Saturday, December 09, 2017

Frighfest 2017 (part 2) - filmele contra plictiselii: Voice from the Stone, Leatherface, Jackals, Eat Locals, Dead Shack, Killing Ground


Prima parte a darii de seama de la festivalul londonez de film horror Frighfest 2017 a fost aici, despre filmele nashpa

Acum, cateva vorbe despre filmele contra plictiselii. Fiind vorba de un festival horror, in categoria asta intra si filme destul de nasoale, dar cu unele calitatzi de ordin tehnic pe care fanii genului stiu sa le aprecieze.


Voice from the Stone

(regizat de Eric Howell, cascador)

Daenerys din Game of Thrones, Tano Carridi din serialul Caracatitza si Celeborn din Lord of the Rings colaboreaza in aceasta ecranizare dupa romanul gotic al unui italian pe nume Silvio Raffo. Tot mai multzi actori din Game of Thrones incearca sa sparga gheatza spre marele cinema pe masura ce serialul se apropie de sfarsit. Tre sa spun ca Emilia Clarke mi-a fost mai simpatica aici decat mi-e in Game of Thrones si am avut o mare surpriza in a-l revedea pe Tano Carridi (rivalul lui Cattani pentru cine-si mai aminteste de serialul Caracatitza).

Voice from the Stone e un film gotic ale carui principale atractzii sunt peisajele si designul de epoca, dar e o versiune mai ieftina si mai putzin spectaculoasa a ce a facut Guillermo del Toro in Crimson Peak - adica o poveste dark "de epoca" cu tushe erotice si un secret sinistru. Secretul e bine pastrat intre peretzii unei vile italiene unde eroina se angajeaza ca bona pentru un copil autist ce duce dorul mamei sale moarte. Tatal vaduv al copilului prinde drag de Daenerys, insa aceasta nu se lasa cu una cu doua in mrejele patronului (e, totusi, mai putzin hard-to-get decat in GoT). Sunt niste twisturi aici dar in mare e un film de atmosfera, cu multe lampashe si umbre si zgomote auzindu-se prin peretzi.

E inca rar genul asta de filme in zilele noastre si asta il face oarecum interesant, dar facand abstractzie de peisaje si costume ramane o telenovela de duzina cu unele elemente morbide. Ma rog, nici la telenovele nu se mai uita poporul ca pe vremuri, asa ca nu e corect sa folosesc termenul "de duzina". Asa cum s-au reabilitat manelele se va reabilita si telenovela, iar filmul gotic e un deghizaj perfect pentru aceasta tactica.


*********************************************

Leatherface

(regizat de Julien Maury si Alexandre Bustillo, autorii lui Inside)

Leatherface e un origin story ce prezinta copilaria si aventurile dezaxatului manuitor de drujba care avea sa macelareasca hippiotzi si hipsteri in filmele celebrei serii Texas Chainsaw Massacre. E asadar un film despre familia traditzionala rurala americana, unde tzaranul traieste in comuniune cu drujba, natura si vitele, iar strainii sunt prost vazutzi de dupa o aparentza temporara de ospitalitate. Nu imi explic de ce genul asta de filme s-a nascut la americani si nu la noi. Oricum, americanii au intuit si ei asta si au incercat sa faca filmul asta la noi insa au mutat outsourcingul cinematografic horror in Bulgaria, nu stiu daca de teama revolutziei fiscale sau pentru ca actorii nostri au devenit mai fitzoshi.

Cuplul Maury/Bustillo sunt copiii teribili ai horrorului francez modern, cashtigand notorietate cu debutul Inside, urmat de inca niste filme bine primite care le-au deschis drumul spre Hollywood unde, de catziva ani, numele le era pomenit in zvonuri legate de relansarea francizelor Hellraiser si Halloween. Ambele proiecte sunt inca blocate, insa cei doi francezi au reushit iata sa-si lege numele de o franciza clasica. Respectandu-si blazonul, Maury si Bustillo reusesc sa faca unul din cele mai brutale filme ale seriei, cu cateva gaguri vizuale pe masura asteptarilor fanilor pe care si i-au castigat cu Inside. Din pacate cerintzele francizei nu le-a permis sa exploreze in prea multe directzii asa ca in final ramai cu impresia unei versiuni ceva mai sangeroasa si lipsita de umor a lui Devil's Rejects. Scenaristii se chinuie sa atraga simpatie pentru niste personaje negative - un grup de tineri evadatzi de la un ospiciu, cu politzia pe urmele lor si dedandu-se la tot felul de fapte abominable.

La Q/A cei doi regizori francezi au dat destul de multe din casa (era premiera mondiala a filmului) despre cum au vrut sa faca un Leatherface transgender dar nu li s-a permis, si despre cum au lucrat cu actorii bulgari (distribuitzi in rolurile fratzilor retardatzi ai lui Leatherface).


*********************************************

Jackals

(regizat de Kevin Greutert, autorul lui Saw 6 si Saw 7)

Sunt mai multe lucruri care shockeaza la filmu asta, primul dintre ele fiind halul in care s-a botoxat Deborah Kara Unger - o iubisem pe vremuri in Crash insa n-am mai vazut-o intr-un film de vreo 15 ani. Probabil in mod justificat, caci la cat e de mutilata estetic nu cred ca a mai prins roluri de ani buni. Nici aici nu intzeleg de ce au bagat-o, o vreme am avut impresia ca asha e personajul ei mai mutilat, dar nici vorba - restul actorilor se prefac cu succes ca nu observa nimic in neregula la ea.

Apoi mai shockeaza si mersul general al povestii, filmul fiind iesit de pe mana unuia dintre cei care si-au facut renumele in zona torture porn, cu doua dintre episoadele seriei Saw. Cam totzi contributorii seriei Saw au incercat sa-si faca un nume propriu in cu totul alte directzii - vezi cazul James Wan (care s-a apucat de filme cu fantome - Conjuring, Insidious) si Darren Lynn Bousman (specializat pe musicaluri horror). A venit si randul acestui Kevin Greuter (care s-a ocupat de filmele mai recente din Saw) sa incerce sa-si ia zborul pe cont propriu, insa nu prea reuseste sa se indeparteze de genul torture porn. Totusi, aici o face cu un simtz superior al imaginii si atmosferei.

Deci nu e tocmai o copie dupa Saw, insa povestea e de un nihilism cumplit, o batjocura la adresa demnitatzii umane si a spectatorului care e nevoit sa asiste tot filmul la cum o familie e macelarita de un membrii unui cult satanist. De mai multa vreme ma bate gandul sa organizez "seara de film satanist" (in cadrul unui circuit de seri de film tematice organizate de amici), iar filmul asta s-ar incadra perfect, insa nu mai am nervi sa-l mai vad odata.

E totusi mai interesant decat retzeta clasica de "home invasion", in special in prima parte cand familia incearca sa-si recupereze fiul satanist care s-a alaturat sinistrei secte, incident de la care porneste conflictul. Insa apoi o ia pe panta clasica, cu protagonistii hacuitzi la intervale regulate pana expira timpul filmului.


**************************************

Killing Ground

(regizat de Damien Power, debutant australian)

Alta poveste extrem de neplacuta, cu tushe de torture porn, insa regizata si scrisa destul de ingenios, cu un scenariu fragmentat - scene din prezent se intercaleaza cu evenimente din trecut lasand spectatorului sarcina de a stabili ordinea logica a evenimentelor. Ca si filmul de care ziceam deasupra, si asta are un subiect pe care nu merita sa se faca filme, insa reuseste sa para bun prin metode de manipulare psihologica a spectatorului. Nici nu e foarte explicit violent, reusind sa provoace oroare mai mult prin trucuri de montaj si scenariu.

Killing Ground e un remix al filmului Wolf Creek - tot un film australian in care niste vanatori de canguri omoara/violeaza turisti/turiste ratacitzi prin niste peisaje misto cum au ei pe-acolo. Doar ca aici partea cu xenofobia nu mai ofera o scuza filmului, turistii fiind tot australieni. Ceea ce diferentziaza filmul asta de traditzia torture porn e ca aici chiar itzi pasa de personajele macelarite - se acorda destul de mult timp caracterizarii si simpatizarii lor, inainte sa incapa pe mainile dezaxatzilor. Si chiar dezaxatzii au o psihologie ambigua, incat pe alocuri te tot asteptzi ca lucrurile sa nu o ia pe panta pe care o iau.

Totusi, e timpul sa incerce si australienii ceva nou, asta e deja al nshpelea film in care ne arata ce nasoi sunt tzaranii lor si ce patzim daca mergem acolo sa le bruiem obiceiurile. Mi se parea dubios cum genu asta de filme capata finantzare de la forurile lor guvernamentale, insa cumva are sens - creca e un fel de avertisment pe canale culturale, parte din strategia lor anti-imigratzie, una din cele mai eficiente.


*********************************************

Dead Shack

(regizat de Peter Ricq, debutant canadian)

Recent lansatul serial Stranger Things precum si relansarea lui It sunt semne ale unui revival al horrorului optzecist cu si despre copii - ala in care nu este sex, in schimb este o gramada de violentza (supranaturala) si niscaiva umor pe intzelesul copiilor (eventual polisemantic, sa se bucure si adultzii). Legislatzia anilor 90 (sub Bush si Clinton) a cam descurajat genul asta de filme care, iata, se intorc acum cu varf si indesat sa bucure toata familia.

Dead Shack tzinteste clar in directzia aia - un grup de copii aflatzi in excursie printr-o padure gasesc o casa izolata in care Lauren Holly (din Dumb and Dumber, fosta nevasta a lui Jim Carrey, ajunsa la fundul butoiului) a adunat niste zombie domestici si ii mai hraneste cu turisti ratacitzi. Copiii nu-s chiar copii - se pare ca peste ocean exista obiceiul de a distribui oameni de 30 de ani in roluri de liceeni si liceeni in roluri de copii. Cand tatal lor e sechestrat in casa cu pricina, copiii se inarmeaza cu echipamente de hochei si fotbal american incercand sa-l salveze. De aici incepe un film zombie supraincarcat cu gaguri, cu ceva umor hazliu dar altfel destul de pasabil.

Efectele speciale sunt simple, violentza caricaturala in schimb foarte galagioasa. E facut mai mult sa deschida apetitul copiilor pentru filme cu zombie, dar am zis sa nu-l judec prea aspru, creca isi indeplineste scopul.


*********************************************

Eat Local(s)

(regizat de Jason Flemyng, mai cunoscut ca actor din filmele lui Guy Ritchie)

O comedie british-horror cu aluzii la Brexit, despre o societate secreta de vampiri (cu mashini cu numere de Romania) care recruteaza un tzigan in geaca de blugi sa ia locul unui vampir englez care se imbuibase cam mult cu sangele poporului. Vampirii astia sunt vanatzi de militari angajatzi de firmele de cosmetice aflate in cautarea unei creme de intinerire bazata pe sange vampiresc. In poveste se mai amesteca si niste tzarani canibali care urasc vampirii imigrantzi, mai e si un popa jucat de unul din actorii lui Ricky Gervais, mai sunt unii pe care ii stiam din Doctor Who, mai e tipu care il joaca pe Daredevil (serialul), iar regia apartzine lui Jason Flemyng (cunoscut din filmele british ale lui Guy Ritchie).

Se doreste a fi o comedie dar pana la urma comedia nu e atat de savuroasa pe cat promite. Bancurile se rasufla in primul sfert de ora si dupa aceea totul devine un film cu impushkaturi si bataie, unele facute la misto insa nu din vreun simtz comic ci ca sa mascheze lipsa bugetului. Actorii si regizorul au fost prezentzi la premiera si au vorbit mereu in timpu proiectziei, incercand sa faca filmul sa para mai funny decat e. Erau multe oportunitatzi aici, dar s-au cam risipit pe gaguri si dialoguri stupide.




Friday, December 01, 2017

Frighfest 2017 (part 1) - filmele nashpa: Attack of the Adult Babies, Nightworld, Psychopaths



Ca sa profit de ultimele oportunitatzi inainte de Brexit, m-am intors la festivalul Frighfest din Londra dupa 5 ani de absentza - motiv pentru care am si sarit peste Festivalul Luna Plina de anul asta (cea mai de succes editzie, semn ca lumea ar trebui sa ma plateasca sa nu mai merg la festivaluri). Dupa TIFF aveam senzatzia ca mi se vor umfla ochii de la atatea filme si aveam dreptate - la Frighfest am mers la 6 filme consecutive in aceeasi zi, incat am iesit cu ochii bulbucatzi si insangeratzi.

Mai intai cateva impresii generale:


Londra e la fel de sharmanta si pestritza ca intotdeauna dar semnele Brexitului sunt sesizabile, si nu doar in faptul ca pasarile cerului zboara mai sus decat de obicei. Lumea prin Soho si-a pus pe usha mesaje ca ala din poza de deasupra, satula de strainii care bateau la usha in noptzile de pub crawling exuberant. Ceva s-a intamplat cu umorul britanic, e clar ca localnicii nu primesc bine glumele despre Brexit - nici cei care au votat pentru, nici cei care au votat impotriva, fiecare cu motivele lui (in mod particular par iritatzi scotzienii). M-am dus in Shoreditch sa imi fac poza la celebrul grafitti cu Terry Pratchett, ca sa aflu ca l-au shters si au desenat peste el pe Mr. Meeseeks (ala cu Existence is Pain). Terry Pratchett nu mai e funny de cand Flat Earth Society au avut prima lor conferintza "shtiintzifica" si creca se invarte in mormant regretand cartzile pe care le-a scris. Nici Dr. Who nu mai are vizibilitatea de alta data, vibe-ul general e unul de preapocalipsa, cu post-punkeri racnind prin pietze Repent or Perish!, metrouri bantuite ori tapetate cu proverbe indiene cu care primarul lor spera sa calmeze populatzia. Toata lumea e ingrozita de perspectiva ca, dupa expulzarea imigrantzilor, englezii vor trebui sa se apuce din nou de gatit, de construit, de prostitutzie ori acordat ingrijiri medicale - chestii pe care nu le-am mai facut de pe vremea lui Jack Spintecatorul.


In fine, multe n-am apucat sa vad prin Londra ca am avut program de festival, alergand intre filme, magazine cu memorabilia Aleister Crowley si obisnuitele partyuri cu karaoke ale Frighftestului, anul asta mai anoste decat alta data datorita spatziului neincapator din Phoenix Artist's Club si, sa fim cinstitzi, datorita faptului ca nici regizorii si actorii momentului nu mai sunt ce erau.


Candva in ultimii 5 ani a avut loc o schimbare brutala de generatzie, asa ca de majoritatea invitatzilor la aceasta editzie nu auzisem. Majoritatea sunt hipsteri debutantzi participand cu filme bazate pe reciclari si referintze mai mult sau mai putzin ironice. Metodele "creative" hipstereshti au degenerat in cinemaul horror pana la punctul in care nimeni nu mai risca cu adevarat sa faca ceva proaspat - totul trebuie sa poata fi justificat cu pretextul ironiei sau referintzelor pop culture. Iar daca nu-s filme de hipsteri, sunt remakeuri si titluri de franciza - am avut la aceasta editzie un remake la Death Note, un remake la Inside, noi titluri in seriile Texas Chainsaw Massacre, Chucky si Hatchet. Disponibilitatea pentru risc creativ pare sa fie cea mai mica din istoria cinema-ului horror (cat cunosc din ea), in ciuda faptului ca traim vremuri in care cuvantul "creativ" a devenit tic verbal.

La editzia de acu 5 ani, vedetele erau vedete - nici atunci nu prea fusesera prezentzi clasici in viatza (cu exceptzia comisarului Cattani) dar toata lumea ii stia pe regizorii tineri care castigasera o notorietate rapida - pe Peter Strickland (era acolo cu Berberian Sound Studio), pe Tom Six (Human Centipede), pe Alex Chandon (Inbred), pe Can Evrenol (Baskin), pe cei din gashka mumblegore care atunci isi lansau scurt-metrajele VHS (Ti West, Adam Wingard etc.). Daca-i vedeai la afterparty stiai cu cine ai de-a face, lumea intra in vorba cu ei. La acesta editzie insa, la afterparty ii ziceai cate unuia "da-te mai incolo ma pula" iar a doua zi aflai ca e unul din regizorii invitatzi ai festivalului si tzi-era jena sa mai intri in vorba cu el.

Singurii pe care i-am recunoscut din multzime au fost Simon Rumley (il stiam de la TIFF, de cand s-a certat cu garderobierii de la Diesel ca nu l-au lasat pe Udo Kier sa intre in club), Adam Green (a tras tuturor o tzeapa majora, lansandu-si noul film al seriei Hatchet in secret, fara sa fie trecut pe afishul festivalului) si cuplul francez Julien Maury/Alex Bustillo venitzi cu premiera mondiala a lui Leatherface (cel mai recent film din seria Texas Chainsaw Massacre). Singurul regizor cat de cat celebru din programul festivalului a fost Alex de la Iglesia (care n-a participat si fizic, din pacate).

O alta problema pe care o am cu Frighfest e nepotismul - regizori care revin cu regularitate in programul festivalului, si nu neaparat pentru ca ar face vreo impresie buna. Comparativ, festivaluri precum Slashfilm din Viena, MotelX din Lisabona ori Sitges din Spania par mai dispuse sa se reinventeze si sa diversifice, adesea combinand filmul horror cu alte chestii - cu agenda LGBT, cu science fiction, chiar cu literatura (lansari de carte etc.). De la aceasta editzie am ramas insa cu o puternica impresie ca filmul horror a ramas cu vreo 50 de ani in urma literaturii de gen - am facut multe facepalmuri urmarind la Q/A scenaristi chinuindu-se sa explice cum au reusit sa carpeasca cate o poveste ridicola in urma catorva schimburi de e-mailuri. Unii nici macar n-au mai incercat sa faca asta si, in lumina a ce ziceam mai zis, au recunoscut din capul locului ca au avut drept principal obiectiv sa adune laolalta referintze pop-culture si scene care sa imite scene clasice. Am numarat nu mai putzin de 5 filme in care cate un personaj baga replica "They're coming to get you, Barbara". E o anume bucurie narcisista in fanul horror sa recunoasca astfel de easter eggs prin filme, dar s-a ajuns la punctul la care daca scotzi ironia si acele easter eggs nu mai ramai cu absolut nimic.

Gata cu introducerea, cateva vorbe despre filmele naspa ale acestei editzii:

Attack of the Adult Babies

(regizat de Dominic Brunt, autorul lui Bait)

Orice festival horror propune cate un film care sa fie atat de nasol incat sa devina notoriu si sa ishte controverse, chiar cu riscul de a pune capat carierei regizorilor respectivi care incearca sa intre in istorie prin metodele prin care au intrat Ed Wood, John Waters, Bruce la Bruce si altzii asemenea. De-a lungul anilor recentzi acest rol a fost indeplinit de titluri ca Human Centipede, A Serbian Film, Greasy Strangler, L.A. Zombie iar 2017 se doreste a fi anul Attack of the Adult Babies.

Din pacate filmul asta nu a reusit sa creeze controverse, reactzia publicului fiind in consens ca filmul e pur si simplu prost, superobositor si deloc funny. E exemplificarea perfecta a termenului "overdoing it" si pare a fi o afacere de familie - sotzia regizorului e scenarista si actritza principala, iar pe parcursul vizionarii ai impresia ca te uitzi la un grup de amici schimband intre ei inner-jokes pe care cei din exterior nu au cum sa le priceapa.

Povestea e despre o societate secreta de parlamentari imbracatzi in pampershi, traind intr-o vila izolata sub supravegherea unor asistente medicale imbracate in latex. Societatea secreta este deservita unui Zeu al Cacatului, care aduna cacatu din pampershii batranilor ca sa faca din el Aur cu care sa alimenteze trezoreria Marii Britanii, motiv pentru care in schema asta sunt implicatzi si oameni importantzi din guvernul UK. E, pe undeva, un fel de satira politica, cam la nivelul la care se fac memele anti-pensionari si pe la noi, insa cu greu razbate umorul de dupa valul de satira grosolana. Niste tineri se infiltreaza in vila respectiva cu o butelie de gaz laxativ ca sa puna capat "conspiratziei". Spre final filmul se transforma in animatzie (din motive de buget) si isi pierde orice urma de coerentza.

Atat regizorul cat si actorii erau disperatzi sa ne explice cat de funny e filmul lor, ceea ce n-a facut decat sa irite si mai tare un public care, altfel, nu se da inapoi de la experimente trash-cinema. Insa si trash-cinemaul asta are regulile lui estetice, nu e doar un shirag de bancuri facute la betzie. Am regretat profund ca in loc de filmul asta nu m-am dus la teatrul musical Toxic Avenger, capodopera trash cinema care acum face furori in teatrele londoneze.



************************************** 

Nightworld

(regizat de Patricio Valladares, autorul lui Hidden in the Woods)

Un politzist american vaduv, pensionat anticipat, se muta in Bulgaria, nu e clar de ce, si acolo isi petrece timpul mai mult prin Starbucks, ca numai acolo se mai vorbeste cat de cat engleza. Cu ocazia asta se indragosteshte o chelneritza cu 30 de ani mai tanara, care lucreaza in Starbucks sa faca bani de facultate la taxa. Insa sotzia moarta a politzistului se intoarce din mortzi roasa de gelozie fatza de amanta bulgaroaica. Te-ai astepta ca dincolo de moarte monogamia sa devina un concept superfluu dar iata, gelozia e un sentiment care poate anima mortzii.

Motivele pentru care povestea se petrece in Bulgaria ar fi doua: (1) ca e imposibil sa vinzi Sofia drept orashel american (cum s-a mai intamplat cu productziile americane filmate pe la noi); (2) ca producatorii de la Hollywood au decis ca nu se mai poate lucra cu studiourile romaneshti unde obisnuiau sa faca genu asta cinema de mana a treia si s-au reorientat spre Bulgaria (nu cunosc detalii, la Q/A au spus doar ca bulgarii au o disciplina a muncii superioara si mai putzine fitze). Prin film mai apare si Robert Englund (Freddy din Nightmare on Elm Street) care la apus de cariera mai prinde roluri prin filme din astea ieftine.

Am vrut mult sa vad filmul pentru trailerul arata foarte bine si anuntza un film gotic rafinat ca design, mixat cu ceva detective story in traditzia povestilor politziste supranaturale de dinainte de anii 50. Se face destul de putzin film gotic in zilele noastre, iar de la Crimson Peak n-am mai vazut nimic decent genul asta. In plus eram intrigat de implicarea regizorului chilean Patricio Valladares, celebru pentru filme torture porn superbrutale (Hidden in the Woods), incercand aici sa demonstreze ca poate si altceva, ca e in stare sa faca suspans si atmosfera.

Nu e in stare, insa vina cea mai mare apartzine actorilor bulgari care parca joaca in reclama la pasta de dintzi. Iar scenariul e ridicol, desi cei 3 scenaristi (un italian, un englez si un sarb) au venit la Q/A chinuindu-se sa ne explice cat de mult s-au documentat ei sa scrie povestea asta.

P.S. E destul de funny ca pe aproximativ aceiasi actori bulgari aveam sa-i revad in Leatherface - filmat tot la ei, insa la o ferma de porci care trece cu succes drept ferma texana (iar actorii bulgari joaca acolo roluri de personaje cu retard mintal).



************************************** 

Psychopaths

(regizat de Mickey Keating, autorul lui Darling

Il laudam pe tanarul Mickey Keating acu un an cand i-am vazut doua filme la festivalul Slashfilm de la Viena (Darling si Carnage Park). Un stilist priceput si un tinerel precoce aflat in cautarea unui buget propice pentru ambitziile sale. Fiecare din filmele sale de pana acum a fost un pas major inainte.

Cu noul film insa isi cam da cu stangu-n dreptu, incercand sa para super-cool si meta, cu o imitatzie de Nicolas Winding Refn din care lipseste cu desavarsire scenariul. Tot filmul pare un trailer - pe alocuri aminteste de experimente de montaj de genul Amer, insa Psychopaths e mult mai monoton si mai boring, mult sub nivelul experimentului belgian.

Premisa e ca undeva la inceputul filmului un criminal in serie (ubicuul Larry Fessenden) este executat si spiritul malefic din el se imprastie prin localitatzile din imprejurimi, impingand diversi cetatzeni la acte criminale complet lipsite de justificare. Restul filmului e doar o trecere in reviste a acestor acte criminale, cu multa muzica, cu flashuri de neoane, cu replici lipsite de sens si un montaj foarte obositor de trailer. Au fost doua filme la Frighfestul asta la care am adormit, iar asta e unul dintre ele, insa jur ca tot ce am scris aici despre el e adevarat si absolut nimic altceva nu se intampla in filmul asta.


Saturday, November 11, 2017

Brambura 2017: Rockstadt Extreme Fest


Programul festivalurilor de muzica pe vara asta a fost mai auster caci buzunarele românilor intarzie sa se umple de belshugul promis de PSD. In plus am o gagik mai zgarcita decat pe vremuri si tre sa fiu mai calculat cu planificarea calatoriilor. Alt motiv e ca evenimentele cu muzica de nisha si avangarda nu mai sunt o raritate nici la noi - in Cluj avem in fiecare luna macar un concert important, asa ca sentimentul ca ne aflam dpdv concertistic in spatele unei cortine de fier a cam disparut (paradoxal, tocmai sub domnia PSD!).

La cateva zile dupa festivalul DBE (despre care am povestit aici) m-am transferat la Rashnov sa vad si eu care e faza cu festivalul Rockstadt la care nu mai fusesem niciodata dar toata rockerimea de la noi zice ca e cel mai mare festival rock de pe tărâm romanesc, unii sperand ca va ajunge sa concureze cu Brutal Assault pentru titlul de cel mai ieftin festival metal important din Europa. Un avantaj major pare sa fie localizarea in buricul patriei unde poate ajunge toata lumea si o independentza fatza de mafiile Bucurestilor, oferind un suport insemnat trupelor romanesti indiferent de gen si istorie.

Cand eram mic si traiam la tzara si aveam in casa singurul telefon din sat la care veneau totzi vecinii, mai venea pe la noi un miner detashat de comunisti prin partzile acelea ca sa sune acasa la Rashnov sa vorbeasca cu familia. Io stateam si ma holbam la el in timp ce vorbea si ma tot intrebam unde naiba o fi Rashnovu (pe vremea aia nu exista Internet sa verific). In sfarsit mi-am implinit visul de a vedea Rashnovul, despre care brashovenii pretind ca ar fi un cartier al Brashovului (al Zonei Metropolitane Brashov cum le place localnicilor sa zica).

Experientza Rockstadtului a suferit din pacate unele hop-uri si hartoape. M-am cazat la o pensiune pustie al carei proprietar creepy canta karaoke singur intr-un fel de Black Lodge al pensiunii. Am mancat cea mai oribila pizza din viatza mea - de fapt doua, dintre care una avea gust de peshte chiar daca nu era niciun peshte pe lista de ingrediente. Chelnerul semana suspect de mult cu Kevin Spacey.

M-am preumblat printr-un parc cu dinozauri de plastic calaritzi de metalisti si copii galagiosi, construit de cei care incearca sa ne bage pe gat teoria evolutzionismului si vaccinurile lor care ne transforma in homosexuali. N-am intzeles de ce e necesar un parc cu dinozauri de plastic si ce invatza din asta copiii romanilor. Nepoata-mea a venit zilele trecute de la orele de religie cu informatzia ca primii oameni au fost Madam si Eva - o fi fost profu de religie mai peltic si mesaju ortodox pe care a vrut sa-l transmita a derapat tragic pe calea LGBT. Alta data le-a dat tema sa construiasca o nava spatziala in forma de Manastirea Voronetz. E mindfuck complet ce se intampla cu copiii poporului iar dinozaurii astia din padurea Rashnovului nu-s facutzi sa clarifice situatzia, au tot felu de decoratziuni extravagante facute sa se poata catzara lumea pe ei, iar copiii isi inchipuie ca asa erau dinozaurii, sa-i poata calari oamenii care traiau pe vremea aia.


La concertele de la Rashnov m-a izbit din prima caderea abrupta de calitate a sunetului fatza de DBE-ul la care participasem cu cateva zile inainte. Ce e mai nasol e ca nimanui nu i se parea in neregula, problema persistand pe toata durata festivalului - ceva instrument era tot timpul ori prea tare ori prea incet (de obicei prea tare) iar daca ma plangeam cuiva imi zicea ca n-am baut destul incat sa nu-mi mai pese de detalii din astea. Ca ma cred la filarmonica.

Am fost pe ansamblu destul de surmenat la Rockstadt - nu prea exista acolo loc de tihna si meditatie - daca te tragi in spate nimeresti la alta scena, populata in mod dominant de trupe romanesti de toate calitatzile. In timpul baladelor de la scena mare incepeau sa se auda concertele de la scena mica si sunetul se amesteca. La mancare era greu de ajuns iar cu sistemu de jetoane nu m-am lamurit - creca eram singurul fraier care si-a cumparat jetoane ca vanzatorilor nu le era niciodata clar ce-s alea si ce vreau sa fac cu ele.

Partea cea mai pozitiva mi se pare numarul foarte mare de copii - gasti de liceeni voiosi venitzi din toate partzile tzarii. La Cluj rockotecile sunt dominate de old-timers cu predilectzie pentru hartzuire sexuala si de nubile cu daddy issues care se mai lipesc ocazional de noi ca sa soarba din intzelepciunea acumulata de pe vremea cand nu exista Inernet (=liste de trupe, discografii si opinii expeditive despre ele). In plus tinerii astia par capabili sa se inveseleasca de la concerte, nu-s la fel de mahnitzi si incruntatzi cum eram noi, nu se iau la hartza sa stabileasca daca cutare chestie e death metal sau thrash metal si, cel mai important, nu seamana nici cu filatelishtii care se preling pe langa gardurile Untoldului cu priviri sticloase, sâsâind printre dintzi "fratzica, n-ai un timbru si pentru clasoru meu?". Ce-i drept multzi dintre copii aveau tricouri cu Metallica ori Iron Maiden, care e mereu un semn de oameni adusi cu fortza de amicii lor, dar de regula erau grupatzi in gasti mai mari dintre care macar jumatate erau "in the know". Poate erau venitzi cu scoala, nu-mi dau seama, dar e o dinamica a generatziilor si un echilibru al sexelor in tinerimea rock romaneasca incomparabil mai sanatoasa decat cvasi-ortodoxia metal in care am crescut eu.

Ca sa spun cate ceva si despre concerte, revelatzia negativa a festivalului a fost trupa An Theos - un veritabil asalt eroto-dacopat in care traditzionala ie se imbina cu latexul, vitejia cu viorile, dacii heterosexuali cu sanzienele BDSM. Proiectul a parut sa aiba succes, cred ca avem ca popor o vibratzie insuficient exploatata in directzia asta. Ca dovada si stema cu care Romania va prelua shefia UE in 2019. Sper sa nu ne bagam si la organizarea vreunor jocuri olimpice cu An Theos cantand la festivitatea de deschidere.


Cam din aceeasi categorie muzicala, care trece azi drept folk-metal (adica plagiatori la mana a treia dupa Skyclad) am avut parte de inca doua grupuri dificil de suportat, de data asta internatzionale - finlandezii Korpiklaani si scotzienii alcoolici Alestorm. Cei din urma au avut macar beneficiul de a nu se lua nici ei in serios, insa Korpiklaani s-au prezentat ca un fel de manele pentru oameni care pretind ca nu le plac manelele.

Cateva dintre concertele pe care tzineam mult sa le vad au fost asasinate de calitatea sunetului (Carcass, Arcturus, partzial Kreator unde macar a compensat entuziasmul publicului si asteptarile create de excelentul lor album) iar la altele o ploaie cumplita m-a murat pana n-am mai suportat concertul (Nile).

Totusi festivalul are o selectzie desteapta de trupe diverse de toate calibrele (si calitatzile) din care toata lumea poate alege cate ceva. Si editziile trecute au fost setate pe ideea diversitatzii si nu cred ca e nimeni care sa plece de acolo fara amintiri placute. Concertele mele preferate au fost:
  • Suedezii Opeth si islandezii Solstafir. Vocalul de la Opeth are o voce de audiobook care poate face orice prostie care ii iese pe gura sa sune fascinant (vezi si mostra de mai jos). Solstafir au reusit ca, umbland la sentimente, sa transceanda cumva problemele de sunet si se pare ca le place pe la noi (de Mos Nicolae avem concert cu ei si la Cluj, be there or be square). 
  • Napalm Death si logoreea ideologica a vocalului sunt mereu fun indiferent cat de prost e sunetul - de fapt cu cat e mai prost cu atata e mai fun. 
  • Finlandezii Wolfheart si norvegienii Leprous au avut de suferit din reprogramarea concertelor foarte tarziu in noapte, insa s-au straduit sa lase impresie buna unui public zombificat de oboseala dupa doua noaptea (nici ei nu erau tocmai fresh, dupa f. multe ore de stat in avioane si autobuze, insa au tzinut cu orice pretz sa se infatzisheze publicului roman). 
  • Annihilator au fost surprinzator de entertaining - o trupa de thrash din generatzia Metallica, cu mult prea multe albume in CV, care insa a ajuns la un nivel de experientza si profesionalism la care se pot face placutzi chiar si celor nefamiliarizatzi cu muzica lor.
Bag mai jos cate o mostra pentru cei care n-au auzit de trupele astea desi m-as mira, aproape toate au mai fost in Romania. Accentuez inca o data ca Solstafir vor fi la Cluj pe 6 Decembrie.










Saturday, October 28, 2017

Brambura 2017: Dark Bombastic Evening


A fost o vara satanica, meteorologii au recunoscut ca s-a abatut valul de caldura Lucifer peste România. Scutu de la Deveselu nu ajuta in situatzii din astea, nici rachetele pe care ni le tot baga pe grumaz americanii. Catedrala Mantuirii Neamului e departe de a fi gata asa ca pilonii ei magici nu ne pot inca proteja - banii românilor s-au risipit pe spitale, pe reparatzii inutile la autostrazi si pe salariile SRIstilor infiltratzi in organizarea de festivaluri oculte. La Cluj continua sa aiba loc cel mai mare festival satanic, Untold, despre ale carui implicatzii oculte localnicii au avertizat deja (a avertizat si vigilenta presa). Era chiar in preajma Untoldului cand, stand io intr-o cafenea de hipsteri, mi s-a aratat Satana in spuma cafelei, acolo unde de obicei chelneritzele imi desenau o inimioara.

De mic copil am fost persecutat sau avertizat pe seama faptului ca muzica rock ar avea legatura cu Satana. Degeaba am tot aratat eu ca muzica electronica e de fapt ascunzishul Necuratului, fiind singurul gen de muzica care nu are suflet - facuta de calculatoare, nu de oameni. A trebuit sa vina Untoldul sa ne releve acest adevar insa acu e prea tarziu sa mai facem ceva - primarul e bagat pana in gat in afacere, evenimentul e de nestavilit, umpland in fiecare vara stadionul ala care oricum era bantuit de duhurile rele ale meciurilor proaste jucate pe el, de spiritele scuipatzilor pe care si i-au aruncat galeriile si fotbalistii de-a lungul vremurilor. Nu m-ar mira sa aflam ca sub stadion traieste un clown malefic care se hraneste cu ură fotbalistica si extaz ocult, cu sange de  student si microbist. Anul asta chiar am avut la Untold o campanie prin care tinerii nostri au fost fraieritzi sa faca sacrificiul suprem - donarea propriului sange din care sa se adape Satana (si compania americana de publicitate McCann care-a lansat nefericita campanie de marketing, nestiind cat de personal iau românii chestiile astea).


Cuprins de un fior de panica, mi-am sunat amicii si am decis sa plecam din Cluj pentru o vreme, pana trecea duhul negru al Untoldului. Ne-am aprovizionat cu beri pentru drum lung - in caz ca suntem totusi prinshi si desanguinizatzi, sa nu le fie de mare folos sangele nostru.

Am ales drept destinatzie festivalul Dark Bombastic Evening caci avea loc in aceeasi perioada intr-o locatzie atipica care, ma gandeam eu, nu avea cum sa se lase cu manifestari oculte. Ce se poate intampla rau in shtrandul satului Dorobanzi, suburbie a Curticiului (Kürtös pentru cunoscatori, locul in care s-a inventat kurtoskalacsu!)? Ceea ce nu ne-a spus nimeni e ca shtrandul era situat fix vizavi de cimitirul satului, iar valul de canicula Lucifer avea sa vina pe urmele noastre. Dracu a suflat caldura de 40 de grade peste tot judetzul Arad, mi se topeau talpicile in Convershi si era o fierbintzeala in aer de ardea paru in nas, nici macar locurile cu umbra nu prea ajutau. Chiar si cei mai satanishti dintre noi au considerat ca era prea mult ce se intampla si doar bisericile si cavourile din imprejurimi mai erau cat de cat primitoare si racoroase. Dumnezeu apeleaza adesea la meteorologie pentru a ne intoarce spre credintza.

In anii precedentzi DBE s-a tzinut la Alba Iulia insa acu l-au mutat in satul asta de la marginea patriei. Locatzia greu accesibila a avut un efect de segregare - nu doar in a filtra pe cei care chiar vroiau sa fie acolo (fatza de cei care se mai nimerisera din greseala la editzii precedente) ci si intre cei care au nevoie dimineatza de o buda pe care sa se poata juca in tihna Candy Crush fara sa le dea nimeni bocanci in usha, si cei care n-au probleme din astea ci vor continua sa se joace nestingheritzi chiar daca le-ai dat un bocanc in usha. Eu facand totusi parte din prima categorie am luat cazare in Arad de unde trebuia sa ma trambalez vreme de un ceas pana la locatzia festului - juma de ceas pe jos cu Soarele Satanic batand in ceafa si juma de ceas sub efectul de lupa al geamului unui autobuz. La sosire chiar aratam ca un kurtoskalacs fara zahar.

Din orasul Arad n-am apucat sa vad multe - oameni pe strada nu prea erau din pricina caldurii oribile. Am remarcat doar ca au o universitate acolo care si-a deschis sedii in fiecare gang sau parcare a orasului si ca arădenii au o viziune foarte avangardista asupra artei contemporane (tot cu tushe subtil satanice - vezi poza).


A trebuit sa stau in Arad caci satenii erau sceptici si au refuzat sa ne cazeze - se uitau la DBE cum ne uitam noi la Untold, pastrand proportziile. Ca si la Untold, erau semne clare ca ceva intunecat se pogoara asupra comunitatzii, iar autoritatzile au fost de la bun inceput cumparate - militzienii locali s-au ghiftuit alaturi de noi cu ceafa de porc iar un jandarm creca isi nota impresii sau facea recenzii la concertele la care asista. Totusi, in ciuda numelui Dark Bombastic Evening atmosfera festivalului a fost mai aproape de cea a unei colonii de nudisti decat a unei congregatzii satanice - activitatea principala era bautul de bere in piscine iar shtrandul era inconjurat de garduri acoperite de verdeatza prin care copiii satului se chinuiau sa vada ce facem inauntru (iar metalistii zgarcitzi mai bagau cate o sticla de vin ilegalista). E un festival pentru cupluri mai degraba decat acele sausage party barbatesti in care se transforma multe din evenimentele metal romanesti.

Pana la urma locatzia a fost dragutza, cu multa verdeatza si locuri in care puteai sa dormi intre concerte fara sa calce lumea pe tine. Un mare avantaj a fost posibilitatea de a incepe concertele tarziu, cu mai multe trupe pe intuneric - nu-mi plac deloc concertele atmosferice cu soarele batand in ceafa, sunt ca si sexul pe lumina. Nu stiu cat de bine au dormit satenii, mai ales ca concertele tarzii au fost si cele mai tulburatoare pentru somn. Totusi in afara de cateva pauze solemne in timpul unei inmormantari din vecini nu am sesizat interferentze. Din pacate maratonul intens de concerte nu ne-a permis plimbari prin imprejurimi ori interactziuni cu localnicii, asa ca nu m-am putut edifica asupra pulsului zonei.

Nu mai povestesc detaliat despre toate trupele de pe-acolo dar clar DBE a oferit imbunatatziri de la an la an atat in ce priveste selectzia si conditziile tehnice (sunet-lumini, absolut esentziale pentru unele concerte ce mizeaza pe o experientza sinestezica). Asa ca programul de anul asta a fost cel mai bine pliat pe gusturile mele. Ok, s-ar putea sa auzitzi barfe de la cate un metalist cu ceara in urechi cum ca concerte precum Oranssi Pazuzu ori Wolves in the Throne Room au avut sonorizare de kkt, dar relatarea asta vine intotdeauna de la oameni care nu pricep ce li se intampla (sunt aceiasi oameni care intreaba unde-s solourile de chitara la Swans si Sunn O)))).

Desi locatzia greu accesibila a mai filtrat cat de cat publicul, tot s-a mai infiltrat cate un conservator sa se planga ca de ce nu e Trooper ori Bucovina in program. Ei, asta e, si mie mi-ar place sa vad un Body Count, dar am simtzu asortarii, astept sa-i vad la Summer Well unde s-ar potrivi mai bine. A fost totusi in programul acestei editzii si o trupa pentru cei care asteapta de la rock o anume vibratzie eroica. E vorba de trupa Kampfar - daca nu erau norvegieni as fi suspectat ca e trupa Ministerului Identitatzii Natzionale. Aveau ticurile verbale ale lui Dragnea ("vointza poporului", "buzunarele românilor" etc.) si ne tot zgandareau fiorul natzionalist, doar-doar o sa smulgem parii din gard si o sa luam cu asalt primaria din Kürtös. Românii trebuie sa aiba in propria patrie dreptul de a cere kurtoskalacs in româneste!

Eticheta oficiala prin comunitatea rock e ca DBE e festivalul rockerilor arogantzi din Romania, care au mereu ceva de comentat despre celelalte festivaluri de gen (dupa cum voi proceda si eu in articolul urmator cu privire la Rockstadt). Asa ca lista trupelor recomandate mai jos nu e tocmai dintre cele care se pot auzi prin barurile si rockotecile noastre. Ma voi rezuma totusi la concertele mele preferate din aceasta editzie (o dare de seama cu mai multe detalii gasiti si in Dilema Veche).

Oranssi Pazuzu a fost concertul editziei - cica finlandezii au mai fost la o editzie mai veche a DBE (sunt curios cum au fost atunci). Nu-i mai vazusem (ii ratasem si la Roadburn in primavara) insa concertul lor se numara printre experientzele alea sonore care itzi reseteaza aparatul senzorial si ulterior nu mai auzi lucrurile la fel cum le auzeai inainte. Rockerii mai au obiceiul sa rada de cocalari punandu-le cate o piesa metal doar ca sa-i vada cum se panicheaza si parasesc incinta, insa de data asta a fost randul rockerilor sa se tzina de urechi intrebandu-se ce li se intampla. Cine a participat la concerte Sunn O))), Haxan Cloak sau Swans (in formatul dat tare) isi poate face o idee despre ce a fost acolo. Mostra de mai jos nu e deloc elocventa, dar alta n-am gasit (e mai degraba relevanta pentru partea conceptuala a trupei).



Der Blutharsch and the Infinite Church of the Leading Hand sunt un proiect post-modern cu o vocalista care seamana suspect de tare cu Clothilde Armand. Trupa amesteca simbolistica nazista cu reptilieni, extraterestri si diverse ezoterisme funny, ceea ce a dat uneori de furca liderului grupului, austriacul Albin Julius - pentru partea nazista desigur, nu pentru reptilieni, desi tot el s-a asociat uneori si cu comunitatzi punk anarhiste sau neo-comuniste. Exista insa o anume ipocrizie si discriminare intre modul in care poate fi folosita, in scopuri artistice, simbolistica nazista comparativ cu cea comunista - a doua a fost dintotdeauna tolerata mai usor in Europa (doar americanii au mai avut perioade de persecutare si cenzurare explicita a comunistilor). Albin Julius e un gagiu caruia ii place sa provoace si sa starneasca, iar lumea sensibila din ziua de azi pune ushor botul la cea mai marunta zgandareala ideologica. De propaganda nu poate fi vorba, decat in masura in care consideram ca Terminator e propaganda nazista iar filmele cu zombie sunt propaganda comunista. Dar, ma rog, traim vremuri de dementza colectiva in care toata lumea se irita la fund din orice ironie si lumea se da in vant dupa a gasi nedreptatzi, fie ele cat de abstracte. Cei care l-au recunoscut pe Satana in afishul de la Untold ar putea considera si trupa asta ca fiind nazista.



Wrekmeister Harmonies e un proiect pe care il stiam ca fiind solo insa in ultima vreme a luat forma unui grup coerent cu o desfashurare de fortze serioasa. Cand i-am vazut ultima data era doar barbosu asta de la voce zgandarind o chitara si mormaind poezii in microfon, asa ca aveam de gand sa sar peste concertul asta considerand ca e ceva de umplutura. Am avut surpriza sa vad o trupa inchegata si intensa, ceva intre Swans si Neurosis, cu momente intense si hipnotice. Trupa pare sa fi prins o trambulina de cand i-au recomandat Pitchfork si creste in heirupuri cu fiecare album.



Whispering Sons au fost o alta surpriza majora - un grup de studentzi belgieni care canta un post-punk post-Joy Division. Intre hipsteri genu asta de trupe au aparut ca ciupercile la un momendat, toate derivative, imitandu-se in disperare, insa belgienii astia (foarte tinerei) au un simtz deosebit al productziei sonore si o prezentza scenica puternica, cu o superba vocalista androgina de o urâțenie frumoasa.



Esben and the Witch sunt britanici si fac parte din valul post-metal cu voci feminine (Chelsea Wolfe, Myrkur etc.) insa sunt mai simpatici decat fufele mentzionate. Gagica de la voce e clar liderul trupei, nu lasa impresia ca ar fi o prestatoare de servicii in spatele careia s-a amenajat un startup de muzicieni ce se folosesc de ea drept interfatza cu publicul. Trupa a mai fost la DBE insa au cantat putzin si devreme, abia acum am avut ocazia sa-i vad intr-o forma adecvata muzicii pe care o practica.



Hamferð s-au intors si ei la DBE, venind hat din Insulele Feroe, foarte hotaratzi sa ofere ceva de neuitat fanilor romani care i-au primit cu multa caldura la editzia trecuta. Un doom bombastic melodios cu un spectacol de lumini excelent si o prezentare eleganta, cu priza la metalistii emotivi si la fanii My Dying Bride.


Danezii Of the Wand and the Moon sunt alta trupa pe care o consideram un plictis solo dar care acum are forma unei trupe serioase, cu un sunet mai plin decat baladele pe care le mai auzisem cu diverse ocazii fara sa ma prinda cu nimic. Acum totul a sunat bogat si convingator, rearanjat pentru mai multe instrumente si pentru o prezentza scenica puternica. Cu ocazia asta mi s-a infiltrat suspiciunea ca grupul ar putea avea legaturi cu trupa incognito Death in Rome (aia cu coveruri sumbre dupa piese pop) - ceva a sunat foarte-foarte similar cu trupa respectiva, de la dictzia vocii la cadentza pieselor.


Wolves in the Throne Room e un grup american de black metal mistic intens, dragutz prezentat in toiul noptzii, cu lumini subtile, texturi atmosferice si titluri care proiecteaza imagini psihedelice ori epice. Multa vreme m-a iritat faptul ca americanii au descoperit black metalul (tardiv) si o vreme n-au facut decat sa-l maimutzareasca pretinzand ca ei l-au inventat (cum le e obiceiul). Au trecut anii si avem deja multe trupe americane care umbla cu concepte si experimente tot mai sofisticate, reinventand genul pentru metalistii post-Pitchfork, cu naratziuni diferite de cele (destul de tocite) din black metalul scandinav. Alaturi de Deafheaven, Liturgy si acesti Wolves in the Throne Room sunt una din trupele de viitor ale acestui val american (diferentza fatza de celelalte mentzionate e ca nu se imbraca in hipsteri, preferand sa evite controversele aferente pentru o priza mai buna la consumatorii traditzionalisti ai genului).



Cam astea ar fi preferintzele mele din ce a fost la DBE, insa in program au fost pe acolo si alte grupuri interesante si mai multe trupe romanesti decat de obicei - toate banatzene, alese pe spranceana sa demonstreze ca in muzica de avangarda româneasca mereu Banatul a fost fruncea. Au fost corporatistii post-punk Arc Gotic, un Dordeduh post-mortem-Negura Bunget, post-rockerii Methadone Skies si trupa de post-teatru muzical-experimental Auăleu (un fel de Dirty Granny Tales in care sunt amestecatzi pe partea de coloana sonora live si cei din Dordeduh).

Ar fi mers si un Egocentrics si alte trupe de prin partzile alea, insa am impresia ca comunitatea stoner si post-rock incepe sa se regrupeze in jurul unui alt festival interesant, Haywire, primul eveniment de la noi dedicat stoner rockului - subgenul cel mai neglijat si cel mai tardiv acceptat de catre rockerul roman. Editzia de anul acesta a avut deja cateva nume mari (Monkey 3, Mars Red Sky) insa n-am apucat sa ajung pe-acolo, poate data viitoare (nu gasesc recenzii la ce s-a intamplat acolo, s-a tzinut pana la urma?).

Wednesday, October 18, 2017

TIFF 2017 (part 6) - filmele misto: Neruda, The Orphan, Baahubali 2, A Distinguished Citizen

Gata, cu articolul asta inchei darea de seama despre filmele de la TIFF 2017. E al doilea calup de filme din categoria "musai de  vazut". Despre restul filmelor am povestit aici, aici, aici, aici, aici.

Neruda

(regizat de Pablo Larrain, chilean, autorul lui Jackie)

Poetul chilean (laureat al Nobelului) Pablo Neruda a fost comunist pana in maduva oaselor, o vreme ocupand chiar pozitzii politice importante (aproape candidat la prezidentziale din partea Partidului Comunist). Chile are o istorie tumultuoasa din care romanii ar avea (MULTE) de invatzat. A fost o spirala a abuzurilor entuziaste justificate cu cele mai inaltzatoare lozinci, tzara fiind guvernata cu schimbul cand de idealisti poetzi comunisti pozand drept "vointza poporului", cand de fascisti pragmatici afisandu-se drept importatori ai democratziei americane, fiecare parte fiind pornita sa o extermine pe cealalta - mai intai ideologic, apoi si fizic. Pinochet si Allende au fost deja subiectul unor filme (inclusiv dintre filmele lui Larrain) si apar chiar in filmul asta undeva prin decor. Cei care au urmarit si recentele filme autobiografice ale lui Jodorowsky au vazut si acolo franturi din istoria respectiva insa nu stiu cat au priceput din ea, caci Jodo pune totul intr-o lumina glumeatza suprarealista. Filmele chileene raman insa printre putzinele filme moderne in care comunistii apar drept personaje pozitive (n-am vazut inca filme nord-coreene).

Ceea ce mi se pare interesant la comunismul chilean e masura in care i-a antrenat pe artisti. La noi Pablo Neruda ar fi la ora asta interzis datorita activismului si rolului avut in sustzinerea lui Allende (tatal scriitoarei Isabel Allende), nu mai vorbesc de odele sforaitor-vadimiste pe care le-a scris la adresa lui Stalin (care nu i-au stat, totusi, in calea Nobelului!). Filmul Neruda releva lirismul si pasiunea cu care chileenii au imbratzisat comunismul si nostalgia care ii leaga de el. Nu a apucat sa capete dimensiuni monstruoase si e inca bine reprezentat in Parlamentul lor (ca si in al nostru, haha). Dimpotriva, dictatura de dreapta finantzata de americani a fost la ei istoria monstruoasa, in timp ce tinerii, hipsterii si artistii promotori ai libertatzilor elementare s-au pozitzionat la ei mereu in stanga politica, chiar si la extrema sa. E o istorie aproape inversata (la nivel de slogan) fatza de cea in care ne scaldam noi, care insa poate da o perspectiva mai larga asupra geopoliticii ultimilor 50 de ani si a modului in care americanii si rusii isi tot impart planeta - unii exportand "democratzie si stat de drept", ceilaltzi "patriotism si valori traditzionale".

Regizorul Pablo Larrain, fiind de-al locului, reuseste sa faca lucrurile si mai interesante, prezentand totul ca pe o poveste politzista in care Garcia Bernal e un detectiv al statului de drept incercand sa dea de urma lui Neruda - terorist al cuvintelor si subversiv politic cu reputatzia terfelita de pasiunea pentru orgii si boemie. Neruda se ascunde prin bordeluri, cafenele si incearca sa fuga din tzara care il declarase persona non grata si un corupt moral absolut. Intr-un interesant twist meta, sticletele jucat de Bernal e macinat de intuitzia ca nu el e personajul principal si pozitiv al povestii, iar dintre el si Neruda nu el e cel care va ramane in istorie. Poetul se joaca cu el de-a soarecele si pisica, lasand in urma sa cartzi de beletristica, recomandandu-i militzianului sa mai citeasca si el o carte.

Chileanul Pablo Larrain a intrat in atentzia Hollywoodului dupa cateva filme despre istoria recenta din Chile iar anul trecut s-a ocupat chiar de biografia lui Jackie Kennedy cu care a si ajuns la Oscaruri. Dupa succesul cu Jackie, si-a reintors iata atentzia spre un erou natzional - poetul Pablo Neruda - tot cu un film biografic insa unul neobishnuit ca structura si stilistica. Nu ma pricep defel la poezie, iar numele lui Neruda mi-era doar vag cunoscut, insa filmul asta reuseste sa faca ce trebuie sa faca o biografie mishto: sa trezeasca curiozitatea celor nefamiliarizatzi cu subiectul si in acelasi timp sa ofere o doza de imprevizibil celor familiarizatzi.

P.S. In echipa de filmare e listat un cascador pe nume Salvador Allende :)

******************************************************* 

Baahubali 2

(regizat de S. S. Rajamouli, un obisnuit al TIFFului)

Am recomandat deja prima parte a acestui film - e probabil cel mai spectaculos produs care a iesit vreodata de la Bollywood (tehnic vorbind e de la Tollywood - segmentul de cinema indian care se face la studiourile din Hyderabad si care le rivalizeaza pe cele de la Bombay, prin care s-a lansat termenul "Bollywood").

Comparatziile cu Lord of the Rings sunt exagerate, ceea ce avem aici e pe jumatate parodie, pe jumatate film cu batai in spiritul blockbusterelor chinezesti cu razboaie medievale, pe jumatate thriller politic cu elefantzi. E un film superentertaining, extrem de amuzant, FOARTE colorat, cu muzica catchy si numeroase momente memorabile. Umorul nu e chiar involuntar, caci nici indienii nu-s chiar idiotzi, au incercat si ei ceva din pulp fictionul autoreferentzial si ironic post-tarantino, dar aplicat pe retzetele lor clasice. Nu e prima lor incercare de gen (si filmele precedente ale regizorului Rajamouli tot intr-acolo tzintesc) dar asta e de departe cel mai memorabil.

Povestea e despre doi fratzi rivali la un tron, ambii vanjoshi si mustacioshi insa unul modest si cu suflet bun, celalalt o acritura cu sete de putere. Indienii au o obsesie cu rivalitatzile dintre fratzi. In familiile lor numeroase mai devreme sau mai tarziu fratzii ajung sa se bata pe mancare, gagici sau alte resurse, iar obsesia asta a luat in cinematografia lor proportzii epice. La ei familia e primul context in care se exerseaza puterea si competitzia. Cine isi aminteste filmele indiene care rulau la noi pe vremea lu Ceaushescu stie despre ce vorbesc - mereu era vorba de rivalitatzi intre fratzi, intre shogori, chiar si intre parintzi.

Cam asa e si aici, insa rivalitatea dintre cele doi fratzi capata proportzii apocaliptice, cu batalii masive, inglodate in CGI pe alocuri cam sloppy, insa nu va agatzatzi de maruntzisuri - o vizionare a filmelor Baahubali alaturi de prieteni tipsitzatzi dupa 2 beri va fi o experientza de neuitat. 

  *******************************************************

The Orphan (aka Orpheline)

(regizat de Arnaud des Pallieres, francez)

Ziceam in articolele precedente ca unul dintre regizorii prezentatzi in sectziunea 3x3 de la TIFFul din acest an a fost Arnaud des Pallieres, autor de filme intense insa dificil de urmarit datorita fragmentarii puternice a scenariului. Acest The Orphan e chiar extrem de fragmentat, prezentand evenimentele in ordine inversa - nu chiar ca Irreversible, caci aici totul se petrece pe parcursul a vreo 30 de ani si tre sa depui un oarecare efort sa te prinzi cum intineresc personajele (caci sunt jucate de actori diferitzi si rareori se pronuntza numele personajelor).

Protagonista filmului e o interlopa a carei viatza e recapitulata de-a lungul hartzuirilor sexuale care au facut-o sa devina interlopa, de la orfana  dezorientata care fusese in copilarie si sfarsind cu momentul in care decide sa inceapa o viatza noua in Romania! (sau sa traverseze Romania spre Rusia, nu mai tzin minte exact, insa unele scene au fost clar filmat pe aici si la un momendat se aude Petre Magdin vorbind dintr-un radio din background). Cum ziceam, eroina e jucata de actritze diferite in etape diferite ale vietzii si itzi ia o vreme sa te prinzi care cine e, pe masura ce povestea avanseaza (una din actritze e aia din La Vie l'Adele, pusa aici sa o joace pe eroina in perioada ei bi-curious). Mesajul general e ca totzi barbatzii-s porci, mai putzin unul pe care trebuie sa tzi-l cautzi de-a lungul vietzii, deci filmul e foarte conectat la paradigma post-Weinstein in care va functziona heteronormativitatea de aici incolo.

Am intrat din greseala la filmul asta, caci bausem o bere in plus si n-am mai nimerit sala de cinema corecta, insa e unul din putzinele filme de la TIFFul asta care lasa scene si replici intiparite pe cortex multa vreme dupa ce l-ai vazut.


*******************************************************

The Distinguished Citizen

(regizat de Gaston Duprat si Mariano Cohn, argentinieni)

Cea mai amuzanta comedie de la TIFFul asta a fost propunerea argentinienilor pentru Oscaruri (fara sa ajunga pe lista finala, filmul e totusi modest vizual insa minunat jucat si scris, mi-a adus aminte de umorul lui Nae Caranfil).

Protagonistul e un scriitor argentinian care, in urma castigarii Premiului Nobel, e invitat sa participe la zilele festive ale satului in care s-a nascut. Omul prefera sa dea curs acestei invitatzii naive in detrimentul numeroaselor solicitari de la politicieni si edituri de pe toata planeta. Isi inchipuie el ca astfel face un serviciu comunitatzii din care a iesit, insa cine e familiarizat cu exorcismul de la Tanacu stie cum sunt primitzi oamenii care se intorc acasa dupa ce au muncit o vreme in strainatate.

Cum-necum, protagonistul reuseste sa calatoreasca pana in satul natal insa primirea nu e atat de prietenoasa precum spera, interesul din spatele sau fiind strict mediatic si politic. Lumea se shterge la cur cu cartzile sale (la propriu) iar reputatzia de scriitor apreciat de toata planeta e rapid terfelita de mici invidii si rivalitatzi - gagici pe care le avusese in tineretze, fosti colegi de liceu purtandu-i pica pentru evenimente demult uitate, maruntzi politicieni locali care s-au ofticat recunoscandu-se prin prozele scriitorului. Cine a stat o vreme in strainatate si la intoarcere, in loc sa gaseasca prietenie si familiaritate, a fost primit cu scuipatzi va intzelege despre ce e vorba aici.

E in mod deosebit amuzant momentul in care satenii, incercand sa-l pupe in cur pe scriitor, il compara cu altzi marii fii ai natziei: Maradona, Messi si papa Francisc.

Tuesday, September 26, 2017

TIFF 2017 (part 5) - filmele mishto: The Wailing, The Age of Shadows, May God Save Us, At the End of the Tunnel

In sfarsit, cate ceva si despre filmele pe care le gasesc drept "musai de vazut" din programul TIFF 2017. Nu neaparat niste demonstratzii de fortza artistica, dar foarte placute la vizionat si capabile sa starneasca discutzii cu pretenii.

Articolele precedente au fost aici, aici, aici si aici.

********************************************

The Wailing

(regizat de Hong-jin Na, un obisnuit al TIFF-ului, vezi Chaser, Yellow Sea)

Sud-coreenii au o ura istorica fatza de japonezi si n-au nicio ezitare in a o afisha. Japonezii i-au tot atacat si ocupat de-a lungul istoriei, le-au taiat nasurile, le-au rapit femeile si fortza de munca, sunt in buna masura responsabili pentru divizarea Coreei moderne in doua tzari. In consecintza, personajele japoneze au mereu roluri negative in filmele coreene.

In filmul asta avem un sat sud-coreean decimat de o boala similara zombificarii, a carei sursa pare a fi un demon japonez ce trebuie numaidecat exorcizat. Daca filmul ar fi fost cu un demon ungur bantuind un sat din Teleorman ar fi ieshit scandal enorm - uitatzi-va numai la ce s-a intamplat de la mititeii aia din Kaufland. Totusi, relatziile moderne dintre Japonia moderna si Coreea moderna sunt destul de stranse economic si am impresia ca cele doua natzii trateaza cu amuzament genul asta de povesti (ma rog, lucrurile-s complicate, impaciuirea dintre cele doua popoare fiind in buna masura dirijiata de americani prin retzele si investitzii corporatiste).

Regizorul se numara printre cei pe care i-am descoperit tot pe la TIFF si ii urmaresc cam toate filmele de atunci (iar TIFFul le cam aduce pe toate). Filmele sale anterioare au fost insa thrillere cu mafiotzi sau serial killers, abia asta are o oarecare tusha horror, dar nu una foarte pregnanta - in mare parte e structurat ca un detective story rural, evidentziind unele aspecte dragutze privind viatza la tzara si superstitziile tzaranului coreean care nu s-a creshtinat in toate aspectele (de fapt creshtinismul la ei e dominant mai degraba in orashe).

Filmul e cam lung caci coreenii nu mai fac filme sub doua ore jumate - e politica oficiala la ei sa stimuleze capacitatea de concentrare a spectatorului, chestie la care americanii au cam renuntzat. Insa e lung cu un rost, sa te faca sa transpiri si sa te miri de o poveste plina de sucituri, in care nu e clar niciodata daca te uitzi la un film politzist realist sau la un horror supranatural.

Iar scena de mai jos cu grebla face totzi banii.


*******************************************************

The Age of Shadows

 (regizat de Jee-woo Kim, alt obisnuit al TIFFului, autorul lui I Saw the Devil)

Ziceam mai sus de disensiunile etnice dintre coreeni si japonezi - iata un film care chiar despre asta ne povesteste si ne mai lamureste cat de cat cu privire la adevarul istoric. Candva la inceputul secolului XX Coreea era sub ocupatzie japoneza, una destul de bine infipta, incat multzi coreeni au ajuns sa lucreze ca agentzi japonezi impotriva rebeliunilor propriului popor, resemnandu-se in fatza unei Japonii vazuta ca o fortza civilizatoare (care in acelasi timp facea tot posibilul sa starpeasca orice urma a culturii si limbii coreene).
The Age of Shadows e despre un militzian corean lucrand pentru autoritatzile japoneze. Acesta se infiltreaza intr-o celula terorista a coreenilor patriotzi, alimentata cu arme de niste anarhisti unguri (!?). Celula terorista stie la randul ei cu cine are a face insa, in loc sa il expulzeze ori sa-l omoare, incearca subtil sa-l converteasca facand apel la patriotismul sau. Omul se trezeste prins intre ciocan si nicovala si lucreaza ca un fel de agent dublu, indecis unde sa-si plaseze loialitatea. Asiaticii sunt specialisti in genu asta de joc de-a soarecele si pisica (gen Infernal Affairs) insa de data asta povestea beneficiaza de un context istoric puternic si un design de epoca deosebit, care face filmul deosebit de placut dpdpv vizual si foarte interesant pentru cine nu e familiarizat cu tensiunile etnice si istorice din Coreea.

Regizorul e si el unul din obisnuitzii TIFFului, recent intors acasa dupa o tentativa ratata la Hollywood (The Last Stand, filmul de relansare a lui Arnold). Insa nu s-a intors cu mana goala, a facut cu Age of Shadows un film care arata ca un blockbuster hollywoodian - insa unul care nu va putea fi tradus niciodata intr-un remake, tzinand cont de specificul istoric al povestii. Protagonistii filmului sunt jucatzi de protagonistii din Snowpiercer si Train of Busan (cumva ciudat, am inceput sa discern fetzele actorilor coreeni, insa nu si numele lor).

*******************************************************

May God Save Us

(regizat de Rodrigos Sorogoyen, autorul lui Stockholm)

Film politzist eficient, foarte funny si incarcat de suspans, cu staruri importante ale cinemaului spaniol (cunoscutzi de prin filmele unor Almodovar sau Iglesia). Nu e ceva iesit din comun, dar filmele politziste cool sunt rare (raportat la cat de multe sunt); de aia True Detective a si avut impactul pe care l-a avut. Aici insa e vorba de altceva, un fel de Seven ceva mai comedic, daca e posibil sa va inchipuitzi asa ceva.

Doi politzisti din Madrid, dintre care unul e balbait iar celalalt alcoolic, investigheaza niste violuri in serie si in acelasi timp incearca sa faca ordine in propriile vietzi. Peste care mai apar si niste probleme la serviciu. E foarte amuzant politzistul care are mereu pe el tricouri cu trupe metal - de la Hammerfall la Guns'n'Roses.

Excelent entertainment pentru omul simplu, e o pricepere anume a face genul asta de film in care nici o replica nu e de umplutura, si nici un gest al personajelor, toate sunt gandite sa starneasca antipatie sau simpatie, sa sugereze piste false sau piste reale. Retzeta cuplului de politzisti aiuritzi si mereu pusi pe conflict e clasica, insa dialogurile si sharmul limbii spaniole fac din filmul asta ceva mult mai dragutz decat orice au facut vreodata Bruce Willis, Mel Gibson ori Will Smith cu aceasta retzeta.

*******************************************************

At the End of the Tunnel

(regizat de Rodrigo Grande, argentinian)

Alt thriller hispanic (doar ca argentinian) din aceeasi retzeta - entertaining, fara pretentzii, dar extrem de eficient. De data asta ceva mai hitchockian in spirit, cu mai putzin umor si mai mult suspans, cu mai putzini politzisti si mai multzi raufacatori, plus niste manipulare psihologica pentru amatorii de crime fiction de moda veche.

Un geek in scaun cu rotile repara toata ziua hard-diskuri si e cam satul de singuratate. Ca sa mai aline of-ul, primeste in casa o chiriasha superfocoasa cu o cariera de stripperitza ratata in spate, plus o fetitza si un catzel autist, sau o fetitza autista si un catzel paralizat, nu mai tzin minte exact. Gagica ii suceshte protagonistului mintzile ca sa-i tzina atentzia distrasa de la faptul ca in casa de alaturi amicii ei sapau un tunel spre seifurile bancii din vecinatate. Gagiul se prinde de shmekerie dar incearca sa mentzina aparentzele, incercand totodata sa iasa din situatzie. Faptul ca e paralizat de la mijloc in jos ridica o gramada de impedimente, asa ca eroul tre sa puna capul la contributzie.

E un Hitchcock usor modernizat si ceva mai alert, beneficiind de priceperea hispanicilor pentru adrenalina, de o limba foarte placuta la auz si de actori care itzi devin instantaneu simpatici (pe catziva din filmul asta i-am mai vazut in Wild Tales, succesul de la Oscaruri de acu 2 ani).