Wednesday, October 18, 2017

TIFF 2017 (part 6) - filmele misto: Neruda, The Orphan, Baahubali 2, A Distinguished Citizen

Gata, cu articolul asta inchei darea de seama despre filmele de la TIFF 2017. E al doilea calup de filme din categoria "musai de  vazut". Despre restul filmelor am povestit aici, aici, aici, aici, aici.

Neruda

(regizat de Pablo Larrain, chilean, autorul lui Jackie)

Poetul chilean (laureat al Nobelului) Pablo Neruda a fost comunist pana in maduva oaselor, o vreme ocupand chiar pozitzii politice importante (aproape candidat la prezidentziale din partea Partidului Comunist). Chile are o istorie tumultuoasa din care romanii ar avea (MULTE) de invatzat. A fost o spirala a abuzurilor entuziaste justificate cu cele mai inaltzatoare lozinci, tzara fiind guvernata cu schimbul cand de idealisti poetzi comunisti pozand drept "vointza poporului", cand de fascisti pragmatici afisandu-se drept importatori ai democratziei americane, fiecare parte fiind pornita sa o extermine pe cealalta - mai intai ideologic, apoi si fizic. Pinochet si Allende au fost deja subiectul unor filme (inclusiv dintre filmele lui Larrain) si apar chiar in filmul asta undeva prin decor. Cei care au urmarit si recentele filme autobiografice ale lui Jodorowsky au vazut si acolo franturi din istoria respectiva insa nu stiu cat au priceput din ea, caci Jodo pune totul intr-o lumina glumeatza suprarealista. Filmele chileene raman insa printre putzinele filme moderne in care comunistii apar drept personaje pozitive (n-am vazut inca filme nord-coreene).

Ceea ce mi se pare interesant la comunismul chilean e masura in care i-a antrenat pe artisti. La noi Pablo Neruda ar fi la ora asta interzis datorita activismului si rolului avut in sustzinerea lui Allende (tatal scriitoarei Isabel Allende), nu mai vorbesc de odele sforaitor-vadimiste pe care le-a scris la adresa lui Stalin (care nu i-au stat, totusi, in calea Nobelului!). Filmul Neruda releva lirismul si pasiunea cu care chileenii au imbratzisat comunismul si nostalgia care ii leaga de el. Nu a apucat sa capete dimensiuni monstruoase si e inca bine reprezentat in Parlamentul lor (ca si in al nostru, haha). Dimpotriva, dictatura de dreapta finantzata de americani a fost la ei istoria monstruoasa, in timp ce tinerii, hipsterii si artistii promotori ai libertatzilor elementare s-au pozitzionat la ei mereu in stanga politica, chiar si la extrema sa. E o istorie aproape inversata (la nivel de slogan) fatza de cea in care ne scaldam noi, care insa poate da o perspectiva mai larga asupra geopoliticii ultimilor 50 de ani si a modului in care americanii si rusii isi tot impart planeta - unii exportand "democratzie si stat de drept", ceilaltzi "patriotism si valori traditzionale".

Regizorul Pablo Larrain, fiind de-al locului, reuseste sa faca lucrurile si mai interesante, prezentand totul ca pe o poveste politzista in care Garcia Bernal e un detectiv al statului de drept incercand sa dea de urma lui Neruda - terorist al cuvintelor si subversiv politic cu reputatzia terfelita de pasiunea pentru orgii si boemie. Neruda se ascunde prin bordeluri, cafenele si incearca sa fuga din tzara care il declarase persona non grata si un corupt moral absolut. Intr-un interesant twist meta, sticletele jucat de Bernal e macinat de intuitzia ca nu el e personajul principal si pozitiv al povestii, iar dintre el si Neruda nu el e cel care va ramane in istorie. Poetul se joaca cu el de-a soarecele si pisica, lasand in urma sa cartzi de beletristica, recomandandu-i militzianului sa mai citeasca si el o carte.

Chileanul Pablo Larrain a intrat in atentzia Hollywoodului dupa cateva filme despre istoria recenta din Chile iar anul trecut s-a ocupat chiar de biografia lui Jackie Kennedy cu care a si ajuns la Oscaruri. Dupa succesul cu Jackie, si-a reintors iata atentzia spre un erou natzional - poetul Pablo Neruda - tot cu un film biografic insa unul neobishnuit ca structura si stilistica. Nu ma pricep defel la poezie, iar numele lui Neruda mi-era doar vag cunoscut, insa filmul asta reuseste sa faca ce trebuie sa faca o biografie mishto: sa trezeasca curiozitatea celor nefamiliarizatzi cu subiectul si in acelasi timp sa ofere o doza de imprevizibil celor familiarizatzi.

P.S. In echipa de filmare e listat un cascador pe nume Salvador Allende :)

******************************************************* 

Baahubali 2

(regizat de S. S. Rajamouli, un obisnuit al TIFFului)

Am recomandat deja prima parte a acestui film - e probabil cel mai spectaculos produs care a iesit vreodata de la Bollywood (tehnic vorbind e de la Tollywood - segmentul de cinema indian care se face la studiourile din Hyderabad si care le rivalizeaza pe cele de la Bombay, prin care s-a lansat termenul "Bollywood").

Comparatziile cu Lord of the Rings sunt exagerate, ceea ce avem aici e pe jumatate parodie, pe jumatate film cu batai in spiritul blockbusterelor chinezesti cu razboaie medievale, pe jumatate thriller politic cu elefantzi. E un film superentertaining, extrem de amuzant, FOARTE colorat, cu muzica catchy si numeroase momente memorabile. Umorul nu e chiar involuntar, caci nici indienii nu-s chiar idiotzi, au incercat si ei ceva din pulp fictionul autoreferentzial si ironic post-tarantino, dar aplicat pe retzetele lor clasice. Nu e prima lor incercare de gen (si filmele precedente ale regizorului Rajamouli tot intr-acolo tzintesc) dar asta e de departe cel mai memorabil.

Povestea e despre doi fratzi rivali la un tron, ambii vanjoshi si mustacioshi insa unul modest si cu suflet bun, celalalt o acritura cu sete de putere. Indienii au o obsesie cu rivalitatzile dintre fratzi. In familiile lor numeroase mai devreme sau mai tarziu fratzii ajung sa se bata pe mancare, gagici sau alte resurse, iar obsesia asta a luat in cinematografia lor proportzii epice. La ei familia e primul context in care se exerseaza puterea si competitzia. Cine isi aminteste filmele indiene care rulau la noi pe vremea lu Ceaushescu stie despre ce vorbesc - mereu era vorba de rivalitatzi intre fratzi, intre shogori, chiar si intre parintzi.

Cam asa e si aici, insa rivalitatea dintre cele doi fratzi capata proportzii apocaliptice, cu batalii masive, inglodate in CGI pe alocuri cam sloppy, insa nu va agatzatzi de maruntzisuri - o vizionare a filmelor Baahubali alaturi de prieteni tipsitzatzi dupa 2 beri va fi o experientza de neuitat. 

  *******************************************************

The Orphan (aka Orpheline)

(regizat de Arnaud des Pallieres, francez)

Ziceam in articolele precedente ca unul dintre regizorii prezentatzi in sectziunea 3x3 de la TIFFul din acest an a fost Arnaud des Pallieres, autor de filme intense insa dificil de urmarit datorita fragmentarii puternice a scenariului. Acest The Orphan e chiar extrem de fragmentat, prezentand evenimentele in ordine inversa - nu chiar ca Irreversible, caci aici totul se petrece pe parcursul a vreo 30 de ani si tre sa depui un oarecare efort sa te prinzi cum intineresc personajele (caci sunt jucate de actori diferitzi si rareori se pronuntza numele personajelor).

Protagonista filmului e o interlopa a carei viatza e recapitulata de-a lungul hartzuirilor sexuale care au facut-o sa devina interlopa, de la orfana  dezorientata care fusese in copilarie si sfarsind cu momentul in care decide sa inceapa o viatza noua in Romania! (sau sa traverseze Romania spre Rusia, nu mai tzin minte exact, insa unele scene au fost clar filmat pe aici si la un momendat se aude Petre Magdin vorbind dintr-un radio din background). Cum ziceam, eroina e jucata de actritze diferite in etape diferite ale vietzii si itzi ia o vreme sa te prinzi care cine e, pe masura ce povestea avanseaza (una din actritze e aia din La Vie l'Adele, pusa aici sa o joace pe eroina in perioada ei bi-curious). Mesajul general e ca totzi barbatzii-s porci, mai putzin unul pe care trebuie sa tzi-l cautzi de-a lungul vietzii, deci filmul e foarte conectat la paradigma post-Weinstein in care va functziona heteronormativitatea de aici incolo.

Am intrat din greseala la filmul asta, caci bausem o bere in plus si n-am mai nimerit sala de cinema corecta, insa e unul din putzinele filme de la TIFFul asta care lasa scene si replici intiparite pe cortex multa vreme dupa ce l-ai vazut.


*******************************************************

The Distinguished Citizen

(regizat de Gaston Duprat si Mariano Cohn, argentinieni)

Cea mai amuzanta comedie de la TIFFul asta a fost propunerea argentinienilor pentru Oscaruri (fara sa ajunga pe lista finala, filmul e totusi modest vizual insa minunat jucat si scris, mi-a adus aminte de umorul lui Nae Caranfil).

Protagonistul e un scriitor argentinian care, in urma castigarii Premiului Nobel, e invitat sa participe la zilele festive ale satului in care s-a nascut. Omul prefera sa dea curs acestei invitatzii naive in detrimentul numeroaselor solicitari de la politicieni si edituri de pe toata planeta. Isi inchipuie el ca astfel face un serviciu comunitatzii din care a iesit, insa cine e familiarizat cu exorcismul de la Tanacu stie cum sunt primitzi oamenii care se intorc acasa dupa ce au muncit o vreme in strainatate.

Cum-necum, protagonistul reuseste sa calatoreasca pana in satul natal insa primirea nu e atat de prietenoasa precum spera, interesul din spatele sau fiind strict mediatic si politic. Lumea se shterge la cur cu cartzile sale (la propriu) iar reputatzia de scriitor apreciat de toata planeta e rapid terfelita de mici invidii si rivalitatzi - gagici pe care le avusese in tineretze, fosti colegi de liceu purtandu-i pica pentru evenimente demult uitate, maruntzi politicieni locali care s-au ofticat recunoscandu-se prin prozele scriitorului. Cine a stat o vreme in strainatate si la intoarcere, in loc sa gaseasca prietenie si familiaritate, a fost primit cu scuipatzi va intzelege despre ce e vorba aici.

E in mod deosebit amuzant momentul in care satenii, incercand sa-l pupe in cur pe scriitor, il compara cu altzi marii fii ai natziei: Maradona, Messi si papa Francisc.

Tuesday, September 26, 2017

TIFF 2017 (part 5) - filmele mishto: The Wailing, The Age of Shadows, May God Save Us, At the End of the Tunnel

In sfarsit, cate ceva si despre filmele pe care le gasesc drept "musai de vazut" din programul TIFF 2017. Nu neaparat niste demonstratzii de fortza artistica, dar foarte placute la vizionat si capabile sa starneasca discutzii cu pretenii.

Articolele precedente au fost aici, aici, aici si aici.

********************************************

The Wailing

(regizat de Hong-jin Na, un obisnuit al TIFF-ului, vezi Chaser, Yellow Sea)

Sud-coreenii au o ura istorica fatza de japonezi si n-au nicio ezitare in a o afisha. Japonezii i-au tot atacat si ocupat de-a lungul istoriei, le-au taiat nasurile, le-au rapit femeile si fortza de munca, sunt in buna masura responsabili pentru divizarea Coreei moderne in doua tzari. In consecintza, personajele japoneze au mereu roluri negative in filmele coreene.

In filmul asta avem un sat sud-coreean decimat de o boala similara zombificarii, a carei sursa pare a fi un demon japonez ce trebuie numaidecat exorcizat. Daca filmul ar fi fost cu un demon ungur bantuind un sat din Teleorman ar fi ieshit scandal enorm - uitatzi-va numai la ce s-a intamplat de la mititeii aia din Kaufland. Totusi, relatziile moderne dintre Japonia moderna si Coreea moderna sunt destul de stranse economic si am impresia ca cele doua natzii trateaza cu amuzament genul asta de povesti (ma rog, lucrurile-s complicate, impaciuirea dintre cele doua popoare fiind in buna masura dirijiata de americani prin retzele si investitzii corporatiste).

Regizorul se numara printre cei pe care i-am descoperit tot pe la TIFF si ii urmaresc cam toate filmele de atunci (iar TIFFul le cam aduce pe toate). Filmele sale anterioare au fost insa thrillere cu mafiotzi sau serial killers, abia asta are o oarecare tusha horror, dar nu una foarte pregnanta - in mare parte e structurat ca un detective story rural, evidentziind unele aspecte dragutze privind viatza la tzara si superstitziile tzaranului coreean care nu s-a creshtinat in toate aspectele (de fapt creshtinismul la ei e dominant mai degraba in orashe).

Filmul e cam lung caci coreenii nu mai fac filme sub doua ore jumate - e politica oficiala la ei sa stimuleze capacitatea de concentrare a spectatorului, chestie la care americanii au cam renuntzat. Insa e lung cu un rost, sa te faca sa transpiri si sa te miri de o poveste plina de sucituri, in care nu e clar niciodata daca te uitzi la un film politzist realist sau la un horror supranatural.

Iar scena de mai jos cu grebla face totzi banii.


*******************************************************

The Age of Shadows

 (regizat de Jee-woo Kim, alt obisnuit al TIFFului, autorul lui I Saw the Devil)

Ziceam mai sus de disensiunile etnice dintre coreeni si japonezi - iata un film care chiar despre asta ne povesteste si ne mai lamureste cat de cat cu privire la adevarul istoric. Candva la inceputul secolului XX Coreea era sub ocupatzie japoneza, una destul de bine infipta, incat multzi coreeni au ajuns sa lucreze ca agentzi japonezi impotriva rebeliunilor propriului popor, resemnandu-se in fatza unei Japonii vazuta ca o fortza civilizatoare (care in acelasi timp facea tot posibilul sa starpeasca orice urma a culturii si limbii coreene).
The Age of Shadows e despre un militzian corean lucrand pentru autoritatzile japoneze. Acesta se infiltreaza intr-o celula terorista a coreenilor patriotzi, alimentata cu arme de niste anarhisti unguri (!?). Celula terorista stie la randul ei cu cine are a face insa, in loc sa il expulzeze ori sa-l omoare, incearca subtil sa-l converteasca facand apel la patriotismul sau. Omul se trezeste prins intre ciocan si nicovala si lucreaza ca un fel de agent dublu, indecis unde sa-si plaseze loialitatea. Asiaticii sunt specialisti in genu asta de joc de-a soarecele si pisica (gen Infernal Affairs) insa de data asta povestea beneficiaza de un context istoric puternic si un design de epoca deosebit, care face filmul deosebit de placut dpdpv vizual si foarte interesant pentru cine nu e familiarizat cu tensiunile etnice si istorice din Coreea.

Regizorul e si el unul din obisnuitzii TIFFului, recent intors acasa dupa o tentativa ratata la Hollywood (The Last Stand, filmul de relansare a lui Arnold). Insa nu s-a intors cu mana goala, a facut cu Age of Shadows un film care arata ca un blockbuster hollywoodian - insa unul care nu va putea fi tradus niciodata intr-un remake, tzinand cont de specificul istoric al povestii. Protagonistii filmului sunt jucatzi de protagonistii din Snowpiercer si Train of Busan (cumva ciudat, am inceput sa discern fetzele actorilor coreeni, insa nu si numele lor).

*******************************************************

May God Save Us

(regizat de Rodrigos Sorogoyen, autorul lui Stockholm)

Film politzist eficient, foarte funny si incarcat de suspans, cu staruri importante ale cinemaului spaniol (cunoscutzi de prin filmele unor Almodovar sau Iglesia). Nu e ceva iesit din comun, dar filmele politziste cool sunt rare (raportat la cat de multe sunt); de aia True Detective a si avut impactul pe care l-a avut. Aici insa e vorba de altceva, un fel de Seven ceva mai comedic, daca e posibil sa va inchipuitzi asa ceva.

Doi politzisti din Madrid, dintre care unul e balbait iar celalalt alcoolic, investigheaza niste violuri in serie si in acelasi timp incearca sa faca ordine in propriile vietzi. Peste care mai apar si niste probleme la serviciu. E foarte amuzant politzistul care are mereu pe el tricouri cu trupe metal - de la Hammerfall la Guns'n'Roses.

Excelent entertainment pentru omul simplu, e o pricepere anume a face genul asta de film in care nici o replica nu e de umplutura, si nici un gest al personajelor, toate sunt gandite sa starneasca antipatie sau simpatie, sa sugereze piste false sau piste reale. Retzeta cuplului de politzisti aiuritzi si mereu pusi pe conflict e clasica, insa dialogurile si sharmul limbii spaniole fac din filmul asta ceva mult mai dragutz decat orice au facut vreodata Bruce Willis, Mel Gibson ori Will Smith cu aceasta retzeta.

*******************************************************

At the End of the Tunnel

(regizat de Rodrigo Grande, argentinian)

Alt thriller hispanic (doar ca argentinian) din aceeasi retzeta - entertaining, fara pretentzii, dar extrem de eficient. De data asta ceva mai hitchockian in spirit, cu mai putzin umor si mai mult suspans, cu mai putzini politzisti si mai multzi raufacatori, plus niste manipulare psihologica pentru amatorii de crime fiction de moda veche.

Un geek in scaun cu rotile repara toata ziua hard-diskuri si e cam satul de singuratate. Ca sa mai aline of-ul, primeste in casa o chiriasha superfocoasa cu o cariera de stripperitza ratata in spate, plus o fetitza si un catzel autist, sau o fetitza autista si un catzel paralizat, nu mai tzin minte exact. Gagica ii suceshte protagonistului mintzile ca sa-i tzina atentzia distrasa de la faptul ca in casa de alaturi amicii ei sapau un tunel spre seifurile bancii din vecinatate. Gagiul se prinde de shmekerie dar incearca sa mentzina aparentzele, incercand totodata sa iasa din situatzie. Faptul ca e paralizat de la mijloc in jos ridica o gramada de impedimente, asa ca eroul tre sa puna capul la contributzie.

E un Hitchcock usor modernizat si ceva mai alert, beneficiind de priceperea hispanicilor pentru adrenalina, de o limba foarte placuta la auz si de actori care itzi devin instantaneu simpatici (pe catziva din filmul asta i-am mai vazut in Wild Tales, succesul de la Oscaruri de acu 2 ani).



Monday, September 18, 2017

TIFF 2017 (part 4) - inca niste filme contra plictiselii: Ministry of Love, The Student, Frantz, Hounds of Love, Age of Uprising

Cum ziceam, TIFF 2017 a fost o editzie axata pe filme entertaining, cu putzine filme proaste si putzine filme stralucite, asa am avut mai multe articole despre cele din categoria "contra plictiselii". Asta va fi ultimul dintre ele (au mai fost doua aici si aici, iar articolul despre filmele nasoale a fost aici).

*******************************************************

Ministry of Love

(regizat de Pavo Marinkovic, croat)

TIFFul a oferit intotdeauna mostre savuroase de comedie balcanica, cu precadere filme romanesti si unguresti, insa la editzia 2017 am prins din aceasta categorie doar comedia asta croata.

Comedia balcanica e adesea ancorata in cotidian si satirizeaza probleme de relevantza imediata; din cauza asta nu prea rezista in istorie - catziva ani mai tarziu e posibil ca publicul sa nu mai intzeleaga poantele, insa daca le vezi la momentul la care au fost facute pot fi teribil de amuzante. Am ras bine la filmul asta insa ulterior amicii m-au convins ca e o comedie cam idioata asa ca, influentzabil fiind, am facut o medie si l-am incadrat aici, in categoria filmelor "contra plictiselii". Totusi fanii lui Nae Caranfil ar trebui sa-l caute.

Povestea filmului porneste de la o initziativa legislativa discutata recent in Croatzia, conform careia ar trebui sa se faca economie la buget desfiintzand pensiile vaduvelor razboiului iugoslav, insa numai pentru acelea care si-au gasit ulterior barbat. Caci doar alea care au stat pe uscat merita recunoshtintza statului (si probabil asta si-ar dori si sotzii lor mortzi pe front - se stie ca balcanicii sunt mai posesivi din fire). Deci nu doar la noi policy-makingul e apanajul idiotzilor, pare sa fie o problema generala cu politicienii balcanici. Pentru punerea in aplicare a propunerii se infiintzeaza chiar un "Minister al Iubirii" responsabil cu identificarea si verificarea vaduvelor care si-au gasit barbat.

Ministerul asta incepe sa recruteze agentzi de teren pentru verificari, iar povestea e centrata pe unul din agentzii respectivi, un biolog ratat care vede in asta oportunitatea unei schimbari de cariera. Individul are un succes deosebit in a intra pe sub pielea vaduvelor, si nu doar pentru a obtzine informatzii, dar mai apoi lucrurile se complica. E un film funny care te face sa te intrebi cand se vor face si la noi comedii despre manualele de educatzie fizica ori alte nazbatii similare ale politicienilor nostri.


*******************************************************

The Student (aka Muchenik)

(regizat de Kirill Serebrennikov, recent arestat)

Saptamanile trecute a fost arestat regizorul acestui film - un incapatzanat critic al ortodoxiei rusesti si al regimului Putin, care se pare ca i-au gasit pana la urma ceva ac de cojoc si i-au bagat pumnul in gura cu tipica eficientza juridica ruseasca impotriva moravurilor. Cu putzin timp in urma, regizorul planificase si o biografie a lui Ceaikovski, insa autoritatzilor nu le-a convenit revelarea faptului ca acesta a fost gay.

The Student e despre un elev dezaxat care vorbeste numai in citate din Biblie si critica, prin prisma biblica, pe toata lumea din jurul sau - colegi, familie, profesori. In ciuda faptului ca tipu e cumplit de enervant si clar nebun, o profesoara de biologie prinde drag de el si incearca sa-si afle de unde-i vin piticii de pe creier.

Lucrurile degenereaza pe masura ce tanarul patimash ortodox incepe sa afisheze comportament violent, anti-semit, anti-sex (toate justificate cu citate din Biblie) iar factorii de decizie (inspector shcolar, director) par la randul lor pe cale sa innebuneasca, punand presiune pe profa de biologie sa mai predea si niscaiva creatzionism. Se mai perinda pe acolo si un popa ortodox care pare sa aiba un rol important in bunul mers al scolii, desi la suprafatza e implicat doar sfintzirea ocazionala a salii de sport si in acordarea de "ajutor duhovnicesc" elevilor cu "dileme". Profa de biologie incepe sa-si dea seama ca nu e de glumit, iar comedia absurda se transforma pe nesimtzite intr-o drama care are o gramada de relevantza pentru ceea ce se intampla si in Romania in zilele noastre.

E un film important pe care l-as recomanda mai calduros daca nu ar arata cam tare a piesa de teatru. De fapt in varianta originala chiar e o piesa de teatru. Regizorul e si sheful unui teatru din Moscova (functzie publica de la care i s-a si tras arestarea recenta) ocazie cu care a intrat in contact cu dramaturgul german Marius von Mayenburg de la care a preluat textul si l-a modificat sa ia forma unei satire la adresa contaminarii institutziilor publice cu misticism ortodox. Coloana sonora contzine si niste Laibach de efect.

*************************************************

Frantz

(regizat de Francois Ozon, un obisnuit al TIFFului)

Romantza interbelica Broken Lullaby a regizorului Ernst Lubitsch are parte aici de un remake hiper-melodramatic dar foarte frumos prezentat in alb-negru, parca mai frumos decat alte filme monocrome aparute in ultimii ani. Un foarte rafinat design de epoca, cu personaje supermanierate, caste/asexuale (ceva neobisnuit la regizorul Francois Ozon).

Nu e clar in ce masura filmul se doreste un remake dupa Lubitsch, sau o noua adaptare dupa piesa de teatru care l-a inspirat si pe Lubitsch. Filmul e centrat pe urmarile conflictului franco-german din Primul Razboi Mondial, Lubitsch era neamtz iar piesa de teatru din care s-a inspirat era frantzuzeasca si ambele variante au incercat sa exploateze regretele populatziei post-belice. Filmul e asadar cam nepotrivit in zilele noastre, cand regretele alea au cam fost uitate si totzi suntem supertwitchy si entuziasti in a incepe un nou razboi.

O familie de nemtzi poarta doliu disparitziei pe frontul Primului Razboi Mondial al fiului lor. Nevasta acestuia, acum vaduva, este adoptata de socri, desi e clar ca intr-o buna zi fata va trebui sa-si gaseasca alt barbat si eventual sa plece. Acest alt barbat se arata a fi un soldat francez care l-a cunoscut pe fiul raposat cu ceva timp in urma. Insa francezii nu-s tocmai bine vazutzi prin satucul nemtzesc, amintirile dushmaniei dintre popoare fiind inca proaspete. Ceea ce-l obliga pe frantzuz sa se care la el acasa, iar fata ramane macinata intre dragostea de popor si dragostea fatza de sharmantul hipster avant-la-lettre.

Regizorul Francois Ozon e un obisnuit al TIFF-ului, insa cumva l-am tot evitat pana acum. E mai cunoscut pentru satire queer si gender studies, aici insa a vrut sa faca ceva ce nu seamana cu nimic din ce mai facuse, un film complet rupt de modernitate si intors cu fatza spre literatura interbelica romantzioasa. Pasionatzii de asa ceva ar cam trebui sa-l vada (insa eu nu cunosc niciunul).



*************************************************

Hounds of Love

(regizat de Ben Young, australian)

De la Wolf Creek incoace australienii au deprins un gust pervers pentru thrillere horifice realiste, care baga spaima in oase pe calea simplitatzii realiste si prin absentza supranaturalului. Nimic spectaculos nu se intampla in genul asta de horror - avem doar barbatzi brutali care isi satisfac pofte violente ori sexuale pe seama unor indivizi (femei, dar nu numai) care s-au nimerit in locul nepotrivit la momentul nepotrivit. E o forma mai light a genului torture porn pe care l-am dezaprobat intotdeauna, insa aici miza e pusa pe tortura psihologica generatoare de suspans si doar relativ tarziu se intampla niste violentze mai nasoale. Sunt filme horror in care se fac eforturi ca spectatorilor sa le pese de personajele care mor si nu sa se uite la ele desensibilizatzi ori ranjind cu detashare. Se pare ca e chiar un trend la australieni, am mai vazut tot de acolo si Killing Ground, iar filmele Wolf Creek au fost transformate intr-un serial TV de succes (am povestit aici).

Barbatu e un animal nemonogam care, daca are destul testosteron in sange, ar face orice sa-si imprastie samantza in cat mai multe directzii. Insa cand e nevoit sa traiasca intr-o societate bazata pe monogamie tre sa apeleze la solutzii mai perverse ca sa-si atinga obiectivul, mai ales daca depinde in oarecare masura de o partenera fidela. Hounds of Love e un joc de manipulare psihologica intre un nemernic si iubita lui pe care o convinge sa aduca gagici acasa pentru ca apoi sa le lege de pat si sa le abuzeze sexual dimpreuna, lasand cumva impresia ca a fost ideea partenerei. Una din victime incearca la randul ei sa o manipuleze psihologic pe femeia saraca cu duhu, sperand sa o intoarca impotriva abuzatorului.

Filmul e competent si isi atinge obiectivul de a ingretzosha privitorul, insa eu unul trag alte satisfactzii de la genul horror. Asta e prea realist.


*************************************************

 

Age of Uprising: The Legend of Michael Kohlhaas

(regizat de Arnaud des Pallieres, francez)

Una dintre sectziunile mele favorite la TIFF e 3x3, in care se aduce cate un calup de 3 filme de la 3 regizori care au facut ceva in viatza asta. La fiecare editzie sectziunea asta a fost ocazie de a descoperi macar un regizor pe care am de gand sa-l urmaresc tot restul vietzii. Anul acesta a fost francezul Arnaud des Pallieres, autor cu un stil aparte - filme intense cu dialoguri rarefiate si scenarii fragmentate care fortzeaza concentrarea si intuitzia spectatorului pentru a umple spatziile goale dintre scene. Regizorul alege adesea sa sara peste scene care ar contribui doar la progresul povestii, nu si la efectul dramatic, punand astfel o responsabilitate grea in carca privitorului a carui concentrare e solicitata permanent.

Am prins doua filme de-ale lui Pallieres - asta de aici care e putzin cam boring, si inca unul despre care voi povesti in categoria filmelor musai de vazut. Age of Uprising e ecranizarea unei legende populare nemtzesti din vremuri medievale, un fel de Toma Alimosh versus "Manea grosu si-artzagosu", amestecata cu ceva adevar istoric despre un Avram Iancu al nemtzilor.

Nu e de mirare ca joaca Mads Mikkelsen - cum ziceam, regizorul mizeaza pe actori care nu spun multe pe gura, trebuind sa compenseze din priviri. Protagonistul e un fel de Craishor al Muntzilor de la ei, un negutzator de cai nedreptatzit de un boier undeva intre Frantza si Germania (atat legenda cat si filmul sunt anatzionale, personajele vorbind ambele limbi). Pe masura ce se enerveaza impotriva sistemului, Mikkelsen aduna o gashka de tzarani si organizeaza o rascoala cu care reuseste sa faca ceva valva, facandu-se auzit pana la guvernator. Mai apare si Martin Luther pe-acolo sa-l certe pe teme religioase, si mai apare Bruno Ganz ca reprezentant al sistemului. E un film despre cum se facea dreptatea pe vremea aia la ei - ramane in sarcina spectatorului sa gaseasca asemanarile cu zilele noastre.

Fiind filmat aproape integral in natura, e si placut la privit.

*******************************************************

Monday, September 11, 2017

TIFF 2017 (part 3) - inca niste filme contra plictiselii: Tom of Finland, The Ornithologist, Safari, Animals, Like Crazy

Al treilea raport legat de filmele vazute din programul TIFF 2017, tot din randul celor mai rasarite dar nu chiar musai de vazut (nici tocmai de neglijat, insa sunt recomandabile mai mult posesorilor de acquired taste sau cu interes deja existent pentru subiectele tratate).

Primele articole despre TIFFul de anul asta sunt aici si aici.

*******************************************************

Tom of Finland

(regizat de Dome Karukoski, autorul viitoarei biografii cinematice a lui Tolkien)

Printre strategiile comunitatzii LGBT s-a numarat (dintotdeauna) iritarea inamicului, provocarea, falfaitul lifestyleului LGBT pe la nasul conservatorilor mult dincolo de cerintzele dezbaterii. Uneori ma irita si pe mine, alteori e insa necesara pentru simplul obiectiv de "raising awareness".

A fost in mod particular necesara in vremurile si societatea in care traia Tom of Finland, un grafician legendar pentru comunitatea LGBT cu care am luat contact in lumea benzilor desenate si a artelor plastice post-Warhol, chiar inainte sa intru in contact cu lumea LGBT. Am aflat atunci putzine despre el, mai mult din adnotarile albumelor grafice cu ilustratziile sale inconfundabile si scandaloase. Iata ca finlandezii au facut in sfarsit lumina asupra vietzii acestui obscur dar influent artist, printr-o cine-biografie destul de cinstita.

Pe numele sau adevarat Toumo Laaksonen, individul a fost un gay discret care a supravietzuit cumva celui de-al doilea Razboi Mondial, dar undeva pe front a deprins un fetish pentru uniforme naziste si pentru masculinitatea agresiva si disciplinata pe care o reprezentau. Dupa razboi s-a apucat de publicat caricaturi si benzi desenate pornografice pornind de la conceptul de uniforma - adica militzieni, motociclisti, soldatzi etc. in contexte homoerotice - un mod de a submina si fetishiza simultan conceptul de autoritate. Asta i-a dat mult de furca in societatea ultraconservatoare din Finlanda postbelica. A cunoscut insa un succes nebun in mediile LGBT si in comunitatzile de bikeri din SUA anilor 70, unde l-au si invitat in cateva randuri contribuind decisiv la popularizarea lucrarilor sale.

Un film destul de cool, care nu se rezuma la a face propaganda LGBT ci aduce onorurile necesare unui artist cu influentza istorica, legendar si in afara mediilor care l-au popularizat. Regizorul, tot finlandez, a intrat cu acest film in vizorul Hollywoodului si recent a fost insarcinat sa faca biografia cinematografica a unei legende pop culture - J.R.R. Tolkien.


*******************************************************

The Ornithologist

(regizat de Joao Pedro Rodrigues, portughez, autorul oribilului O Fantasma)

Unul din cele mai oribile filme pe care le-am vazut in viatza asta a fost la una dintre primele editzii TIFF, acel Phantom despre un gunoier gay care se strecura noaptea prin tomberoane sa miroase chilotzi murdari aruncatzi de cetatzenii Lisabonei. Nu cred ca tzine de homofobie reactzia viscerala pe care am avut-o (trei sferturi din public a parasit sala de cinema), dar nu cred ca s-a inventat inca un termen pentru reactzia respectiva. In mod clar a fost o forma de "-fobie", dar de alta factura decat acel "being an asshole" care trece azi drept "homofobie".

Iata ca aproape 15 ani mai tarziu nimeresc din intamplare la un alt film al aceluiasi regizor portughez, tot un film provocator insa de o cu totul alta factura, mult mai rafinat estetic si interesant in multe privintze. Ornithologist e o rastalmacire suprarealista a aventurilor Sfantului Anton de Padova, personaj legendar pentru portughezi, cunoscut drept Sfantul Oamenilor Ratacitzi (si al Lucrurilor Pierdute).

Protagonistul e un ornitolog care se rataceshte in timpul unei excursii de bird-watching si trece prin tot felul de peripetzii horror, erotice sau tragicomice - face sex cu un cioban pe nume Jesus, e luat prizonier si torturat de niste turiste chinezoaice, se intalneste cu un trib de amazoane lesbiene aflate la vanatoare de barbatzi (=porci). Aproape integral filmat in natura salbatica, filmul ocazioneaza peisaje impresionante, e de vazut si savurat pe ecran cat mai mare. De priceput e cam greu de priceput, fiind obligatorie familiarizarea (macar de pe Wikipedia) cu aventurile Sfantului Anton pentru a sesiza modul in care acestea sunt rastalmacite intr-o cheie meta-sexista (nu neaparat LGBT, cat cu privire la dihotomia masculin-feminin, homosexualitatea fiind aici mai degraba un refugiu in fatza agresiunilor taberei adverse).


*******************************************************

Safari

(regizat de Ulrich Seidl, acest Thomas Bernhard al cinema-ului)

De catziva ani sorb din ochi filmele lui Seidl despre mentalul colectiv austriac si revad de cate ori am ocazia excelenta trilogie Paradise, insa de o vreme incoace omul se concentreaza exclusiv pe documentare.

Safari continua stilul de documentar "ajustat" abordat anterior cu In the Basement, insa nu e la fel de fun, caci se indeparteaza putzin de problemele pe care românii le pot pricepe cu ushurintza. Austriecii sunt genul de popor in care orice cuplu cu o oarecare vechime la serviciu face suficientzi bani incat sa isi permita anual o vacantza oriunde pe planeta - tinerii se duc mai mult in India, Indochina insa batranii cu nostalgii imperiale prefera Africa unde se pot comporta ca si cum aia de-acolo sunt sclavii lor si nimeni nu comenteaza. O alta chestie relevanta acestui film e ca austriecii au inventat Jagermeisterul, deci "meseria" vânătorii are o valoare aparte ce vine cu justificari istorice, mitologice si chiar teologice. Doar ca, satui de vanat cerbi si caprioare pe la ei, astazi pasionatzii de vanatoare au posibilitatea sa macelareasca girafe, zebre, antilope si profita fara nicio remushkare de aceasta posibilitate (au lucrat destul la viatza lor si merita si ei o relaxare - justificare ce dovedeste inca o data ca munca dezumanizeaza).

Filmul e o colectzie de interviuri (unele simulate, unele reale) cu diversi idiotzi care isi justifica hobby-ul vanatorii de animale exotice, mixate cu scene reale de jupuire si macelarire a unor girafe ori zebre. Filmul are acel caracter de tragi-comedie seaca al tuturor filmelor lui Seidl insa gasesc ca fatza de filmele sale precedente impactul e ceva mai mic pentru noi, un public deloc familiarizat cu fenomenul analizat de film. Nici tema environmentalista nu e la fel de cool cum erau analizele psiho-sociale din celelalte filme ale sale, asa ca asta e primul film al lui Seidl pe care nu-l recomand ca fiind musai de vazut. Dar cine ii urmareste filmele tre sa-l adauge si pe asta la colectzie.


*******************************************************

Animals

(regizat de Greg Zglinski, Lynch wannabe)

Au fost la TIFFul asta o gramada de filme legate cumva de recenta relansare Twin Peaks. In unele cazuri legatura nu e evidenta, cum e cazul acestui film polono-austriac care il imita pe David Lynch cum si cat poate. Sufera de multe limitari si scurtaturi dar a iesit ceva decent, cam ce ar face Lynch daca s-ar muta pentru un an in Alpi si ar trebui sa faca acolo un film fara buget si doar cu actori pe care-i gaseste prin imprejurimi. Sursa inspiratziei pare sa fie Lost Highway, asa ca filmul asta ar trebui sa se numeasca Shoseaua cu Hartoape.

Avem un cuplu care se duce la munte in vacantza si pe drum calca o oaie. Shoferul e obligat sa plateasca oaia, insa cu ocazia asta o ia cu el sa o gateasca la cabana, demonstrandu-si astfel priceperea culinara si sperand sa recucereasca inima sotziei care se uita urat la el de cand l-a prins cu alta. Acolo la cabana se intampla tot felu de chestii, amneze si anamneze lynchiene, flashbackuri din care aflam ca cuplul cu pricina se afla intr-o criza amoroasa cu gelozii tzinute sub presh. In paralel se intampla lucruri nasoale si la apartamentul de la Viena unde cei doi au lasat o gagica sa aiba grija de pisici, gagica respectiva fiind banuita a fi amanta sotzului si cauza tulburarilor sotziei care vede amenintzari amoroase la tot pasul, inclusiv in oaia calcata cu mashina.

Se zice ca scenariul filmului a fost scris de un austriac care s-a sinucis dupa ce l-a scris, lasandu-l cu limba de moarte polonezului Zglinski, candva elev al lui Kieslowski. Personajele sunt umpic cam seci, nu reusesc sa atraga nici simpatii si nici antipatii, dar asa sunt austriecii, nu e vreo lipsa a actorilor ori scenariului.


*******************************************************

Like Crazy* (aka La Pazza Gioia)

(regizat de Paolo Virzi, italian destul de faimos)

La polul apus austriecilor sunt italienii cei exuberantzi - motiv pentru care cele doua popoare nu se prea suporta.

Varianta italiana la Thelma si Louise e o tragi-comedie despre doua femei nebune evadate de la o clinica pentru femei nebune. Filmul pare o versiune feminista la Zbor deasupra unui cuib de cuci, cu accentul pus pe probleme femeiesti - fluctuatzii hormonale, tragedii sentimentale, regrete, mitomanie, isterie si ceva shopping.

Cele doua actritze sunt destul de cool - una e sora Carlei Bruni (fosta prima doamna a Frantzei), a doua e nevasta regizorului. Caracterele lor sunt drastic opuse - una e o bogatanca bipolara mitomana pasionata de astrologie, cealalta e deprimata patologic in urma unei cariere ratate de stripperitza (si in urma abandonarii unui copil nedorit pe care apucase sa-l faca cu peshtele ei).

Cea mai isterica dintre ele se hotaraste sa o ajute pe cea disperata sa isi regaseasca copilul, insa pe drum mai au niste shopping de facut, niste barfe etc. Ea insashi trebuie sa-si viziteze sotzul care a bagat-o la balamuc ca sa-si poata vedea mai departe de o viatza indestulata, iar pe alocuri distinctzia dintre mitomanie si realitate e cam cetzoasa.

Un film entertaining, cu doze echilibrate de melodrama si comedie isterica, recomandat celor care apreciaza italienii galagiosi.

*exista si un film american recent cu acelasi titlu




Thursday, August 31, 2017

TIFF 2017 (part 2) - filme contra plictiselii: Alien Covenant, The Tunnel, Prevenge, Small Town Killers, Parents

In articolul trecut am povestit despre filmele naspa de la TIFFul din acest an. Acum e randul filmelor mai rasarite, dar nu chiar musai de vazut.

 Alien: Covenant

(regizat de Ridley Scott, autorul Alienului original)

Cum ziceam, TIFF 2017 a fost o editzie ceva mai populista decat in anii precedentzi:
  • Ne-a oferit un concert-party cu Florin Salam, redeschizand dezbaterea pe seama ideii ca in sufletul oricarui hipster traieste un manelist care se chinuie sa scape afara;
  • A fost prima editzie oferind o sectziune speciala dedicata filmului erotic. Vizionarea in public a acestui gen de filme mi s-a parut dintotdeauna disturbing, ar trebui sa fie o experientza intima ca si spovedania (in cinema se mai aude un plescait de undeva din intuneric). In fine, am intzeles ca au fost totusi filme interesante, din anii 70-80, insa n-am reusit sa ajung la niciunul;
  • Nu in ultimul rand, festivalul a avut sectziuni bogate dedicate unor fenomene pop precum seria Alien ori Twin Peaks. Asa se face ca a ajuns si filmul asta, proaspat lansat, in programul TIFF.
Alien Covenant e din pacate cel mai slab dintre toate filmele Alien din multiple puncte de vedere, dar cel mai dubios e ca povestea musteshte de ideologie creatzionista (sugerata si de titlul cu conotatzii biblice) si va da apa la moara celor care doresc predarea creatzionismului in scoli. Avem o nava spatziala condusa de un popa, iar intriga e mai mult dark fantasy decat science-fiction. Tot misterul si miza contactului inter-civilizatzii s-a dus dracului, practic aflam ca Alienii nici macar nu erau Alieni asadar titlul seriei e greshit din capul locului si Ridley Scott isi da cu stangu-n dreptu. Scara cosmica a povestii e redusa la nivelul unui conflict corporatist iar oamenii devin buricul Universului, oferind o viziune geocentrica ce nu fusese deloc caracteristica acestor filme. Toate indiciile sugereaza ca Ridley Scott s-a creshtinat recent.

Filmul e prost editat, incat potzi remarca cu ochiu liber taieturile: personajele fac referire la scene care nu mai sunt in film si mor inainte sa apuci sa le retzii numele. Totul se intampla foarte repede, nu e deloc timp pentru mister si atmosfera (alienii ajung la maturitate in cateva secunde!). In general filmul pare construit pe baza feedbackului primit de la grupuri focus dupa vizionarea lui Prometheus: v-a placut robotu jucat de Fassbender? bagam doi de Fassbender! v-a placut alienu ala mic si mai albicios? bagam doi si din aia! v-a placut suflul de creatzionism care razbatea din poveste? bagam un popa in rolul principal! Totusi Coalitzia pentru Familia Traditzionala va avea mult de furca cu conceptele reproductive descrise in film. Aici fiintzele nu se reproduc doar prin sfanta uniune dintre un barbat si femeie ci si prin urechi, prin nas, prin sex oral, nazal si alte metode care vor da vertij celor care isi inchipuie ca au intzeles cum se inmultzesc vietatzile.

Imi placuse Prometheus si faptul ca Ridley Scott a luat o distantza considerabila fatza de primul film Alien pentru a lasa spatziu de dezvoltare unei noi epopei, insa acest film pare sa incerce mai degraba sa lege Prometheus de Alien vs. Predator decat de seria Alien originala. Multa vreme filmele Alien vs. Predator au fost ridiculizate de fanii ambelor serii, fiind percepute ca o escrocherie, insa in filmul asta n-ar fi parut deloc aiurea daca aparea si un Predator. 


********************************************

The Tunnel

(regizat de Seong-hun Kim, a mai fost pe la TIFF cu A Hard Day)

Filmul asta e o reclama de doua ore jumate la diverse produse coreene - in special la telefoanele Samsung, mashinile Kia, niste drone si ceva tehnologie de foraj.

Un gagiu (ala mai tanar din Handmaiden) merge cu autoturismul proprietate proprie (marca Kia) printr-un tunel care se prabuseste peste el. Fiind o mashina Kia, e singura care rezista dezastrului, insa il prinde captiv pe shofer inlauntrul ei. Mai e inca o gagik pe acolo dar n-avea mashina Kia asa ca e paralizata de la mijloc in jos. Noroc ca protagonistul are telefon Samsung a carui baterie tzine cvasi-forever si ii permite sa vorbeasca cu familia si cu factorii decizionali care organizeaza operatziunea de salvare. Salvarea intarzie insa timp de multe zile, noroc ca bateria telefonului tzine destul de mult. Mai nasol e cu mancarea, omul trebuie sa se multzumeasca cu tortul pe care il avea pe bancheta din spate.

Autoritatzile sunt incompetente, SMURD-ul se tot agita pe acolo, se mai amesteca si presa, se pare ca tunelul fusese construit prin metode romaneshti (cineva de la firma de constructzii ori de la ministerul care a licitat constructzia a vrut sa faca economie de materiale). E un film care subliniaza caracterul universal al incompetentzei si prin asta ne poate face pe noi, romanii, sa ne simtzim nitzel mai bine. Pe de alta parte, e si de natura sa ingrijoreze - la noi inca se prabushesc autostrazi construite pe campie, dracu stie ce se va intampla cand va trebui sa taiem autostrazi prin muntzi. De fapt asta e motivu pentru care nu avem autostrazi, cineva incearca sa ne fereasca de dezastre precum asta din film.

Dpdv tehnic e un disaster movie reushit dar, la doua ore jumate, cam prea lung. Are o documentare inginereasca atenta si detalii tehnice inteligibile de catre spectatorul de rand. Regizorul e priceput la thrillere comerciale, am mai vazut de la el A Hard Day tot la TIFF, care era ceva mai bun decat asta pentru ca era si funny. Dar nu e ok sa faci un disaster movie funny, asa ca nu e chiar un repros.


*******************************************************

Prevenge

(regizat de Alice Lowe, superstar al comediei britanice negre - Sightseers, Little Britain etc.)

O comedie horror mizantroapa in buna traditzie pe care o au britanicii in genul asta. O feminista gravida pretinde ca e posedata de spiritul bebelushului din burta, care o obliga sa casapeasca barbatzi. Actritza-regizoare Alice Lowe e un star recent al comediei negre englezesti, ar trebui sa o stitzi macar din Sightseers si Little Britain. Filmul a fost facut chiar in timp ce Alice Lowe era gravida si superiritata de prezentza barbatzilor in jurul ei. Titlul Prevenge inseamna un fel de razbunare in avans, pentru lucruri pe care barbatzii nu le-au facut inca, dar sigur aveau de gand sa le faca.

Avem asadar inca o mostra din noul val de horror feminist despre care am mai vorbit anul trecut cu ocazia lansarii lui Love Witch (interesant de urmarit si panel-ul "Women in Horror" la care au participat Alice Lowe, autoarea lui Love Witch si inca niste regizoare in cadrul FrightFest 2016).

Filmul e o succesiune de scene in care protagonista agatza cate un barbat, are niste dialoguri funny cu el apoi il omoara in moduri mai mult sau mai putzin funny. E un film menit sa deschida apetitul feministelor pentru horror, folosindu-se de umor pentru a lubrifia vizionarea si de violentza impotriva barbatzilor ca factor motivatzional. Notziunea de instinct matern capata noi fatzete iar barbatzii sunt prezentatzi drept niste shobolani oribili destinatzi exterminarii (ei se exprima prin replici de genul This is my big fat snake, do you want to touch it?).

E un film la care trebuie sa mergi cu prietena, iar in timpul vizionarii sa-i urmaresti cu coada ochiului reactziile la diverse scene, ca sa itzi dai seama pe cine ai adus in casa.


*******************************************************

Parents

(regizat de Christian Tafdrup, debutant danez)

Un fantasy danez sentimentalist si moralist, despre un cuplu de pensionari care se trezesc peste noapte intineritzi in mod magic. Inflacaratzi de entuziasmul intineririi, decid chiar sa se mute inapoi in garsoniera in care si-au petrecut studentzia si sunt cuprinsi de narcisism la adresa corpurilor de a caror splendoare tinereasca uitasera.

Ceea ce pare sa fie o a doua shansa la viatza, sex si o relatzie de lunga durata incepe insa sa se transforme intr-un risc major, gagica propunandu-si sa profite mai mult de tineretzea redescoperita, in detrimentul sotzului. E aici un fel de Twilight Zone combinat cu speculatzii despre gerontofobie si despre natura romantismului ce tzine cuplurile laolalta. Am mai vazut multe comedii americane pe subiectul intineririi magice, dar filmul asta abordeaza problema cu subtilitate eleganta si cu gravitate de basm moralist, partea de comedie fiind aproape absenta.

Am fost la viatza mea pe la multe festivaluri de toate felurile si cel mai adesea nimeream din intamplare in fotografiile pe care le faceau atashatzii de presa pe-acolo. Am impresia insa ca acestia au o agenda anume sa fotografieze doar oameni sub 90 de kile si sub 40 de ani asa ca de la o vreme incoace sunt absent din toate pozele. Cam despre asta e filmul, cum odata cu trecerea anilor incepi sa devii invizibil. Si mai e despre zicala aia englezeasca: You can't have a cake and eat it too


******************************************************

Small Town Killers

(regizat de Ole Bornedal, clasic danez intors acasa de la Hollywood)

Tot un film danez, de data asta proiectat din capul locului sa fie un succes mainstream, capitalizand experientza hollywoodiana a regizorului Ole Bornedal (Nightwatch). Rezultatul e o comedie uneori amuzanta, alteori idioata, anume conceputa pentru a deschide apetitul producatorilor de remakeuri americane.

Intr-un satuc izolat, doua cupluri trecute de a doua tineretze ajung la crize maritale sincrone: nevestele petrec tot mai mult timp la un club de salsa, in compania antrenorului, in timp ce sotzii s-au cam ingrasat si nu prea mai au chef de sex. Nevestele planuiesc un divortz brutal, cu confiscare de averi, la care sotzii replica cu un plan de asasinare a celor doua ungrateful bitches. Pentru asta angajeaza de pe Internet un asasin rus care soseste la scurt timp in Danemarca sa rezolve problema, insa problema nu e usor de rezolvat caci nevestele au si ele niste planuri B in maneca.

Ceea ce rezulta e o comedie de situatzii cu crime si umor negru, plus ceva mishtocareala la adresa imigrantzilor. O poveste distractiva dar nu tocmai ingenioasa, cu actori danezi high-profile (cunoscutzi de prin filmele lui Von Trier, Boe dar si de prin filme americane, unde danezii se pare ca ajung destul de usor). De fapt o parte din umor vine din casting (actori de drama distribuitzi in roluri idioate), insa cine nu e familiarizat cu actorii va rata aspectul asta iar ceea ce ramane e doar o comedie de duzina sperand sa aiba parte de un remake american cu Michael Keaton, John Cusack sau ceva pe-acolo.


Tuesday, August 22, 2017

TIFF 2017 (part 1) - filmele nashpa: A Decent Woman, Afterlov, In the Blood, Heartstone


Eu sper din suflet sa traiesc ziua in care sa avem un prim-ministru gay care promoveaza politici solide de natalitate+familie traditzionala, si in acelasi timp sa avem ONGuri creshtine care promoveaza agenda LGBT. In toate tzarile civilizate in care am umblat drepturile minoritatzilor sexuale coexista cu politicile de natalitate si stimulare a familiei reproductive si nimeni nu vede vreo contradictzie in asta. Doar la noi e contradictzie ireconciliabila - sperantza ne mai sta in preotzii ortodocsi care au inceput sa iasa din dulap si ar putea ingrosha randurile la urmatoarele gay pride-uri.

Dezbaterile televizate sunt mostre sublime de dezintegrare a logicii elementare, nimeni nu contraargumenteaza ci pur si simplu ignora ce a zis celalalt si muta discursul in propria terminologie - de obicei una vaga, inglodata in principii exprimate liric. Toata lumea da cu tifla, formuleaza cate o sentintza cu parfum de bashina, sufla intr-o vuvuzea, capitalizeaza niste imagine si timp de emisie. E mult mai fun si incitant sa te implici in batalii mitologice intre un Bine si un Rău (improvizate convenabil) decat sa pui capul la contributzie pentru solutzii integratoare. La noi se lucreaza cu pariuri, cu "principii", nu e timp pentru creier si policy-making (poate disciplina asta nici nu se studiaza pe pamant romanesc).

Daca astea-s dilemele in care ne poticnim, ce o sa facem cand vom avea provocari cu adevarat complicate? Ma gandesc la legalizarea casatoriei intre homosexuali si heterosexuali, la corporatziile care vor dreptul de a oficia casatorii intre HasheRitze si DevOps, iar daca ajungem vreodata pe Marte acolo clar se va lucra cu familii colaborativ-poliamoroase formate din 4-8 indivizi.

Ca orice stangist care se respecta, ma tund la un barbershop clasic de cartier, cu frizeritze de 70 de ani date afara de la frizeriile de fitze unde au fost inlocuite cu hipsteri dubioshi care-tzi piaptana barba. Necazu cu frizeriile proletare e ca tre sa faci fatza conversatziei, care mereu porneste de la prezumtzii. Coafezul hipster macar itzi respecta intimitatea, itzi ia banii si te lasa sa taci.

In schimb tanti asta care m-a tuns tot incerca sa ma convinga ca prim-ministrul Grindeanu a fost dat jos pentru ca era homosexual si doar Dragnea ne mai poate apara de astia. Nu demult a iesit si in Irlanda un prim ministru pederast, in Serbia o lesbiana, mai era si ala din Luxemburg. E o conspiratzie a serviciilor secrete, vor sa ne bage homosexualii pe gat, in case, in familii, ca sa opreasca suprapopularea planetei. Pai si atzi prefera sa inceapa sa ne evacueze in spatziu? Ma rog, creca trebuia sa lamurim intai ce e ala spatziu si ce forma are Pamantul. Tanti ii dadea inainte, ca vin peste noi astia, se duce lumea dracului si totul se intensifica in preajma TIFFului care le mai si face propaganda. Statzi linistita doamna, anul asta TIFFul a dat premiul pentru Intreaga Cariera homofobului ala de Alain Delon, deci nu putem zice ca nu-s echidistantzi. Ah, Alain Delon, frumos barbat... s-a oprit tanti intre doua taieturi de foarfece, oftand cu nostalgie heterosexuala.

De cealalta parte a baricadei, cateva zile mai tarziu vuia Internetul pe seama unei actritze care a tras un performance stradal cu tushe isterice in preajma pâlcului de legionari care aparau ortodoxia in fatza Catedralei, cu ocazia primului gay pride clujean. Ma temusem pentru chestii mai nasoale, Clujul are o traditzie a caftelilor festive, cine s-a nimerit vreodata in mijlocul unei confruntari dintre galeriile CFR si U Cluj, ori dintre rockeri si depeshari, stie la ce ma refer. Ma temeam ca primul gay pride clujean o sa degenereze in altercatzii cu cruci si dildo-uri, icoane plangand si butt-pluguri, smirna si lubrifiant. Se intampla cu ceva timp inainte ca Familia Traditzionala Romaneasca sa fie bulversata de popii ortodocsi care au dat in patima sodomiei, asa ca mai era pe acolo cate un batranel idealist imbracat in costum natzional de care radeau hipsterii gerontofobi (doar ca pe astia nu-i filmeaza nimeni cand sunt magari, caci batranii nu stiu umbla cu Iphoneu). Erau, sigur, pe-acolo si nazistii care se gudurau pe langa drapel, inclusiv - paradoxal - unii unguri (s-or fi invelit in drapelul romanesc de spaima penetrarii inopinante?). Astia sunt la fel de priceputzi in a se deghiza in patriotzi aparatori ai valorilor traditzionale ca si tinerii narcisisti cu deficit de atentzie care se deghizeaza in garantzi ai "tolerantzei si dialogului".

Incidentul mi-a amintit de vremurile cand mergeam cu niste amici in Club Romantic sa facem misto de manelisti pe propriul lor teritoriu si sa mai cerem cate o piesa rock DJului doar ca sa vedem cat de urat se uita la noi. Macar noi am fugit cand am vazut sabia montata pe peretele din spatele barului, n-am asteptat sa ne salveze jandarmii ca sa-i acuzam pe urma ca au stat in calea dialogului dintre civilizatzii. Asta era demult, sa tot fie vreo 10 ani, cand hipsterii (inca) ii urau pe manelisti. Azi le frecventeaza concertele si acele "kitsch party" in care bucuria de a fi cocalar se poate deghiza in ironie. Trag nadejde ca va veni si ziua in care cineva va trage un documentar revelator despre ortodoxia fundamentalista vazuta in "profunzime" si din perspective "pe nedrept ignorate" (un posibil nou doctorat pentru Adrian Schiop?), iar hipsterii vor incepe sa poarte cruci la gât si vor discuta teologie in cafenele. Nu stiu catzi au remarcat, dar pe tzeava de import ideologic de la Washington nu mai vin doar justitzie, antreprenoriat si benzi desenate cu supereroi, a inceput sa se deverseze si o forma de neoliberalism fundamentat creshtineste, dar si cu ceva tushe oculte, cu un discurs ce imbina cultul celebritatzii pop practicat de Andy Warhol cu intzelegerea simplificata asupra lumii practicata de Trump.


Dar sa nu ma avant prea tare, articolul asta trebuia sa fie despre TIFF. Un eveniment care ar putea sa contribuie esentzial la pacea pe care o propovaduiesc aici, avand in vedere ca anul acesta a dat premii importante atat unui film LGBT cat si homofobului Alain Delon.

Dupa experientza amara de anul trecut (cea mai anosta editzie in o gramada de ani), anul acesta a fost o editzie mult mai prietenoasa, mai orientata pentru popor, cu mai mult entertainment si mai putzina arta de dragu artei. In consecintza se pare ca a fost si cea mai de succes editzie din istoria festivalului. Nu cea mai buna - majoritatea filmelor pe care le-am prins au fost placute, cu greu am putut sa delimitez cateva titluri in categoria "nashpa", dar si in categoria celor "musai". Am fortzat umpic departajarile ca sa nu scriu despre prea multe filme in acelasi articol. De exemplu dintre astea de mai jos doar unul e cu adevarat nasol, pe restul le-am inclus aici pentru ca sunt inadmisibl de lungi.

Am aflat cu ocazia asta si ca cei de la cinema Republica au schimbat lampa la proiector si acum filmele se vad din nou ok. Am fost si in cinematograful Dacia pentru prima data dupa 20 de ani, care a fost renovat si are cele mai comode scaune din toate cinemaurile in care am fost vreodata. Din pacate traditzionalele proiectzii in aer liber s-au tzinut pe malul Someshului, cu un un stalp de iluminat batand mereu in ecran. La concerte si evenimente speciale n-am mai calcat ca nu ma mai suporta lumea si am zis sa-i mai scutesc pe organizatori de nazurile mele.

Asa ca sa ne concentram pe filme. Deci, deocamdata, filmele care mi-au placut cel mai putzin:


A Decent Woman

(regizat de Lukas Valenta Rinner, un pervers austriac)


Doua teme dragi austriecilor insa cam incompatibile dpdv narativ sunt aduse laolalta cu fortza intr-un film absurd si taciturn, aproape mut. Prima tema e cea a exploatarii omului de catre om, ambitzia istorica a austriacului cu nostalgii imperiale de a prinde un imigrant disperat si a-l pune la lucru. A doua tema e nudismul, acel Freikorperkultur propovaduit in lumea germana - cu unele limite, caci elvetzienii au pus recent capat cu brutalitate practicii catzaratului si parasutismului nud prin Alpii elvetzieni (ciudat, caci tot ei au organizat primele jocuri olimpice nudiste din lume).

Prin racordarea celor doua teme regizorul austriac scoate un film destul de amuzant pe care l-am bagat in categoria naspa nu pt ca e neaparat nasol, ci pentru ca nu se justifica nicicum dimensiunea de lung metraj - in maxim 15 minute se spune tot ce are de spus filmul, in rest sunt doar scene care ar fi picat la montaj intr-un film cu respect fatza de spectator.

Povestea e despre o femeie de serviciu latino care gaseste eliberare spirituala si ocazie de meditatzie in colonia de nudishti de langa vila in care lucreaza ca sluga pentru niste aristocratzi plictisitzi de viatza. Nudistii intre care se amesteca par sa fie tot aristocratzi, insa au invatzat sa substituie spleenul autosuficient cu sex tantric si lafait ca broashtele in soare. Apare o criza majora cand autoritatzile vor sa criminalizeze umblatul in curu gol, iar nudistii se repliaza ca celula terorista. Ulrich Seidl ar fi facut o capodopera din aceste idei, insa filmul asta a iesit mai degraba o gluma cu contururi cam prea groase.




*******************************************************


 Afterlov

(regizat de Stergios Paschos, un hipster grec steril dpdv creativ)


Asta e singurul film cu adevarat oribil pe care l-am prins la acest TIFF. E genul de film care ar trebui sa fie teatru radiofonic doar ca institutzia teatrului radiofonic a cam disparut de cand e la indemana oricui sa filmeze.

Afterlov contzine cea mai oribila scena de sex la care am fost vreodata martor (pe ecran sau in viatza) - vreo douaj de minute de chicotit, mushkat de nas, plans, tras palme, gângurit si recitat replici teatrale. Stiu din auzite ca studentzii la teatru fac sex in maniera asta, ei mereu inchipuindu-si ca cineva ii filmeaza si in consecintza tre sa afisheze chiar si in cele mai intime momente un anume comportament dramatic, doar-doar le-o ajuta in cariera (in caz ca prezumtiva inregistrare incape pe mana cuiva care conteaza).

De la un capat la altul Afterlov e un exercitziu de narcisism a doi hipsteri care vor sa-si demonstreze unul altuia ce emotzii complexe ii traverseaza. E vorba de un fost cuplu ce are de petrecut niste timp impreuna, din cauza tipului care o tzine inchisa pe fata ca sa se lamureasca de ce shi-a luat papucii de la aceasta. El se scarpina mereu la coaie si vorbeste in propozitzii incomplete (e artist si are pretentzia ca interlocutorul sa ii citeasca gandurile), ea e genu de gagica despre care colocvial spunem ca "vorbeste lemne".

Filmul e clar un vehicul pentru cei doi actori lasatzi in plata Domnului sa bata campii. Dialogurile sunt lasate asa cum au cazut - niciunul dintre personaje nu spune mare lucru, dar ii place sa se auda, uneori mai vorbesc unu peste altu cum fac hipsterii cu deficit de atentzie care simt ca au ceva de spus dar considera ca interlocutorul nu ar trebui sa aiba. Iar spre final vine scena aia de sex la care mi s-a facut rau.





*******************************************************



In the Blood

(regizat de Rasmus Heisterberg, scenarist la o gramada de thrillere scandinave cunoscute)


Inca un film cu hipsteri carora li s-a urat cu binele traind in societatzi avantajate economic. De data asta e vorba de niste studentzi danezi macinatzi de un plictis cumplit pe masura ce termina facultatea si tre sa ia viatza in piept. Filmul asta nu e chiar asa nasol ca cel de deasupra, arata ok si are actori competentzi, doar ca e boring, acel gen de "felie de viatza" care nu intereseaza pe nimeni care nu e implicat in genul respectiv de viatza.

Avem grupul asta de 4 studentzi care sunt pe cale sa termine facultatea de medicina si sunt nevoitzi sa plece din casa pe care o cumparasera pentru durata studentziei. Ca sa vezi, la ei studentzii nu se inghesuie cu disperare in chirii shobolanesti ci isi cumpara impreuna cate o casa pentru 5 ani si apoi o vand cand tre sa se mute. Fiecare dintre amicii astia e cu problemele lui - unuia ii da gagica papucii, pe altu il fortzeaza gagica sa se insoare, altu vrea sa fuga in Bolivia ca sa se redescopere pe sine, al patrulea nu mai tzin minte ce probleme are. Dar pana una alta problemele tzin de ziua de maine, iar ziua de azi si-o dedica unor chefuri cu alcool medicinal furat de la facultate, ultimelor examene pe care le mai au la scoala si alergatului pe strazi urland in gura mare.

E un sentiment de amenintzare care pluteste undeva deasupra capetelor lor pe tot parcursul filmului, e sentimentul maturizarii si intrarii in campul muncii, moment pe care personajele incearca sa il amâne pe cat posibil cu riscul de a enerva la culme spectatori ca mine care muncim de ne sar capacele si murim tot in chirie.




*******************************************************



Heartstone

(regizat de Gudmundur Arnar Gudmundsson, debutant islandez)

Film LGBT fara ocolishuri, un fel de versiune europeana a lui Moonlight, filmul care a luat Oscarul anul asta si nimeni nu intzelegea de ce. Ca si in Moonlight, teza filmului e ca a fi gay e o chestiune care se poate identifica din frageda copilarie, in momente la care adultzii nu-s deloc atentzi iar copiii refuza sa le exteriorizeze. Aici avem doi pusti dintre care unul e foarte frustrat ca nu i-a crescut inca păr la putza si surorile lui fac misto de el pe chestia asta (ii tot trag prosopu de pe el).

Baietzelu are o relatzie cam prea apropiata cu alt amic de varsta asemanatoare cu care se mai duce la pescuit ori la iarba verde. Amicu respectiv e la randul sau macinat de sentimente pe care nu le intzelege si de dezaprobarea celor apropiatzi cu privirile la niste apucaturi vag gay.

N-ar fi un film chiar nasol - fiind islandez merita macar peisajele si, slava Domnului, copiii din film nu-s pusi sa faca sex, povestea fiind ingenios regizata ca sa-si atinga scopul pe cai mai subtile. Insa e un film groaznic de lung la care traiesti cam aceeasi impresie ca si Moonlight - ca ai prins ideea dupa primele 5 minute si restul de 2 ore cam stai cu ochii pe ceas asteptand sa se termine.

P. S. Filmul a luat premiul publicului si premiul pentru regie la acesta TIFF. Cred ca e primul an din istoria TIFF in care premiile acordate mi s-au parut complet aberante (chiar si oribilul Afterlov de mai sus a prins ceva premiu). Insa creca Heartstone a fost premiat mai mult ca sa compenseze faptul ca premiul pentru Lifetime Achievement a fost acordat unui homofob. Cum ziceam, TIFFul va aduce pacea.