In sfarsit, ultimul calup de albume recomandate din ce am ascultat in 2016. Despre primele trei calupuri am povestit aici, aici si aici.
************************************
The Cactus Blossoms - You're Dreaming
Daca acu catziva ani muzica country era evitata cu arogantza de hipsteri ca fiind irelevanta, retrograda (dar nu si retro-cool) si de interes regional (adica pentru tzarani americani, bagata cumva in aceeasi oala cu muzica populara de pe EtnoTV si votantzii PSD), de ceva vreme incepe sa se vorbeasca de un soi de hipster-country, cu trupe tinere care recicleaza si reconditzioneaza acea irelevantza retrograda, uneori cu titlu ironic, alteori in scop documentarist, ori strict imitativ, incercand sa-i scoata in lumina aspectele placute care si-ar putea gasi totusi cautare la o audientza internatzionala de varsta tanara. Se cladeshte prin asta o noua nisha, binevenita dupa 15 ani de batut apa-n piua pe revivaluri post-punk, Casio-dream-pop si "rock psihedelic" efeminat.
The Cactus Blossoms au inceput in acest fel, cantand coveruri dupa piese country din anii 50 pentru amuzamentul amicilor, "because it was fun", dar de acum si-au luat treaba in serios si au scos unul din albumele esentziale ale genului pe anul care a trecut. E mult mai putzin avangardist-ironic decat ceea ce se promoveaza zilele astea sub numele alt-country (Wovenhand, Slim Cessna etc.). E dezbracat de orice ornamente si post-modernisme, punand accent strict pe melodia potentzata de armoniile vocale in duet ale celor doi fratzi protagonisti.
Cica exista candva o traditzie a trupelor de familie - nu chiar Kelly Family, ci precursori-promotori ai familiei tradizionale de rednecksi (Everly Brothers etc., concept ce a migrat ulterior spre rockul sudist, vezi Allman Brothers etc.). Mostra de mai jos e una din cele mai relevante pentru strategia de duet ultra-anacronic al grupului.
The Cactus Blossoms au inceput in acest fel, cantand coveruri dupa piese country din anii 50 pentru amuzamentul amicilor, "because it was fun", dar de acum si-au luat treaba in serios si au scos unul din albumele esentziale ale genului pe anul care a trecut. E mult mai putzin avangardist-ironic decat ceea ce se promoveaza zilele astea sub numele alt-country (Wovenhand, Slim Cessna etc.). E dezbracat de orice ornamente si post-modernisme, punand accent strict pe melodia potentzata de armoniile vocale in duet ale celor doi fratzi protagonisti.
Cica exista candva o traditzie a trupelor de familie - nu chiar Kelly Family, ci precursori-promotori ai familiei tradizionale de rednecksi (Everly Brothers etc., concept ce a migrat ulterior spre rockul sudist, vezi Allman Brothers etc.). Mostra de mai jos e una din cele mai relevante pentru strategia de duet ultra-anacronic al grupului.
************************************
King Dude - Sex
Tot cu un fel de country a inceput si King Dude, dar mai la modul ironic, ca un fel de parodie Johnny Cash. Omul are insa radacinile in punk, iar de anul trecut are si o trupa adevarata, cu care ne-a vizitat in cadrul festivalului DBE. In concert nu mi s-a parut mare lucru, preferam varianta solo unplugged cu bancuri spuse intre piese, insa pe album lucrurile s-au schimbat drastic. Suna mult mai bogat si mai divers, suna ca albumul unei trupe si nu doar al unui om.
Dupa cum sugereaza titlul, avem un album kinky pana in maduva oaselor, transpirat si mirosind a pH vaginal, ornamentat cu cate ceva din ocultismul si intunecimea prin care King Dude obisnuia sa-l parodieze pe Johnny Cash inainte sa-i vina ideea sa-si faca un nume propriu. Ma rog, nu stiu cat e de propriu, caci cu fiecare pas cu care se indeparteaza de Johnny Cash pare ca se apropie periculos de Nick Cave. Dar cum Nick Cave nu mai are chef de muzica, e ok si asa, se umple un lips. Elementele country s-au cam disipat, locul le-a fost luat de efecte electronice, post-punk si gotic optzecist. Piesele nu prea seamana intre ele si stilistic albumul e cam indecis, nu prea anuntza o directzie clara in care vrea sa o ia King Dude, se testeaza tot felul de chestii si pe urma mai vedem.
************************************
Talmud Beach - Chief
Excelent grup finlandez de blues, condimentat cu putzina hipstereala sa prinda la tineret - destul de evident in videoclipul de mai jos, dar nu chiar dominant, albumul avand radacini bine infipte in blues-rock-ul clasic. Din pacate trupa a optat sa faca videoclip la piesa cea mai radio-friendly, care e departe de a evidentzia partzile cele mai interesante din muzica lor.
Pe unele piese duce cu gandul si la sound-ul lui Steven Wilson, sau ce ar fi facut Porcupine Tree daca ar fi decis sa se apuce de blues si funk. E si o subtila influentza Primus pe cateva piese, rezultatul fiind un rock psihedelic grefat in mod ciudatzel pe solo-uri de blues si ornamente funky. Nu-s ei chiar la primul album si merita consultate si materialele mai vechi, insa albumul nou a fost o surpriza majora in cercetarile muzicale pe care le-am facut in 2016. Cica nu-s evrei, in ciuda numelui si lookului, dar trupa a decis sa le adopte dupa ce au mancat bataie de la niste rushi betzi care i-au luat drept evrei in timpul unui concert.
************************************
Pelander - Time
Citeam mai deunazi comentariul unui hipster care zicea ca n-ai cum sa mai ascultzi Byron in ziua de azi altfel decat la modul ironic, deci e o trupa de kkt. E semn ca lumea e napastuita de o boala psihica a ironiei si ca e momentul sa ne descarceram din ea, sa o lasam mai moale cu exercitziul separarii meta fatza de subiectul scrutat/comentat doar de dragul de emite o evaluare. Pentru a tzine piept acestui val de atitudine s-a inventat chiar un curent anti-cinic numit New Sincerity (unii ii zic post-postmodernism, eu ii zic post-hipstereala), iar albumele ca asta a lui Pelander cam acolo s-ar incadra.
Magnus Pelander apare si in selectzia din prima jumatate de an cu albumul trupei sale de baza, Witchcraft. In paralel insa a inceput si o cariera solo specializata pe albume unplugged pline de balade tanguite despre lume, despre familie, despre chestiuni intime sau probleme universale. Muzica lui solo e cam sappy asa, are ceva de imn folk-penticostal, undeva in zona Cenaclului Flacara minus Adrian Paunescu, dar scoate in evidentza una din vocile unice din rockul european actual. Amatorii de Anathema (in special cei care plangeau la concertul Anathema din 2004 de la Timisoara) se vor bucura de ce e aici - nu e chiar acelasi sound, dar e cam acelasi spirit.
Magnus Pelander apare si in selectzia din prima jumatate de an cu albumul trupei sale de baza, Witchcraft. In paralel insa a inceput si o cariera solo specializata pe albume unplugged pline de balade tanguite despre lume, despre familie, despre chestiuni intime sau probleme universale. Muzica lui solo e cam sappy asa, are ceva de imn folk-penticostal, undeva in zona Cenaclului Flacara minus Adrian Paunescu, dar scoate in evidentza una din vocile unice din rockul european actual. Amatorii de Anathema (in special cei care plangeau la concertul Anathema din 2004 de la Timisoara) se vor bucura de ce e aici - nu e chiar acelasi sound, dar e cam acelasi spirit.
************************************
Todd Snider - Eastside Bulldog
A mai fost in topul meu cand era considerat cantaretz country, dar cu noul album Todd Snider face o schimbare stilistica majora. El zice ca albumul a avut la baza cateva reguli simple: Only sing about fighting, fucking, getting fucked up, kickass cars. When in doubt, yell "baby" and see what happens.
Genul care se plia cel mai bine pe aceste reguli se pare ca e un fel de blues rock'n'roll reminiscent din anii 50. E un album dedicat vremurilor in care nu parea nimic in neregula sa ai piese cu titlurile "Tutti Frutti", "Hanky Panky", "Wooly Bully". "A wop bop a loo bop" maybe my favorite lyric of all time, zice Todd Snider. Albumul culege cele mai reusite improvizatzii party rock dintr-o serata inebriata organizata de artist impreuna cu amicii lui, pe vremea cand acesta mai canta astfel de mizerii prin baruri sub pseudonimul Elmer Buzz, ca sa nu incalce nu stiu ce exclusivitate contractuala cu casa de discuri care nu-i aproba astfel de initziative.
E un taraboi extrem de euforic pe acest album. Ma intreb daca vor exista si la noi vreodata partyuri de acest soi si cu acest gen de muzica. Deocamdata Romania nu pare pregatita de asa ceva, fiind captiva intre playlisturile de nuntzi (aceleasi de vreo 20 de ani, adresandu-se unor conditzionatzi psihic), manele mai mult sau mai putzin elitise si electro-DJisme care au sarit cu totul peste cateva etape din istoria muzicii de petrecere, riscand sa impinga Romania intr-o stare de schizofrenie muzicala in care nu-si mai gasesc loc decat cocalarii si post-modernii.
************************************
Horseback - Dead Ringers
Post-rockul e un gen extrem de obosit atata vreme cat trupele se incapatzaneaza sa-i respecte regulile, de teama sa nu alunece din vizorul publicului tzinta. Totusi, ar fi cazul ca cineva sa observe ca pana si acel public tzinta a inceput sa cam doarma la concertele de gen. Anul trecut umblau chiar barfe ca s-ar pune pe picioare in Romania chiar un intreg festival dedicat genului, ceva cu Fog in nume, mi-e lene sa verific. Am asistat recent la un concert Mono+Alcest la Brasov si m-am ingrozit la ideea ca as avea candva de suportat asa ceva timp de 3 zile la rand, cateva ore pe zi. N-am nimic cu trupele alea consumate in doze mici, dar un intreg festival de acest gen m-ar baga cu zile in mormant.
Din fericire trupele mai istetze ale genului incep catinel catinel sa calce pe din laturi. De exemplu acesti Horseback, care au avut tot timpu ceva mai interesant in ei, dar acum incearca sa combine intr-o schema coerenta idei de la Neil Young si de la Swans. Noul album prezinta modificari drastice de sound si structura. Pastreaza inca monotonia post-rock, dar o coloreaza cu voce si texturi atipice pentru gen, oferind o varianta mai molcoma, mai relaxanta si mai putzin iritanta (chiar si cand fac apel la unele idei de la Swans). Cu alte cuvinte, albumul chilleanu al anului.
Pacat ca n-au un clip mai de Doamne-ajuta, tot ce am gasit e mostra de mai jos, dar sugereaza cat de cat directzia in care a ales sa experimenteze trupa in incercarea de a se detasa de plutonul conformist ultra-ortodox al post-rockului.
************************************
Hail Spirit Noir - Mayhem in Blue
O surpriza majora in undergroundul metal din 2016 au fost grecii de la Hail Spirit Noir, trupa care a cochetat cu diverse experimente in anii recentzi dar abia aici li se leaga ideile in piese coerente, cu concepte, atmosfera si melodie intrigante, care surprind la fiecare cotitura. Cine-si mai aminteste de Sleepytime Gorilla Museum, Maudlin of the Well si alte ciudatzenii americane, care nu erau chiar bagate in seama acu 15 ani dar erau admirate de cei interesatzi de undergroundul rock, se vor bucura sa descopere o trupa din aluatul respectiv venind tocmai din Balcani.
Era o vreme in care percepeam metalul grecesc ca fiind cam in aceeasi oala cu cel romanesc, ori cel provenit din alte tzari mediteraneene - tzari in general lipsite de o traditzie rock si mai orientate spre manelisme. Cand stai toata ziua intre masline si gagici se pare nu prea ai chef de rock - vezi si cazurile Spania, Italia, Turcia etc. Nu stiu daca din pricina crizelor economice sau a altor necazuri, dar e clar ca rockul grecesc s-a ridicat cel mai mult in spatziul mediteranean, iar actualmente se practica acolo o paleta foarte larga de genuri, unele vizitandu-ne si pe noi destul de des (unele chiar prea des).
Era o vreme in care percepeam metalul grecesc ca fiind cam in aceeasi oala cu cel romanesc, ori cel provenit din alte tzari mediteraneene - tzari in general lipsite de o traditzie rock si mai orientate spre manelisme. Cand stai toata ziua intre masline si gagici se pare nu prea ai chef de rock - vezi si cazurile Spania, Italia, Turcia etc. Nu stiu daca din pricina crizelor economice sau a altor necazuri, dar e clar ca rockul grecesc s-a ridicat cel mai mult in spatziul mediteranean, iar actualmente se practica acolo o paleta foarte larga de genuri, unele vizitandu-ne si pe noi destul de des (unele chiar prea des).
************************************
Brandy Clark - Big Day in a Small Town
Traim vremuri dificile in care feministele le invatza pe femei sa urasca barbatzii iar barbatzii, intristatzi si sensibili cum ii stim, devin gay sau se pregatesc sa cucereasca planeta Marte. Iar cei care nu-s in stare sa faca nici una, nici ailalta, se casapesc intre ei de frustrare. You can come over, but you cannot come in! ne sfideaza artista pe una din piesele acestui album.
Albumul feminist al anului vine din zona country. Brandy Clark e totodata si una din finalistele Grammy de anul asta, cu un material ce ar putea fi etichetat drept housewife-country, despre neveste sau mame single, despre problemele lor cu copii neascultatori, cu barbatzi betzivi sau curvari etc. Finalul albumului e totusi unul pozitivist-conciliant - o balada in care sotzul curvar moare in cele din urma, iar nevestei parca-parca i se face dor de el, ca nu era chiar asa rau. Dar pana acolo, Doamne fereste ce e la gura gagicii asteia.
Am o slabiciune pentru gagicile posesive, asa ca am inclus albumul in acest top secundar. O fi ceva freudian la mijloc. Mostra de mai jos e una din cele mai dushmanoase piese ale albumului.
Albumul feminist al anului vine din zona country. Brandy Clark e totodata si una din finalistele Grammy de anul asta, cu un material ce ar putea fi etichetat drept housewife-country, despre neveste sau mame single, despre problemele lor cu copii neascultatori, cu barbatzi betzivi sau curvari etc. Finalul albumului e totusi unul pozitivist-conciliant - o balada in care sotzul curvar moare in cele din urma, iar nevestei parca-parca i se face dor de el, ca nu era chiar asa rau. Dar pana acolo, Doamne fereste ce e la gura gagicii asteia.
Am o slabiciune pentru gagicile posesive, asa ca am inclus albumul in acest top secundar. O fi ceva freudian la mijloc. Mostra de mai jos e una din cele mai dushmanoase piese ale albumului.
************************************
Bolzer - Hero
Dupa o mostra de pragmatism feminist, se cuvine sa recomand si un album mustind de testosteron si misticism, sa mai echilibrez energiile.
A fost un an plin de surprize in scena metal, cu trupe aparute de nicaieri luand in numeroase topuri fatza clasicilor. Topurile metal au mai inclus politicos cate un Metallica ori Megadeth pe ici pe colo, dar aproape toate au alaturat numele respective unor grupuri cvasinecunoscute precum Cobalt (am scris in primul semestru despre ei) ori acesti Bolzer care se afla abia la albumul de debut (dupa cateva demo-uri care au facut ceva valva in underground). Cica au trecut si prin cluburile romanesti dar eu abia acu aud de ei.
A fost un an plin de surprize in scena metal, cu trupe aparute de nicaieri luand in numeroase topuri fatza clasicilor. Topurile metal au mai inclus politicos cate un Metallica ori Megadeth pe ici pe colo, dar aproape toate au alaturat numele respective unor grupuri cvasinecunoscute precum Cobalt (am scris in primul semestru despre ei) ori acesti Bolzer care se afla abia la albumul de debut (dupa cateva demo-uri care au facut ceva valva in underground). Cica au trecut si prin cluburile romanesti dar eu abia acu aud de ei.
Trupa elvetziana e un duet cu o muzica mult mai complicata decat ce pot face doi oameni (probabil live mai baga si de pe banda), cu un sound hibrid intre o versiune mai bruta a lui Mastodon (perioada de inceput) si mai clasicii Celtic Frost (tot elvetzieni, probabil astia sunt inspiratzia de pornire). Elvetzienii sunt dealtfel specialisti in soiul asta de metal abstracto-mistico-cosmic, cu versuri incomprehensibil de intelectuale gandite sa nu faca mult sens, dar proiecteze imagini puternice in combinatzie cu o muzica care toaca marunt creieru ascultatorului.
Nu exista hit-uri aici si e greu de ales o mostra mai catchy, caci e un album care se mesteca ca tutunu si se asculta la drum lung cu masina. Sentimentul general e unul militaresc - trupa a avut de furca cu unele acuzatzii privind svasticile tatuate ale vocalului, dar dupa ce au inceput sa aiba succes au disparut si tatuajele, iar interviurile au migrat spre un discurs care sa nu alunge publicul mai politically-correct si sa dea o nota mai intelectuala trupei.
Vom mai auzi de ei.
Nu exista hit-uri aici si e greu de ales o mostra mai catchy, caci e un album care se mesteca ca tutunu si se asculta la drum lung cu masina. Sentimentul general e unul militaresc - trupa a avut de furca cu unele acuzatzii privind svasticile tatuate ale vocalului, dar dupa ce au inceput sa aiba succes au disparut si tatuajele, iar interviurile au migrat spre un discurs care sa nu alunge publicul mai politically-correct si sa dea o nota mai intelectuala trupei.
Vom mai auzi de ei.
************************************
The Devil Makes Three - Redemption and Ruin
Drogurile nu-s o meteahna recenta si urbana, in niciun caz un fenomen provenind din DJ-iala, muzica electronica, ori stoner rock - nici macar din generatzia hippie. Cu mult inainte, generatzia lui Elvis, Hank Williams si Johnny Cash trageau pe nas mai abitir ca Adi Mutu si nu s-au sfiit de la a compune piese in care sa-si exprime exaltarea sau mizeria crunta in care i-au impins astfel de experientze chimico-spirituale, in care nu mai faceau diferentza intre Isus si Dracu. Willie Nelson a fost cel mai deschis cu acest aspect al vietzii sale, scuzat prin afiliere la generatzia hippie si datorita varstei venerabile (dovada, dupa unii, ca iarba e buna pentru sanatate). Negrii au pus pe picioare blues-ului american in bordeluri si fel de fel de jointuri dubioase ale vremurilor, nu in academiile prin care se preda in zilele noastre.
Albumul de coveruri al anului e oferit iacata de o trupa alt-country, cu banjo, contrabas, toba de aia stupida cu măturice si tot ce inseamna contrastul ostentativ intre anacronic si post-modern. Grupul The Devil Makes Three a facut o selectzie minunata de hituri hedonist-mizerabiliste culese de la Willie Nelson, Hank Williams, Muddy Waters, Tom Waits etc., avand drept concept comun abuzul de droguri si alcool. Le-au reorchestrat intr-un mare fel, destul departe de versiunile originale, insa tema comuna si spiritul pieselor a ramas, evidentziate si in titlul albumului.
Sper ca piesa aleasa mai jos se aude ok (se aude ciudat pe unele calculatoare) - e o adaptare un standard al "Delta blues"-ului interbelic. Daca nu se aude ok, incercatzi si drastica reorchestrare a hit-ului lui Muddy Waters, Champagne and Reefer.
Albumul de coveruri al anului e oferit iacata de o trupa alt-country, cu banjo, contrabas, toba de aia stupida cu măturice si tot ce inseamna contrastul ostentativ intre anacronic si post-modern. Grupul The Devil Makes Three a facut o selectzie minunata de hituri hedonist-mizerabiliste culese de la Willie Nelson, Hank Williams, Muddy Waters, Tom Waits etc., avand drept concept comun abuzul de droguri si alcool. Le-au reorchestrat intr-un mare fel, destul departe de versiunile originale, insa tema comuna si spiritul pieselor a ramas, evidentziate si in titlul albumului.
Sper ca piesa aleasa mai jos se aude ok (se aude ciudat pe unele calculatoare) - e o adaptare un standard al "Delta blues"-ului interbelic. Daca nu se aude ok, incercatzi si drastica reorchestrare a hit-ului lui Muddy Waters, Champagne and Reefer.
No comments:
Post a Comment