Wednesday, July 22, 2015

Filmele vorbite pe la spate - Mai/Iunie 2015

Filmele musai

Mad Max: Fury Road

E atat de mult cool design in filmu asta, incat nu prea mai e loc de filmu propriu-zis. Pentru filmele de actziune asta e cam ce a fost Birdman pentru filmele serioase - cu exceptzia primelor si ultimelor 10 minute ramai cu impresia ca totul e o singura scena, o cursa de masini cat toate filmele Fast and Furious adunate laolalta, un delir cascadoricesc cu dialoguri minimale si efecte speciale au naturel. De fapt se zice ca intreaga serie Mad Max a pornit de la pasiunea regizorului George Miller pentru accidente de mashini, de pe vremea cand lucra ca medic.

Sunt putzine seriile de filme care sa fi fost pastorite de la un capat la celalalt de acelasi regizor, cu o aceeasi viziune consistenta de la un capat la celalalt. In privintza asta George Miller poate fi asemanat cu George Lucas sau Peter Jackson (si sper ca filmul asta va fi inceputul unei noi trilogii). Din pacate Miller n-a ajuns la faima celor pomenitzi din pricina ritmului lent in care a facut filme, iar alea pe care le-a facut in ultimii 20 de ani au fost exclusiv filme pentru copii (desenele animate cu pinguini si filmu cu purcelu). E surprinzator ca la 70 de ani s-a intors la un film cu asha o vână violentă si cu un foarte subtil simtz al umorului. Din pacate nu s-a intors si Mel Gibson in rolul principal, cica a innebunit prea tare chiar si pentru rolul lui Mad Max. Locul sau e luat de muncitorul Tom Hardy (Bronson, Inception, Dark Knight Rises etc.)

La fundatzie, povestea e una profund sexista, despre razboiul dintre femei si barbatzi contextualizat la postapocalipsa filmelor Mad Max. E funny faptul ca Mad Max nu pare a fi personajul principal. Protagonistul e personajul lui Charlize Theron, o cvasi-lesbiana (cu o mana amputata, fetish mai vechi de-al meu) care rapeste niste membre ale haremului unui dictator-patriarh ce stapaneshte peste o oaza de verdeatza si hidratare in mijlocul deshertul australian post-apocaliptic. Dictatorul dement (evoluat dintr-unul din personajele primului film Mad Max), disperat sa-shi recupereze gagicile, asmute o flota de camioane tunate si o armata alcatuita din proprii copii-kamikaze. Mad Max e si el pe acolo pe undeva, are rol instrumental in cateva scene de actziune si rol motivatzional undeva spre sfarsit, insa in general personajul pare sa fi fost inclus in film mai mult din obligatzia data de titlu.

Iese mult in evidentza comentariul social feminist (laptele de mama mai de pretz decat combustibilul, o geniala scena de "car washing" cu membrele haremului incercand sa-si descleshteze centurile de castitate). Cica autoarea Monoloagelor vaginului a fost consultant la scenariu si e foarte amuzant felul in care populatzia feminina imbratzisheaza subit un tip de filme pe care pana nu demult il catalogau drept braindead entertainment pentru adolescentzi. George Miller a fost extrem de ingenios in pozitzionarea acestui film.

P.S. Filmele Mad Max au avut dintotdeauna un soundtrack notabil. De data asta autorul e Junkie XL, celebru DJ olandez care a facut cariera cu muzica pentru jocuri video si remixuri pentru trupe metal (Fear Factory, Rammstein, Soulfly etc.)


  Ex Machina

Un programator tre sa testeze existentza conshtiintzei si a "umanitatzii" la o roboata bunoaca. Miza e clasica, despre un experiment Turing amoros intre un subiect uman si o gagica artificiala cu matze si coapse stravezii care redefinesc notziunea de "sexy". Cam toate dilemele clasice legate de AI se regasesc aici (culese de prin Blade Runner, Odiseea Spatziala, A.I.), precum si cateva idei despre exploatarea omului de catre om, cu care regizorul Alex Garland a ramas probabil de cand a scris scenariul la Never Let Me Go. Totusi, criteriile clasice de legitimare a inteligentzei artificiale in ochii umanitatzii sunt subtil chestionate. Nu pot insa atrage atentzia asupra subtilismelor (trecute cu vederea de multzi recenzentzi) fara sa dau spoilere.

Fara nici o legatura cu populara banda desenata cu acelasi titlu, dar beneficiind de designurile popularului grafician BD Jock (Hellblazer, Losers etc.) SFul asta reuseste sa resusciteze teme obosite intr-o maniera proaspata, cu personaje cool. Oscar Isaac (Inside Llewyn Davis) e foarte funny ca mad scientist, iar filmul are efecte de sunet/imagine sexy-insidioase, care te bantuie mult dupa vizionare (soundtrackul e facut de un gagiu de la Portishead).

Ex Machina e debutul regizoral al scriitorului Alex Garland, colaborator apropiat al lui Danny Boyle (pentru care a scris The Beach si 28 Days Later) si mai nou foarte apreciat ca scenarist de jocuri video. Filmul e un SF la fel de cool ca design si la fel de feminist ca si Mad Max dar, fiind mai discret si mai subtil in mesaj, va face mult mai putzine valuri.


Kingsman

Regizorul lui Kick-Ass (Matthew Vaughn) vine cu o noua ecranizare dupa o banda desenata scrisa de autorul lui Kick-Ass (Mark Millar) in care aplica retzeta de succes din Kick-Ass pe filmele cu spioni britanici gentlemani care tzin piept invaziei de cocalari est-europeni imbracatzi in treninguri si a unor mad scientists americani mancatori de McDonalds. Mad Scientistul in acest film e Samuel Jackson, creca singurul actor american din film, restul fiind simboluri british 100%: Michael Caine, Colin Firth, Mark Strong sunt cvasi-descendentzi ai Cavalerilor Mesei Rotunde, manieratzi si purtatori de costume la comanda, insarcinatzi prin traditzie sa slujeasca Regatul Unit impotriva invadatorilor in trening.

Filmul e pana la urma tot o poveste cu supereroi ca si Kick-Ass, adresat unei audientze adulte datorita excesului de violentza, limbaj si abundentzei de referintze pop culture. La fatzada nu e vorba tocmai de super-eroi, ci de gadgeturi de spionaj, teorii ale conspiratziei si elemente preluate din filmele James Bond, inclusiv o femme fatale cu picioare de metal pe nume... Gazelle.

Filmele contra plictiselii


Digging Up the Marrow

Documentar-farsa ingenios pana la un punct, facut de Adam Green, unul din tinerii pe val din horrorul american modern (trilogia Hatchet). Initzial filmul asta ar fi trebuit sa fie un documentar, cu scene si interviuri filmate pe la festivaluri horror de pretutindeni, unde regizorul povesteste cu diverse staruri ale culturii pop-horror - regizori (Mick Garris, Tom Holland), graficieni (Sam Kieth - Sandman), actori cult (de prin Friday 13, Final Destination samd).

La un momendat regizorul primeshte o scrisoare de la un fan care a descoperit evenimente paranormale intamplandu-se in cimitirul unui sat izolat. Impreuna cu echipa sa, Adam Green se duce sa investigheze. Daca fanul respectiv nu ar fi Ray Wise din Twin Peaks, farsa ar mai fi putut tzine o vreme si filmul ar fi fost mult mai funny si mai meta. Prin interviuri, regizorul are diverse explicatzii cu privire la motivul pentru care a dorit sa dezarmoseze farsa destul de devreme, insa parerea mea e ca a procedat eronat si ar fi putut sa iasa ceva mult mai dragutz din aceasta idee daca personajul nebun nu ar fi fost jucat de un actor cunoscut.


Frank

Un alt film care chestioneaza granitza dintre farsa si realitate, despre o trupa de hipsteri avangardishti al carei vocal traieste in permanentza cu o masca pe cap (Michael Fassbender, ceea ce e putzin spoiler dar, ma rog, scrie si pe afish). Povestea e spusa din punctul de vedere al unui alt hipster care primeshte oferta irezistibila de a se alatura trupei dupa ce fostul clapar a incercat sa se sinucida. Grupul petrece nishte saptamani la o cabana din padure incercand sa compuna un album genial si lipsit de compromisuri comerciale. Din trupa face parte si Maggie Gylenhaal intr-un rol destul de haios.

Povestea se cvasi-bazeaza pe cazul real al trupei opteciste The Freshies al carei vocal inventase o persona artistica de tipul individului mascat din acest film. In cazul real insa a fost mai mult cu intentzii comice, in timp ce in situatzia de film se adauga putzina drama siropoasa in jurul subiectului, fara a strica neaparat filmul. De fapt in absentza dramei ar fi fost cam sec, caci mai nou am dificultatzi tot mai mari in a inghitzi ironia meta-hipstereasca si mai ales muzica asociata ei.


The Rover 

Film post-apocaliptic superlent care ar putea fi un prequel la primul Mad Max, ori mai degraba la The Road daca tzinem cont de prezentza lui Guy Pearce, de ritmul lent si de faptul ca omenirea nu degenerase inca in canibalism ci abia incepuse sa-shi manance cainii. The Rover se petrece in deshertul australian la vreo 10 ani dupa un colaps economic. Nishte cocalari ii fura lui Guy Pearce mashina, singura posesiune care ii mai ramasese, iar acesta ii urmareshte tot filmu incercand sa si-o recupereze. Pe drum il ia prizonier pe fratele retardat al unuia din raufacatori, jucat (surprinzator de bine) de vampiru din Twilight.

Teoretic e un road-movie in care cei doi mai poposesc pe ici pe colo, striga unu la altu sau schimba replici lacunare despre rostul vietzii. Atmosfera nu e chiar post-nucleara, colapsul e mai mult economic, o criza de resurse inca cat de cat gestionata - mai exista o bruma de armata incercand sa mentzina ordinea si sa protejeze resursele strategice, cu precadere automobilele si benzina. Mai exista si nishte cutzofili carea incearca sa descurajeze noul obicei imprumutat de la chinezi de a manca caini. Probabil din cauza lor avea sa apara canibalismul catziva ani mai tarziu.

Regia apartzine unei revelatzii recente din cinemaul australian, David Michod (Animal Kingdom).

 Extraterrestrial

A nu se confunda cu filmul spaniol cu acelashi titlu aparut acu vreo 2 ani. Asta e facut de doi indivizi care se semneaza The Vicious Brothers si e un promitzator inceput de drum pentru cei doi (desi nu e chiar un debut). Acesti Vicious Brothers sunt oameni de efecte speciale care executa aici un exercitziu de design cinematografic (vezi si cazurile similare Spierig Borthers, Strause Brothers, Mo Brothers - e o moda?)

Dincolo de exercitziul de design, ceea ce se intampla in acest film e rezumat foarte la obiect prin titlu: nishte tineri se duc la o cabana, sunt rapitzi de extraterestri si supushi unor analize anale. Ma numar printre cei care asociaza filmele despre abductzii extraterestre cu analizele anale - colonoscopie, hemoroizi etc., iar acest film s-a dovedit destul de conshtient de asta. Mai avem animale mutilate, un sherif care banuie adevarul (din Ally McBeal), un veteran de razboi nebun care si el banuie adevarul (Michael Ironside), extraterestri din aia standard cu 3 degete lunguietze si ochi mari-negri pe un cap alb-oval si o farfurie zburatoare care rapeste oameni alunecand pe-o raza. E shocant cat de ”by the book” e facut acest film, incat ramai cu impresia ca The Vicious Brothers l-au primit ca proiect de examen la ceva scoala si au vrut neaparat sa ia nota cea mai mare.

Singura inovatzie din film e ca, spre deosebire de caracterul misterios-detectivesc pe care il are acest gen de filme (de la Spielberg incoace), in cazul de fatza avem un film horror cu cateva scene intens-sangeroase facut mai degraba in stilul slasherelor cu cabane, eventual cu zombie. Adica e cam ceea ce te-ai astepta sa vezi intr-un exercitziu de cinema in care li s-a cerut studentzilor sa aiba si un element de inovatzie, dar nu mai mult de unul.


Hansel and Gretel Witch Hunters

Dupa succesul major cu primele filme zombie din istoria Norvegiei (Dead Snow), regizorul Tommy Wirkola a fost adus la Hollywood sa lucreze cu buget mai mare si actori ceva mai celebri. Filmul asta exploateaza radacinile horror ale povestilor Fratzilor Grimm (cam cum facuse si Terry Gilliam acu 10 ani, si mai nou creca e si un serial cu titlul Grimm) si intr-o anumita masura se aliniaza la trendul recent de maturizare a basmelor clasice (Maleficent, Snow White, benzile desenate Fables).

Rezultatul e din pacate cam generic. Excesul de sange da foarte repede in parodic, erotismul se reduce la cateva decoltee si o tentativa de viol, iar actorii (Jeremy Renner, Peter Stormare, gagica din Byzantium) par cam plictisitzi. Singura gaselnitza cool e ca Hansel sufera de diabet din cauza ca a fost indopat cu turta dulce in povestea originala. Acum, la maturitate, el shi sora-sa au devenit vanatori de vrajitoare.

A trebuit sa vad filmul in doua reprize caci la prima m-a obosit cumplit cu excesul de scene de actziune coregrafiate generic. Desi pretind ca se adreseaza unei audientze adulte, genu asta de basme parca isi propun in secret sa nu piarda nici audientza infantila.

Tuesday, July 14, 2015

TIFF 2015 - filmele misteaux

In sfarsit, ultimul calup de filme de la TIFF 2015. Prima parte, despre filme naspa a fost aici, a doua parte, despre filmele asa si-asa, a fost aici.

Doua dintre filmele care ar fi meritat incadrarea in acest articol le-am prezentat mai demult, caci le vazusem inaintea TIFFului - thrillerul lesbian Duke of Burgundy si filmul ucrainean cu surdo-mutzi The Tribe (despre ambele am scris aici).

10000 KM

Cititorii blogului imi vor aminti ca am denigrat in repetate randuri filmul de garsoniera, construit din mult nimic estetic compensat cu shantaj/manipulare emotzionala, ori cu un realism sec al carui unic merit este ca imita cu precizie realitatea (ceea ce in ochii mei nu e tocmai scopul cinemaului). Romanii sunt specialisti ai cinemaului de garsoniera, desi genul a aparut mai mult din constrangeri bugetare decat ca manifest estetic.

Fac totusi o exceptzie si recomand calduros acest film caci are o insemnatate particulara pentru mine, care mi-am irosit ca prostu vreo 5 ani din viatza in relatzii la distantza, toate eshuate in conditzii extrem de similare celor prezentate in 10000 KM. Filmul prezinta cu acuratetze fina o analiza/studiu de caz al acestui gen de relatzie, in special prin particularitatzile pe care le are in epoca Skype/Facebook (totusi parca erau mai ok relatziile la distantza cand aveam doar Mirc).

10000 KM are fix 2 actori: El e profesorash in Spania si o duce cam prost cu banii (deci nu isi prea permite sa-si viziteze gagica); nici Ea nu o duce grozav cu banii dar are o bursa la Los Angeles si se agatza de diverse oportunitatzi pentru a ramane pe-acolo. Baiatu se tot chinuie sa stranga bani de un bilet de avion dar relatzia se duce pe apa sambetei mai repede decat face el bani, intr-un fel de cursa contra-cronometru tacita in care Ea are avantaj competitiv si tot ia decizii care intind coarda relatziei. Din pacate filmul se termina umpic cam repede si lasa o nedreapta ambiguitate in poveste. Ma rog, pentru film poate e mai bine asha, ca nu isi atrage antipatii, dar in realitate intotdeauna exista un ass-hole in povestile de genu asta.

Actritza principala a jucat si in Game of Thrones intr-un rol extrem de diferit, contrastul fiind teribil de amuzant.

 Test 

Unii vorbesc de un nou val de cinema rusesc, dar creca cinema-ul rusesc are o lunga traditzie estetica doar ca in Vest (si la noi, care nici macar nu suntem Vest) a ajuns dintotdeauna cam greu, picatura cu picatura. Anul asta a facut ceva valuri Leviathanul, in anii trecutzi facea furori Balabanov, insa nu pricep de ce lumea pomeneste numele astea ca fiind revelatzii punctuale, cand de fapt avem acolo o ditamai shcoala de estetica video cu vechime istorica.

De Aleksandr Kott, individu care a facut Test, n-am auzit in viatza mea insa filmu asta te lasa cu gura cascata de la primele scene iar la scenele de final tzi se disloca falca. E obligatoriu de vazut pe ecran cat mai mare, care sa puna in valoare peisajele din stepa Kazahstanului, in conditziile in care filmul e lipsit de dialoguri (a fost prezentat in sectziunea filmelor "mute", alaturi de alte doua filme pe care le-am pomenit aici - The Tribe si Nude Area).

Povestea e minimala - un soldat rezervist traieste cu fiica-sa in stepa kazaha, la o gramada de kilometri de cel mai apropiat vecin. Batranul isi petrece mare parte din timp cu vodca si cu oile, in timp ce fiica se apropie de varsta maritishului si se indragosteshte de singurii doi barbatzi cu care intra in contact in afara de tatal ei - un tzaran boring (dar reliable) si un hipster funny (dar cam bipolar si aiurit). Neshtiind ca orice femeie are nevoie de 2 barbatzi in viatza ei, fata se tot macina si se sfashie, pana moare taica-su si tre sa ia o decizie ca nu se mai descurca singura cu casa. Povestea poate pare cam boring dar finalul e de mare clasa, atat ca twist narativ care te obliga sa reinterpretezi filmul, cat si ca prezentare estetica - nu pot sa-l povestesc fara sa dau spoilere, insa are un rol major in a shtantza definitiv Test in memoria spectatorului.

Cautatzi filmul dupa titlul original - Ispytanie - caci altfel nici IMDBul nu-l gaseste.


Goodnight Mommy

Cu exceptzia lui Seidl si Hanneke am asteptari foarte scazute de la cinema-ul (si poporul) austriac cand vine vorba de arte (si de gastronomie, si de sex). In cazul de fatza avem un caz mai dubios - co-regizoare/co-scenarista e Veronika Franz, nevasta lui Seidl, producator e barbat-su, iar rezultatul e pretty fukkin cool.

Povestea e despre doi fratzi gemeni care se confrunta cu imaginea sinistra a mamei lor, o top modela iesita recent dintr-o operatzie estetica, pricina din care are inca fatza inflamata si poarta mereu pe cap nishte bandaje sinistre. E excelenta gaselnitza de a produce scene foarte creepy din situatzii care teoretic n-ar avea nimic creepy in ele (vezi imaginea de mai sus). Din punctul de vedere al eroinei sunt doar nishte bandaje; copiii insa dezvolta o intreaga teorie conspiratzionista a la Invasion of the Body Snatchers si ticluiesc cai diavoleshti de a-si recupera mama care e posibil sa fi fost inlocuita de un extraterestru, sau chiar de ceva mai nasol.

Atmosfera excelenta, gaselnitze vizuale excelente, twisturi dragutze, cai ingenioase de a manipula perceptzia spectatorului si de a o distorsiona prin filtrul celor doi copii din rolurile principale. Un fel de Rosemary's Baby cu rolurile inversate.

In the Basement

Fiecare popor e asociat cu anumite stereotipuri. Austria e construita pe cultura beciului, a xenofobiei si a ipocriziei, destul de strans legate intre ele, mascate la fatzada printr-o maimutzareala sistematica a cultului german pentru munca si eficientza (pe nemtzi austriecii ii urasc din suflet, pentru ca la ei nu e doar maimutzareala). Beciul e cea mai importanta locatzie din spatziul tridimensional in care isi traieste viatza austriacul de rand. Daca nu ai beci in Austria, nu ai viatza - acolo e locul in care potzi sa dai curs hobbyurilor, caci in afara beciului interactziunea umana se reduce la conversatzii despre slujba, vreme si tzigani.

Si ce hobbyuri refulante au austriecii! Unele din acestea sunt trecute in revista de acest mockumentar al lui Ulrich Seidl, principalul analist al psihozelor austriece de la Thomas Bernhard incoace. Seidl insa impinge lucrurile mai spre extrem, detaliind copios si sexualitatea reprimat-absurda a acestui sinistru popor. In the Basement e un mix de interviuri involuntare cu cetatzeni de bine si scene regizate pe baza unor shtiri scandaloase din presa austriaca. Cumva reiese de aici ca interviurile involuntare sunt chiar mai scandaloase decat shtirile scandaloase. Una din cele mai amuzante scene (neregizate) e cea din imaginea de mai sus, in care niste consilieri de la o primarie se adunau in weekend in beciul unuia dintre ei sa comemoreze gloria de alta data a Austriei naziste. O parte dintre ei aveau sa-si piarda slujbele in urma acestui film si l-au dat in judecata pe Seidl ca nu le-a spus ce vrea sa faca cu scenele filmate :)

Ulrich Seidl e prezent inca de la prima editzie a TIFFului cu unele din cele mai provocatoare si rafinate filme ale festivalului. Ce-i drept si eu sunt cam biasat de traiul meu prin Austria si de faptul ca am simtzit pe propria piele tipologiile sale de personaje, care in ochiul nevinovat ar putea parea drept caricaturale ori exagerate.  Dar jur ca nu-s.




A Hard Day

Filmul asta n-ar fi chiar o capodopera, insa e destul de rar sa vad un thriller sud-coreean care e deopotriva intens si hazliu. In partea aia a Asiei se sta mai prost cu simtzul umorului in general, si cu capacitatea de a mixa umor cu alte ingrediente cum e cazul de fatza, asa ca recomand filmul asa cum il recomanda si afishul - un mix de John Woo si Tarantino.

Un politzist care mergea la inmormantarea maica-sii loveshte un trecator cu mashina si incearca sa se fofileze de la problema ascunzand cadavrul in sicriu langa maica-sa. Dupa ce realizeaza ca cel calcat cu mashina e un personaj cheie intr-un caz pe care il are de rezolvat, e nevoit sa dezgroape mortul ca sa afle circumstantzele in care acesta i-a sarit in fatza mashinii. Mai apare si un martor dubios al accidentului care incearca sa-l atraga pe protagonist in diverse complicatzii interlope, asa ca sunt aici si unele ocazii pentru scenele standard din policierul coreean -  urmariri cu mashina, alergaturi, sarituri peste garduri, kung-fu in WCuri publice si dat cu capu de chiuveta. Dupa ce vezi cateva thrillere din astea energetice de-ale lor te cam ia durerea de cap, insa umorul de situatzie din A Hard Day aduce o sanatoasa schimbare de ritm la genul asta de film.


Magical Girl 

Thriller spaniol foarte dragutz, usor criptic dar nu incomprehensibil, usor previzibil dar si cu twisturi interesante, usor lent dar fara sa plictiseasca vreo clipa. Structura scenariului e cea care era foarte foarte populara candva la Hollywood, cand se dadeau Oscaruri pentru Magnolia, Babel, Crash, adica grupaje de povesti care aduc personaje pestritze in confruntari improbabile, dirijate de un fel de destin-puzzle. Totusi, aici povestea e mai usor de urmarit si creeaza mai bine senzatzia de reactzie in lantz care ar putea fi rezultatul unei orchestrari cvasi-magice.

Povestea care declansheaza totul e a unei fetitze bolnave de leucemie si a tatalui care doreste sa-i cumpere fetitzei un costum de Sailor Moon si pentru asta tre sa faca rost in mod ilicit de o carutza de bani. A doua poveste e despre o gagica care a facut cariera ca actritza in filme porno sado-maso si ar vrea sa depasheasca acea perioada din viatza ei, dar nu prea reusheste. A treia poveste e despre un prof de mate care a infundat pushcaria pentru ceva ce probabil are a face cu pedofilia. Destinele celor trei se intretaie in tot felu de feluri interesante care spiraleaza in tragedie.

Comparatzia cu Magnolia/Babel e putzin exagerata, aici miza cade pe piste false si pe suspans de thriller politzist. Cel mai mult seamana cu o alta bijuterie dark de la TIFFu de acu 4 ani, filmul danez Nothing's All Bad, daca-l mai tzinetzi minte. Daca nu, sa-l cautatzi, ca se pierde in uitare si era un mare film.


Dead Snow 1-2

TIFFul a oferit dintotdeauna o gramada de filme nordice, anul asta a fost chiar o sectziune dedicata filmului norvegian de toate genurile, in care au intrat si aceste comedii horror care sper eu sa evolueze macar intr-o trilogie (asta promite cadrul final din a doua parte). Miza acestor filme sunt gagurile si referintzele pop, efectele speciale fiind oarecum caricaturale, asa ca pot fi vizionate si de catre cei care nu se omoara dupa horror.

Filmele Dead Snow apartzin unui anume Tommy Wirkola care in consecintza a fost angajat sa regizeze la Hollywood filmul ala de actziune cu Hansel si Gretel, oarecum in acelashi spirit parodic, influentzat de vechile filme Evil Dead. Astea cu zombie sunt insa mult mai bune si mai amuzante decat tentativa sa hollywoodiana.

Povestea din Dead Snow e exact ce promite titlul - nishte tineri norvegieni se duc la o cabana la munte si sunt casapitzi de nishte zombie nazisti aflatzi in cautarea unor comori din al 2lea Razboi Mondial. In buna traditzie a genului, cele doua filme continua direct unul din celalalt, chiar de la acelashi cadru - supravietzuitorul primului film, cu o mana auto-amputata in urma unei mushcaturi de zombie, reuseste sa se salveze si sa ceara ajutorul unor zombie comunisti care poarta o pica mai veche nazistilor.

Deci pana la urma e si un film politic, despre conflictul etern si la moda dintre extrema dreapta si extrema stanga.

Trash

Britanicul Stephen Daldry a reushit sa prinda nominalizari Oscar cu fiecare lung-metraj pe care l-a facut pana acu (Billy Elliott, The Hours, The Reader) si probabil va prinde si cu asta, caci e un film facut parca pentru Oscaruri, despre chestii importante, cu prezentare de blockbuster, ecranizare dupa ceva roman de succes scris de un fel de dascal misionar pe baza experientzelor proprii de implicare sociala prin favelele braziliene.

Povestea e despre nishte copii brazilieni, un fel de tzigani de-ai lor care traiesc in groapa de gunoi din Rio de Janeiro si gasesc un portofel dubios care contzine indicii despre un caz de coruptzie la nivel inalt si nishte crime aferente. Copiii duc portofelu la un popa misionar si la asistenta lui (alter-ego-urile autorului romanului si singurii actori americani din film - Martin Sheen si Rooney Mara). Nishte militzieni coruptzi cauta portofelu si pe copii. Cumva cazul de coruptzie se conecteaza si la revoltele din preajma Campionatului Mondial de Folbal din Brazilia, cand se plangea lumea ca se cheltuie prea mult pe folbal si prea putzin pe educatzie. Cam asta creca e si morala filmului.

Ocazional filmul arata beton, cu peisaje maiestuoase pline de gunoaie, iar ca poveste e un thriller detectivesc cu conspiratzii politice si eroi minori entuziasti care reusesc sa atraga simpatia publicului. N-are insa nimic de a face cu City of God, si nici cu stilul acelui film, cum ar putea parea la prima impresie, e mai mult un fel de Tom Sawyer si Huckleberry Finn.

Tuesday, July 07, 2015

TIFF 2015 - filmele asa si-asa

Asta e partea a doua despre filmele vazute la TIFF 2015, despre filmele cat de cat ok, sau dragutze dar pe cale nu le pot recomanda chiar cu caldura (prima parte, articolul despre filmele naspa pe care le-am vazut la TIFF, a fost aici)

Free Fall

Ungurul Gyorgy Palfi e un musafir regulat al TIFFului cu filmele sale bizarro-fantasy si a facut chiar furori cu Taxidermia in urma cu aproape 10 ani. Free Fall e cel mai recent film al sau si are destul de multe in comun cu Taxidermia, dar nu e la fel de bine inchegat conceptual. De fapt e o serie de scurt-metraje artificial legate intre ele de faptul ca se petrec in aceeasi cladire (si asta e mai mult din ratziuni de buget).

Filmuletzele sunt cam hit-or-miss, unele foarte dragutze, unele de umplutura. Preferatul meu (si cel mai apropiat de spiritul lui Taxidermia) e o scena de nashtere in revers, in care un copil e bagat inapoi in ma-sa printr-o migaloasa procedura ginecologica. In altul, personaje suferind de fobie septica umbla impachetate din cap pana in picioare intr-un fel de prezervative, ceea ce creeaza dificultatzi in interactziunea umana. In altul, o familie de tip threesome intampina unele dificultatzi logistice in viatza de zi cu zi. Alte segmente sunt mai abstracte, mai fara finalizare, cum ar fi cea din poza de sus, cu o cina de familie la care fara nici o explicatzie participa si o vaca.

Insa indiferent cat pricepi din aceste cioturi de poveshti, toate filmele lui Palfi arata excelent, cu mare atentzie la umbre, cromatica, compozitzia cadrelor. Ma tem ca cinemaul unguresc e inca cu catziva pashi inainte de al nostru, atat in plan tehnic cat si al imaginatziei/indraznelii, fara sa stea neaparat mai bine la finantze (unde mai punem ca sub regimul Orban se zvoneste si despre o oarecare cenzura oficiala). Filmul asta se poate incadra ushor in cinemaul de garsoniera, dar spre deosebire de regizorii romani Palfi reusheshte sa nu faca din faiantza un personaj principal.

A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence

Candva Von Trier spunea ca singurul regizor competitor (la Cannes) care il intimideaza e suedezul Roy Andersson, un estet desavarshit si un maestru al absurdului ionescian. E primul film al sau pe care il vad si pot sa intzeleg de unde i se trag laudele, insa am gasit filmul dificil de digerat (sa notam insa ca mai nou am inceput sa adorm si la filme porno, asa ca e posibil ca problema sa fie la mine si nu la film).

Roy Andersson a facut doar 5 filme intr-o cariera de 40 de ani, in schimb a devenit cat de cat celebru ca regizor de reclame (artsy), aspect care impregneaza subtil si acest film, care cateodata pare un calup publicitar, de reclame la absurdul existentzei umane. Filmul e o succesiune de scene de teatru absurd-meditativ din care se pot ghici influentzele referite de regizor de-a lungul vremii - Monty Python, Luis Bunuel, Samuel Beckett.

Fiecare scena pare ca face parte dintr-un joc video, cam cum erau questurile point-and-click pe vremuri - adica un cadru unic prin care se misca (putzin si calculat) si vorbesc (ori canta) cateva personaje. Ma rog, nu stiu cat s-a jucat Roy Andersson jocuri gen Grim Fandango, el zice ca design-ul cadrelor sale se bazeaza pe anumitzi pictori clasici. Scenele nu prea au legatura intre ele - singura legatura e ca cate un personaj dintr-o scena mai apare stand la o masa in fundalul altor scene. Unele scene sunt comice sau recurente, de exemplu alea cu doi comis-voiajori care incearca sa vanda veselie omenirii, ori cea in care nishte soldatzi bicuiesc pe unu care se joaca la păcănele. Totusi majoritatea scenelor sunt recitari seci de replici minimale si criptice.

In a Glass Cage

Un fost medic pedofil de la Auschwitz e actualmente paralizat si condamnat la a trai intr-o lada de respirat. O fosta victima a sa, un fecior cu licar de nebunie post-traumatica in ochi, se infiltreaza intr-un post de asistent medical la domiciliu pentru a da curs unei campanii de tortura psihica si fizica asupra fostului sau călău. Relatzia dintre cei doi e complexa, o atractzie emo-sexuala bazata pe nostalgia vremurilor "bune" (cand nazistul l-a protejat pe baiat in schimbul favorurilor sexuale), mixata cu izbucniri de ura patologica si episoade de tortura cu consecintze cvasi-erectile.

Pomeneam in articolul trecut ca vazusem un film cam boring din setul de prezentare a regizorului catalan patriot Agusti Villaronga. Inainte sa devina patriot si regizor de filme istorice plicticoase se pare ca omul a cochetat putzin cu horrorul (tot de factura istorica). In a Glass Cage este debutul sau din anii 80 si e o mostra reusita de torture porn avant-la-lettre, mai sofisticat decat ce se face azi in genul respectiv si destul de traumatizant comparativ cu standardele cinemaului horror optzecist (dominat de comedia horror, ori de slasherele americane - la randul lor cam amuzante).

Debutul lui Villaronga a fost facut sa shocheze si sa atraga atentzia cu orice pretz, usor ancorat in exploitationul european pe teme istorice (nazism), fara a fi foarte explicit (insa e destul de sugestiv incat sa itzi strice buna dispozitzie pe o dupa-masa intreaga). E cam musai de vazut de catre fanii horror, insa lacunele tehnice (inerente unui film de debut) ma impiedica sa il incadrez in articolul filmelor cool de la acest TIFF.


Lost in Karastan 

Regizor de film fantastic-suprarealist, englezul Ben Hopkins (The Nine Lives of Tomas Katz) face de data asta o comedie ushurica si fara pretentzii, pe ansamblu hazlie. Protagonistul e un regizor britanic ratat care da curs invitatziei de a participa la un festival de film obscur intr-o (fictiva) republica caucaziana obscura. Liderul republicii e un dictator care se foloseste de ocazie pentru a-l angaja pe regizor sa realizeze un blockbuster istoric din care sa reiasa ca dictatorul ar fi descendent al unui viteaz din mitologia locala. Pentru rolul principal e atras chiar un actor britanic (din Game of Thrones).

Regizorul accepta oferta si incepe productzia filmului, confruntandu-se cu diverse interferentze creative si conspiratzii politice, inclusiv o poveste de dragoste cu o localnica si un conflict politic cu ministrul local al culturii. Povestea are multe in comun cu comediile americane despre compromisurile facute de regizori la Hollywood (vezi filmele lui Altman, Levinson), doar ca nu se petrece la Hollywood asa ca focarul mishtocarelii cade pe stereotipurile est-europene post-comuniste.

Comoara 

Dupa ce umorul sanatos i-a fost infectat de valul de austeritate estetica post-Puiu, facandu-ma sa ii evit filmele dupa Politist adjectiv, Porumboiu redevine simpatic (daca il intrebam pe Cristi Puiu, probabil va zice "comercial"). Coroborat cu succesul Aferimului din acest an, mi se resusciteaza sperantza ca cinema-ul romanesc capata culoare in obraji, simtz epic, simtz al umorului si in general bun simtz fatza de spectator. Asceza estetica a lui Cristi Puiu sa ramana pentru fanii Arsenie Boca, ca eu m-am cam saturat de ea.

Porumboiu nu se dezice complet de influentzele asimilate recent - Comoara e un mix echilibrat intre Porumboiul vechi si Porumboiul recent. Avem inca scene lente, lungite, dar acum regizorul e atent la dozaj, la potrivirea cu ritmul general al filmului si le foloseste in mod jucaush, cu mult umor.

Povestea e despre doi bucureshteni care spera sa gaseasca o ipotetica comoara in gradina in care a ascuns-o candva bunicul chiabur al unuia dintre ei. Pentru asta au nevoie si de un moshneag cu un detector de metale. Cei 3 procedeaza cat se poate de romaneshte la atingerea scopului, asa ca povestea pare scoasa din ziarul Libertatea dar pe parcurs capata si o ironica dimensiune de meta-basm. Filmul e interesant si sub aspect tehnic, in special la cromatica si lumini, care arata mult mai profi decat ma obishnuisera filmele romanesti (inca n-am vazt Aferim, desi mai sus vorbesc ca si cum l-as fi vazut).


Virgin Mountain

TIFFul are o traditzie din a prezenta filme cu misfits care isi gasesc mantuirea in dragoste. In anii trecutzi am avut povesti de dragoste cu albinoshi, culturishti, ciungi, dereglatzi hormonal, alcoolici ori pur si simplu retardatzi. Dragostea e oarba, nu discrimineaza. Anul asta regizorul islandez Dagur Kari revine la TIFF cu un astfel de self-help movie despre un metalist obez virgin la 45 de ani care locuieste cu maica-sa.

Nu ma omor dupa genul asta de filme, dar mai duc gagici la ele ca sa pot sa-mi joc rolul de misfit si cumva prin analogie sa incerc le castig simpatia. In plus filmul asta are ceva mai mult sharm decat varianta sa americana - Virgin la 40 de ani daca il mai tzinetzi minte (nu vorbim totusi de un remake, dar sunt destule in comun).

Protagonistul incearca sa isi gestioneze singuratatea obeza frecventand un club de dans la care a primit un voucher de la unul din amantzii maica-sii. La club se indragosteshte de o gagica care pare ok la prima vedere, doar ca e nebuna, ceea ce e oarecum de asteptat avand in vedere ca e dispusa sa iasa cu protagonistul. Personajul are un fel de calatorie initziatica amoroasa piparata cu incidente tragi-comice care il fac simpatic spectatorului. Recomandat pentru seri romantice, dar lipsite de sex.
 

Marshland

Deci avem doi politzishti, la scurt timp dupa caderea dictaturii lui Franco, deci prin anii shaptezeci cand erau la moda mustatzile si pantalonii trapeji. Unul dintre ei e bantuit de un trecut dubios in care a avut unele legaturi cu politzia politica a dictatorului. Celalalt e mai tinerel, dar nu prea bine dispus nici el. Din nu stiu ce motive cei doi sunt repartizatzi in gaura de cur a Spaniei, o zona mlashtinoasa populata de tzaranoi drogatzi si parashute, unde au avut loc niste crime destul de teribile.

Se zvonea ca asta e un fel de True Detective spaniol, si afirmatzia nu e departe de adevar. Asemanarile sunt izbitoare inca de la primele scene - militzieni cinici, incruntatzi, mustacioshi (dintre care unu are cancer la prostata) investigheaza o conspiratzie cu panarame drogate, mutilate, abandonate prin mlashtinile din Guadalquivir. Nu stiu cat e intamplator si cat e intentzionat, dar sunt si numeroase asemanari stilistice cu True Detective - muzica, cadre meditativ-ominous, ritmul povestii, finalul cam nespectaculos in raport cu build-up-ul intens, incruntarea si atitudinea generala a personajelor. Daca n-as fi vazut serialul, as fi recomandat filmul asta drept un policier intens si bine stilat, insa mie mi-a dat cam multe deja-vu-uri. Cei care au sarit peste serial vor gasi Marshland mult mai bun decat reiese din aceasta prezentare.


Rams

Unul din succesele TIFFului de anul trecut a fost filmul islandez Of Horses and Men, despre relatzia afectiva, la limita zoofiliei, dintre oameni si cai in Islanda. Anul asta islandezii au revenit cu o poveste despre relatzia aproape la fel de afectiva pe care o au cu oile. La anul probabil vor face un film despre vaci. Bag seama ca islandezii se plictisesc de mor acolo pe coclaurile lor.

Intriga filmului e data de faptul ca un sat islandez e invadat de un fel de râie care omoara oile cu zile, producand nu doar suferintza afectiva in proprietarii lor, ci si o gramada de probleme financiare. Doi fratzi ranchinuosi care nu isi mai vorbisera de zeci de ani sunt nevoitzi sa reia legatura in sperantza ca impreuna vor gasi o solutzie sa-shi salveze ultimu berbec.

Gasesc ca filmul a fost mult mai sarantoc, inclusiv la nivel estetic, decat cel cu caii de anul trecut pe care itzi cam venea sa-l sorbi din ochi. Asta in schimb arata mai degraba a film romanesc, cam prea ascetic pentru gusturile mele. Din cine stie ce motive insa a luat premiul publicului.

Tabu 

Asta e ultimul film al lui Murnau (auteurul Nosferatului), realizat impreuna cu parintele cinema-ului documenaristic, Robert Flaherty, inainte sa se introduca codurile de bune maniere / management al obscenitatii in filme. Asta inseamna ca era perioada (anii 30) in care mai puteai vedea tzatze in filme, treaba care avea sa fie ulterior interzisa.

Nu va ganditzi la cine stie ce prostii, e vorba pur si simplu de un trib din Pacific care umbla mai sumar imbracatzi - ei in nishte boxeri (vezi poza), ele in tzatzele goale si cu ceva flori pe ele. Povestea e minimum minimorum: El se indragosteshte de Ea, dar Ea a fost promisa unuia de pe alt insula si daca nu se prezinta la timp va fi tras la raspundere intzeleptu satului, care astfel e nevoit sa ia masuri drastice. Filmu e cam banal, dar foarte exotic pentru vremurile respective fiind filmat on location prin Pacific, cu actori si echipa de localnici dupa ce Murnau shi-a concediat echipa trimisa de finantzatorii de la Hollywood (creca din acest motiv la scurt timp dupa filmari Murnau avea sa fie calcat de o mashina).

M-am dus la filmul asta pentru ca face parte din traditzia proiectziilor-eveniment cu acompaniament live (pe care TIFFul le ofera cu regularitate), si pentru ca de data asta acompaniamentul a fost mai atipic. Ma obishnuisem cu divershi DJ si mini-orchestre improvizate, dar aici muzica a fost asigurata de frantzuzoaica Christine Ott - membra a grupului lui Yann Tiersen si artista consacrata in muzica de film (Amelie, printre altele).


Clouds of Sils Maria

Eroina jucata aici de Juliette Binoche e o actritza veshtejita participand la parastasul regizorului caruia ii datoreaza cariera. In timpul parastasului primeste oferta de a juca intr-un remake al filmului cu care debutase candva sub bagheta raposatului. In lumea noastra, persoana Juliette Binoche e o actritza veshtejita care revine cu acest rol sub bagheta regizorului caruia ii datoreaza cariera, Olivier Assayas.

Cu remake-ul pomenit, eroina jucata de Juliette Binoche spera sa revina la filmul de auteur, dupa un rol penibil in X-men pe care tot incearca sa si-l stearga din pagina de IMDB. In lumea noastra, Juliette Binoche incearca cu acest rol sa ne shtearga din memorie rolul penibil din Godzilla.

In Clouds of Sils Maria, remake-ul pomenit e despre lesbiene corporatiste care se sapa profesional si se manipuleaza emotzional. Clouds of Sils Maria e despre personajul lui Juliette Binoche sapat profesional de versiuni mai tinere ale sale. In lumea noastra, Juliette Binoche pare ca se afla intr-o rivalitate similara cu cele doua superstaruri teen-pop care joaca versiunile mai tinere ale sale - Kristen Stewart din Twilight si Chloe Moretz din Kick-ass.

Clouds of Sils Maria e teribil de iritant si antipatic, pana cu vreo 10 minute inainte de final cand un twist de scenariu te face sa reevaluezi complet rostul de a fi al acestui film. Vreme de aproape 2 ceasuri fusesem decis ca asta e cel mai nashpa film pe care l-am vazt la TIFF. Imi amintea de cocalarismul lui Polanski care si-a filmat nevasta in chilotzi vreme de 2 ceasuri in Venus in Fur (la TIFF-ul de anul trecut). Clouds of Sils Maria e un vehicul oarecum similar pentru Juliette Binoche (minus partea cu kilotzii). Eroina apare drept ambasador al meseriei de actor, prezentata ca o forma de delir histrionico-hormonalo-mistic inaccesibil muritorilor de rand - destul de similar cu felul in care a prezentat Polanski meseria respectiva in atrocitatea de anul trecut (in urma caruia am decis ca nu ma voi cupla niciodata cu o actritza). Diferentza e ca daca la familia Polanski a fost vorba de un gest de megalomanie combinata cu niste heavy petting, in cazul de fatza transpira o ironie sanatoasa din multiplele straturi meta ale filmului, aducandu-l mai degraba in zona multi-oscarizatului Birdman.

Slow West

Western interesant regizat de claparul trupei scotziene The Aliens si produs de bunul sau amic si concitadin Michael Fassbender care face unul din rolurile principale incercand sa-si propulseze prietenul in primul eshalon al industriei. Regizorul si-a propus si reusheste cu succes sa faca exact ce promite titlul - un western atipic, lent, fara sa devina nici o clipa plicticos. Retzeta pe care o urmeaza in acest scop estea cea din Dead Man-ul lui Jarmusch, doar ca asta nu e alb-negru si e mai frumos. Se vorbeste mult si funny, se si trage cu pistolul, sunt si cateva scene sangeroase dar construite tot cu ironia existentzialista a lui Jarmusch.

Personajul principal (pushtiul din The Road, acum crescut mare) umbla hai-hui calare pe un cal in cautarea iubitei sale si pe drum se insotzeshte cu diverse figuri bizare ce populeaza vestul salbatec si se confrunta cu pericole imprevizibile. Filmat in Noua Zeelanda, Slow West e adesea foarte placut ochiului, cu peisajele bine complementate de muzica (ajuta experientza regizorului ca muzician). 


The Darkness on the Edge of Town

Debut ambitzios al unui hipster irlandez, cu unele rafinamente estetice (vizuale) dar pan la urma cam gol de contzinuturi (am si adormit la el, ce-i drept). O domnitza din public a atras atentzia in timpul sesiunii Q+A ca ar fi un crime story atipic, in sensul ca in loc sa fie o poveste politzista de tip whodunit, e mai degraba un whydunit - criminalul se cunoaste inca de la prima scena a filmului, dupa care spectatorul se chinuie sa isi dea seama care a fost motivatzia crimei. Fara prea mult succes, din pacate (eu tot nu m-am lamurit), ceea ce face ca povestea sa para doar un pretext pentru un exercitziu cinematografic. Am ramas cu impresia ca regizorul a tzinut cu orice pretz sa faca un film cu doua amice de-ale lui in roluri de tough chicks. 

Fetele sunt doua panarame metaliste, una cu strungareatza prea mare, cealalalta cu fruntea prea mica. Aia cu strungareatza o omoara la inceput pe sora celeilalte, care si aia era cam panarama. Sora fetei moarte banuie eronat ca cremenalu ar fi iubitul lui sora-sa si planifica o razbunare. Amica cu strungareatza face pe niznaiu si pretinde ca o ajuta sa rezolve crima.

Regizorul ne-a spus ca filmul are ambitzia de a fi un western modern - probabil pt ca e filmat in zone rurale si ca povestea are o structura de revenge story; totusi principalul motiv e ca filmul e targetat spre publicul american (de asta si titlul preluat de la un album Bruce Springsteen). Un debut promitzator dar cu excese emo si adolescentine.