usha poate deschide cheitza respectiva. Povestile eroinelor se intretaie cu flashbackuri, autoarea reusind cu succes sa imbine vreo 4 povestiri diferite intr-o impletitura narativa interesanta.
  • If a book is locked there's probably a good reason for that, don't you think? Niste corporatiste isi barfesc o colega banuita de a fi cauzat pe cai amoroase destramarea unei casnicii. Atmosfera la locul de munca incepe sa aiba de suferit pe masura ce gagicile incep sa barfeasca mai mult decat sa lucreze, in sperantza ca colega barfita nu va suporta presiunea si se va cara. Cine a lucrat vreodata intr-o echipa de HR va intzelege.
  • Drownings. Un tiran din Europa de Est isi ineaca inamicii politici intr-o mlastina, iar de la o vreme incepe sa-si inece membrii familiei in care nu mai are incredere. Povestea e spusa ca un basm cu elemente fantastice, desi e destul de clar ancorata in istoria recenta a dictaturilor comuniste est-europene. Din pacate spre final autoarea pare indecisa despre cum sa incheie povestea si nu mai stie ce sa faca cu numeroasele personaje secundare.
Cam asta ar fi jumatate cool a volumului. Cateva vorbe si despre povestile mai naspa:
  • "Sorry" doesn't sweeten her tea. Un cuplu de barbatzi gay asiatici, amandoi imigrantzi in Londra - unul dintre ei trebuie sa hraneasca pestii fostului iubit plecat din tzara, celalalt trebuie sa poarte de grija fetelor pe care i le-a pasat fosta sotzie, dintr-o casnicie de dinainte sa fie gay. Una dintre fiice e obsedata de youtube si de un superstar al adolescentzilor. Cam seaca si mondena.
  • A brief history of the Homely Wench Society. Intr-un colegiu, o societate secreta a studentelor feministe se afla in conflict istoric cu o societate secreta a baietzilor misogini. In timpul noptzii, societatea fetelor invadeaza biblioteca societatzii baietzilor sa le inlocuiasca cartzile cu unele scrise de femei.
  • Dornicka and the St. Martin's Day goose. Basm despre Scufitza Rosie la batranetze care se intalneste cu un lup la randul sau cam batran. Scufitza Rosie nu prea mai e pe gustul lupului, care are nevoie de carne proaspata.
  • Freddy Barrandov checks... in? Un fecior e frustrat ca iubita lui nu il lasa sa o penetreze, desi cei doi petrec frecvent momente de intimitate fizica. Feciorul incepe sa se autopsihoanalizeze concluzionand ca nu e suficient de ambitzios si ca trebuie sa se schimbe ceva in viatza si mentalitatea sa daca vrea sa... check in. Evident, o consider cea mai slaba poveste de aici.
********************************************************

Comunitatea SF si fantasy internatzionala sufera de catziva ani o criza ideologica majora pe masura ce un numar tot mai mare de autori africani sau asiatici au inceput sa ia pe banda rulanta premiile genului, inspre ciuda majora a diversi white supremacists care au si boicotat in cateva randuri premiile respective (cazul Premiilor Hugo). Ca de obicei in razboaie de genul asta, adevarul e la mijloc iar abuzuri exista si din partea cealalta - vezi cazul Premiilor World Fantasy al carui trofeu traditzional era bustul lui Lovecraft, insa a trebuit recent inlocuit datorita revelarii faptului ca omul a fost cam rasist (treaba care oricum se stia de vreo 100 de ani, chiar de dinainte sa se stie ca Eliade era cam legionar iar Caragiale defaimator de patrie).

Aparent Helen Oyeyemi e un produs recent al acestui razboi de orgolii moraliste insa nu vine cu scandal si cu gura mare, ci cu un simtz deosebit al decentzei si pacificarii. Ea a fugit din Nigeria nu de asuprirea albilor, nazistilor ori comunistilor, ci de spaima concetatzenilor care executa inca in public persoane gay, iar culturile in care si-a gasit adapostul sunt pana la urma marile orase multiculturale ale Europei in care se desfasoara actziunea prozelor sale - Londra, Praga, Barcelona, Bruxelles. E pe aici pe undeva o promisiune a Uniunii Europene ca spatziu al pacificarii magice si suspectez ca de aceea autoarea are parte de suport foarte puternic in lumea literara europeana.

E cam devreme pentru ce zic in continuare, si probabil n-o sa traiesc sa mi se confirme profetzia, dar undeva in urmatorii 40 de ani numele ei o fie vehiculat in legatura cu Premiul Nobel. Toate semintzele necesare au fost deja rasadite in ce a publicat autoarea pana acum, si pot fi sesizate usor inclusiv in volumul de fatza.



Sunday, March 11, 2018

Filme nasoale: The Crucifixion, Guardians, Attraction, Tiger is Alive, The Dark Tower, Sightings


The Crucifixion

(regizat de Xavier Gens, autorul lui Frontieres)

Careva la Hollywood a avut revelatzia ca diferentza intre Arsenie Boca si un hipster bărbos pasionat de astrologie sta doar in "modul de a pune problema". Un Arsenie Boca imbracat in cardigan nu ar mai face deloc nota discordanta in baru ala de deasupra Controlului. Probabil nici macar la nivel de conversatzie.

In razboiul ideologic care are loc intre rusi si americani pentru cucerirea sufletului romanesc, ortodoxia a fost in general arma rushilor, acestia apeland strategic la spiritul religios-colectivist adanc inradacinat in ADNul poporului nostru. De partea cealalta, ideologii de pe "axa Washington" au incercat mereu sa ridiculizeze acest aspect al psihologiei romanesti (si institutziile aferente), insa si-au subestimat adversarul dupa cum demonstreaza succesul electoral al PSD si al fortzei tacute pe care o numim "vointza poporului".

Pana recent, principalul canal de propaganda americana la noi erau filmele cu supereroi (vezi cazul Captain America care venea la Bucuresti sa-l recupereze pe Winter Soldier - spalat pe creier de rushi). Iata, cu acest Crucifixion se testeaza o noua retzeta de a atrage simpatia românilor, una riscanta. Ortodoxia romaneasca (din Vaslui chiar!) nu mai apare drept ridicola, ba chiar colaboreaza cu jurnalismul de investigatzie pe stil american (care pana acu n-a dat atentzie ortodoxiei din Moldova decat pentru a devoala apucaturile gay ale unor preotzi).

In Crucifixion preotul ortodox moldovean e repus in atributziile de luptator in calea maleficului. I s-a ajustat putzin vestimentatzia casual (vezi cardiganul din poza de mai jos) si are o functzie esentziala in a salva viatza jurnalistei americane de investigatzie care a venit sa faca lumina prin satanismele care se petrec in imprejurimile Vasluiului. Cu alte cuvinte are loc, poate pentru prima data in cultura pop, o amalgamare intre imaginea misticului ortodox post-Boca si a hipsterului lumbersexual pasionat de Adevăr si Dreptate.

Partea cea mai interesanta e ca filmul e chiar despre exorcizarea de la Tanacu, despre care Mungiu facuse deja un film din care biserica ortodoxa iesea putzin terfelita. Acest Crucifixion vine sa repare adevarul istoric si sa ne invetze ca exorcistul de la Tanacu a fost de fapt un erou, iar gagica omorata acolo chiar fusese posedata de Satana, contaminata fiind prin contact sexual cu un cetatzean din spatziul Schengen (fata fusese plecata la emancipare in Germania). Se evita aici suspiciunea de lesbianism care facea filmul lui Mungiu sa fie atat de sexy.

Regizorul Xavier Gens a fost candva o mare sperantza a horrorului francez (vezi excelentul Frontieres) dar de o vreme face pentru Hollywood gherle de filme cu care regizorii americani nu vor sa-si murdareasca mainile. Si nici macar actorii - in filmul asta majoritatea sunt romani.


******************************************************

Guardians

(regizat de Sarik Andreasyan, armean)

In timp ce americanii ne preparau filmul de mai sus sperand sa ajunga la sufletele fundamentalistilor ortodocshi din Moldova, rushii au aplicat o strategie similara tzintind spre hipsterii entuziasmatzi de filme americane cu supereroi. Daca in cazul Crucifixion avem un horror de duzina al carui unic element de inovare e ca actziunea se desfasoara pe langa Vaslui, aici avem ceva cu totul deosebit - nu cred sa existe un film comparabil cu Guardians in istoria cinema-ului rusesc.

Supereroii propusi de Guardians sunt simboluri rusesti absolute: 
(a) un popa ortodox canalizand energii ale pamantului stramoshesc, capabil de a controla telekinetic bolovanii si tzărână, 
(b) un soldat capabil sa se transforme in... urs, daca patria o cere, 
(c) un cazac iute ca vantul care mânuieshte doua secere 
(d) o balerina de la Balshoi capabila sa controleze apele. 
Totzi sunt rezultatul unor experimente genetice desfasurate in timpul razboiului rece in cadrul programului militar ultrasecret sugestiv denumit PATRIOT. Inamicul e o victima a ingineriei genetice, un chelios care controleaza energia electrica si vrea sa puna mana pe un satelit rusesc prin intermediul caruia sa controleze Facebooku. Nu m-as fi mirat deloc daca aparea si vreun om-gaz nascut din experimentele genetice ale Gazpromului, dar e clar ca Dughin a avut o implicare masiva in conceperea acestui proiect.

Ar fi trebuit sa fie mult mai fun decat e. Sufera de o lipsa nasoala de umor; nici regizorul, nici actorii nu sunt in apele lor iar experientza cinema-ului rusesc cu genul asta de filme lipseste cu desavarsire. In consecintza ramai cu senzatzia de imitatzie penibila dupa filmele Marvel. Propaganda americana e cat de cat mai eleganta - chiar daca te lasa rece mesajul, mai auzi o duma, mai vezi un actor simpatic, nu iesi chiar cu sentimentu ca ai vazut un film facut in studiourile KGB.

Ar fi totusi de remarcat aici efectele speciale, sugerand ca peste inca 1-2 incercari de genul asta rusii ar putea face ceva ce sa concureze de la egal la egal cu Zack Snyder. In plus, sa fim cinstitzi, avem nevoie de genul asta de filme si de la alte popoare decat americanii iar daca KGBu s-a hotarat sa faca primul pas, asta e, de undeva trebuia sa se inceapa.

Din pacate filmul a fost un fiasco comercial chiar acasa in Rusia, iar companiile care l-au finantzat se judeca inca pe cum s-a cheltuit bugetul, ca cica mai bine faceau o autostrada de banii aia. Planurile privind o continuare au fost la un momendat ingropate insa recent chinezii au promis ca vor acoperi toate datoriile si vor finantza continuarea filmului, cu conditzia ca in poveste sa apara si un supererou chinez. 

I shit you not!


******************************************************

Attraction

(regizat de Feodor Bondarciuc, fiul legendei Serghei Bondarciuc)

Alt proiect superambitzios cu care rusii au sperat sa dea lovitura. Ca si in filmul de care ziceam deasupra, efectele speciale sunt perfect onorabile insa povestea, si mai ales morala povestii, coboara la un nivel atat de low incat tzi se face greatza.

Planul a fost cam asa - se ia unul dintre cele mai prestigioase SFuri rusesti, Calauza, se corceste cu young adult SFul promovat de Hollywood in ultimii ani si se da pe mana celui mai patriot regizor rus al momentului, autorul recentului blockbuster Stalingrad (sponsorizat direct de guvernul rus).

Povestea incepe cu un OZN prabusit in buricu Moscovei, in jurul caruia se amenajeaza o zona de carantina unde n-are voie nimeni sa intre. Niste cocalari rusi (aia din poza de mai sus) se hotarasc sa intre totusi, cu niste bâte, sa dea in cap la extraterestrii care au intrat cu nava in cladiri provocand moartea a numerosi rushi nevinovatzi. Cum dadea ei tarcoale navei spatziale, apare un extraterestru sa-i intrebe de sanatate. Sar astia sa ii dea in cap cu bâtele, il decortica de costumu-exoschelet pe care il purta si, ce sa vezi, pe sub costum extraterestrul era de fapt un hipster de pe alta planeta (tipu cu camasa slim fit din poza de mai jos)!

Printre cocalarii aia vedetzi ca era si o gagik care, ce sa vezi, se indragosteste pe loc de hipsterul din alta lume, provocand o gelozie cumplita cocalarului shef care nutrea pentru ea o iubire interzisa (de tatal fetii). Nervos nevoie mare, cocalaru se repliaza, aduna totzi pretenii dintr-o galerie de fotbal si, dotatzi cu petarzi si bâte, dau atacu sa sparga parbrizele la nava spatziala si sa isi recupereze gagik. Se lasa cu bataie, fratzik, si cu cateva sute de rusi urland din rasputeri "meretzi inapoi acasa!"


******************************************************

Tiger is Alive

(regizat de Ali Abbas Zafar, un nasol)

Heterosexualitate, arme de foc si otravirea propriilor fântâni sunt valorile promovate de primul film indian pe care il vad in circuitul normal de cinematografe de vreo 30 de ani incoace. Mai vazusem cate ceva la TIFF, dar acolo erau alese sa spuna ceva, asta insa e primul blockbuster adresat poporului, menit sa-i zgandare nostalgia pentru niste vremuri in care numa filme de genu asta ne mai intrau in tzara (regizorul e responsabil inclusiv pentru un remake la Mireasa pentru fratele meu, marele blockbuster Bollywood al comunismului).

Daca filmul ar fi fost romanesc, in rolurile principale ar fi jucat Connect-R jucand un spion basarabean insurat cu Anna Lesko jucand o agenta SRI. Cei doi ar fi fost angajatzi sa salveze 25 de basarabence bunoace sechestrate de ISIS la Deveselu. Sheful ISIS a fost candva prieten cu americanii, a lucrat chiar la Deveselu, dar acum s-a certat cu ei de la bani si americanii vor sa bombardeze Deveselu cu basarabence cu tot. Asa-s americanii, azi esti businessman, maine esti terorist, in functzie de cum te intzelegi la bani cu ei.

Totusi cel mai nasol e ca sheful ISIS e umpic intelectual si umblat pe la facultatzi din strainatate, ceea nici SRI-ul nostru, nici serviciile secrete basarabene nu pot sa permita. Asa ca cei doi protagonisti heterosexuali se duc sa-i dea in gura la fraier pana-i sar din cap cartzile citite. La sfarsit, dupa ce salveaza tot ce era de salvat si omoara pe fraierii de la ISIS, eroii incep sa avanseze ipoteza ca Basarabia ar trebui sa se uneasca cu Romania iar filmu se termina cu cele doua drapele fluturand si cu o gramada de gagici dansand pe o plaja din Grecia.

Acum inlocuitzi in povestea asta Romania cu India, Basarabia cu Pakistan si uitatzi-va si la poza de mai jos (dintr-o recenta calatorie pe plajele din India) sa pricepetzi de ce in cinematografele romanesti vetzi vedea tot mai multe filme de astea care imbina piromania cu heterosexualitatea si otravirea propriilor fantanilor in calea dushmanului. Cu ocazia acestui film am aflat si ca "dushman" e chiar un cuvant indian.

P.S. Desigur, daca filmul era american, s-ar fi numit The Expandables 4, iar inamicul ar fi fost un primar prins ca si-a angajat fiica secretara pe bani publici.

P.S.2. Se pare ca filmul a fost interzis in Pakistan, ipoteza unificarii cu India si a colaborarii serviciilor secrete din cele doua tzari fiind considerata o atrocitate.

P.S.3. ISIS nu au acordat drepturi de a li se folosi imaginea si logo-urile in acest film, asa ca numele organizatziei teroriste e putzin modificat (ceva gen OSIS).


******************************************************

The Dark Tower

(regizat de Nikolaj Arcel, scenarist la serii politiste scandinave - Millennium, Department Q

Traim vremuri in care producatorii alearga disperatzi dupa materiale literare, sperand sa replice succesul Game of ThronesDark Tower e o sursa ideala pentru un proiect de anvergura similara, iar Stephen King e inca un nume monetabil (are inca 2-3 seriale on-going). 

Totusi optziunea de a lansa acest film ca "episod pilot" al unui serial TV a fost un experiment dubios. Arata ca un trailer de 90 de minute. Ca si cum Game of Thrones, in loc sa fie serial, ar fi fost un film incropit din cateva scene cheie decupate din primul si ultimul sezon.

Seria de 8 cartzi Dark Tower e coloana vertebrala a operei lui Stephen King deoarece contzine personaje si evenimente care se leaga direct la celelalte romane ale sale (inclusiv It, Shining, The Stand, chiar si Stephen King apare ca personaj intr-o tentativa metafictzionala). Protagonistul e un pistolar care calatoreste prin universuri paralele pe urmele unui individ malefic ("the Man in Black"). Universul principal in care se intampla lucrurile combina multiple surse de inspiratzie pulp fiction intre care Stephen King a incercat sa faca un mash-up hipercomplex: pistolarul vine dintr-o familie nobila de pistolari cu puteri magice (descendentzi ai Regelui Arthur), taramul pe care umbla e un semi-deshert western populat de cowboy, samurai, zombie, robotzi, magicieni etc. E aici si ceva din spaghetti western, dar si din Lord of the Rings, iar uneori personajele se mai teleporteaza si in lumea noastra.

Pentru toata lumea e inexplicabil de ce exista filmul asta. Cei care nu au citit romanele nu vor intzelege mai nimic. Cei care le-au citit se vor enerva cumplit constatand cum au inghesuit scene din 8 volume intr-un singur film de 90 de minute. Si totusi proiectul e legat de nume importante: Stephen King pare multzumit de ce a iesit, regizorul danez Nikolaj Arcel a fost nu demult finalist la Oscaruri, actorii principali sunt Matthew McConnaughey si Idris Elba, producator e Ron Howard. Pare un proiect cu intentzii serioase, insa deocamdata toata lumea clasifica filmul drept "sub orice critica".

Mai e si problema distribuirii unui actor de culoare intr-un rol care in mintea tuturor cititorilor era un fel de Clint Eastwood (exista si o banda desenata oficiala in care personajele au fost deja vizualizate). Ma rog, Idris Elba face rolul interesant si probabil cineva a dorit sa ironizeze practica white-washingului de la Hollywood (vezi scandalurile legate de personaje asiatice jucate de actori albi, vezi Ghost in the Shell ori Dr. Strange). Sa nu uitam ca Idris Elba nu e la primul rol de genul asta - in Thor a jucat rolul unui viking (daca Lord of the Rings se facea acum probabil aplica si pentru rolul lui Legolas).

Filmul e o varza, dar ar putea sa devina important in retrospectiva, daca serialul al carui "episod pilot" este se va dovedi unul de succes.

******************************************************

Sightings

(regizat de un loser)

Ma bazam ca o sa fie un film superfun, caci avea nota 3 pe IMDB, insa n-am fost atent ca nota era de fapt 3,9 adica aproape 4 unde incepe intervalul in care filmele sunt doar nasoale, nu si distractive. E painful de urmarit si devine tot mai painful pe masura ce realizezi ca filmul e un business de familie - regizat de sotz, jucat de sotzie, produs de socrii mari. 

Dupa cum sugereaza titlul, Sightings se doreste the ultimate movie pe tema intalnirilor paranormale - sunt imbinate aici OZN-uri, Big Foot si vampirii. Mai exact, e vorba de un Big Foot adus de un OZN sa faca rost de sange Rh negativ, singurul compatibil pentru imperecherea dintre extraterestri si oameni (femei, mai exact). Asa ca Big Footu asta le tot rapeste femeile unor rednecksi, iar rednecksii sunt banuitzi de autoritatzi ca si-ar fi omorat singuri femeile, asa ca se inarmeaza cu niste pushkoace si pornesc sa demonstreze adevarul daca ministerul de interne e incompetent. Unul dintre ei e chiar un politzist pensionat care nu mai crede in sistem.

Pana la urma il gasesc ei pe Big Footu hartzuitor sexual si trag cu pusca in el, dar vine OZNu si il salveaza pe Big Foot lasand pe toata lumea ramane cu buzele umflate. Dar cele mai umflate sunt buzele spectatorului care, din toata povestea asta nu vede niciodata nici OZNu si nici Big Footu, camera e INTOTDEAUNA pusa pe personajele principale care doar ne povestesc ce vad. Din OZN se vede doar o umbra abatandu-se peste un luminish, din Big Foot se vede exact o laba paroasa, inclusiv atunci cand e capturat. Adica nici macar nu s-au chinuit sa imbrace un om intr-un costum, iar in momentul in care capetzi certitudinea ca tot ce se intampla in filmu asta se va intampla in afara cadrului, itzi cam vine sa spargi televizorul.

In final ceea ce s-ar fi dorit un fel de Signs a iesit un fel de The Room, insa nici umorul involuntar nu e chiar umor. Filmul pare facut de niste membri Flat Earth Society care au dezvoltat recent un hobby pentru mitul Big Foot si au facut cumva rost de o camera de filmat performanta cu care se filmeaza unul pe altu.