Asta e traditzionala selectzie de 10 albume recomandate din ce am ascultat in a doua jumatate a anului 2014, deci un fel de top de semestru. Recomandarile dupa prima jumatate a anului sunt disponibile aici (top 10 semestru) si aici (inca 10 albume notabile). O sa mai urmeze inca un calup cu 10 albume notabile din al doilea semestru, pentru a completa traditzionalul top 40 muzical pe care il recomand aici in fiecare an. Ordinea, ca de obicei, e irelevanta.
Deci cam astea ar fi (unii artisti au scos doua albume, le mentzionez pe ambele, chiar daca doar unul e the real highlight)
Marc Almond - The Dancing Marquis + The Tyburn Tree
Majoritatea cluburilor gay romanesti par concentrate pe organizarea de serate bad taste, de parca comunitatea queer nu ar avea propria sa nisha muzicala cu o traditzie solida in zona pop (mai ales lesbienele, omg ce muzica oribila se asculta la partyurile de lesbiene!). O vreme am avut impresia ca o fac intentzionat, ca un fel de ironie (cam ca partyurile hipsterilor cu manele), si uneori asa e, dar in timp s-a instalat si o problema cronica, o inertzie, cel putzin in Romania. Adica chiar nu mai gasesc NICIUN party gay la care sa se asculte altceva decat muzica de kkt. La un momendat auzisem chiar si Cotton Eye Joe la un party din asta. Nu zic ca ar trebui sa se asculte jazz, dar macar ceva in spiritul petrecerii - un Pet Shop Boys, un George Michael.
Ori un Marc Almond. Anglia anilor 80 a avut o infloritoare miscare queer-pop, in care Almond a ocupat un loc central cu a sa trupa Soft Cell (autorii originali ai lui Tainted Love). Problema e ca la noi conceptul gay s-a inventat la o data relativ recenta, iar populatzia respectiva e cam oarba fatza de cultura asociata miscarii cu pricina. Nu mi se pare normal ca tre sa vin eu cu tricou Cannibal Corpse sa ii recomand unui gay sa asculte Marc Almond.
Desi e de-o varsta cu Nick Cave, Marc Almond arata si canta cu 20 de ani mai tanar. Sigur, se zice ca e mai ok sa-tzi acceptzi varsta in loc sa te maimutzaresti penibil, dar in lumea queer-pop britanica penibilul are alte sensuri decat la noi. Poate fi usor intimidant primul contact cu un dandy de 60 de ani fara dintzi, dar Antony and the Johnsons au reusit cat de cat sa sparga gheatza, sa legitimizeze genul asta de spectacol in ochii lumii mainstream.
Marc Almond e mult mai veteran decat Antony si vine de la radacinile culturii queer-pop, din generatzia care a avut realmente de suferit, cand nu era deloc cool sa fii gay. Am luat contact cu Almond tarziu, prin intermediul colaborarilor sale cu Current 93, insa istoria omului incepe mult mai demult si ofera o discografie extrem de diversificata, cu conexiuni atat in lumea pop cat si in undergroundul obscur.
Anul asta a fost un fel de eveniment deosebit in cariera sa, avand in vedere ca a iesit cu doua albume:
- The Dancing Marquis e preferatul meu, un dandy pop incarcat emotzional, cu balade, un hit disco misto (in colaborare cu tipu de la Pulp), cateva folkisme foarte catchy. Unul din cele mai entertaining albume ale anului.
- The Tyburn Tree in schimb e de alta factura, un material conceptual a la Tiger Lillies despre momente negre din istoria Londrei (Jack Spintecatorul, ciuma etc.), creat in colaborare cu saxofonistul John Harle. Majoritatea pieselor sunt prelucrari dupa cantece folk morbide, balade marinaresti etc. rearanjate intr-o forma dramatica (genul de chestii care l-au inspirat si pe Nick Cave pentru Murder Ballads).
Din pacate youtube nu ma lasa sa embed party-hitul de pe Dancing Marquis (las totusi un link), asa ca o sa includ aici una din balade mai emo, care imi place si asta tare mult.
Parker Millsap - Parker Millsap
Am tot incercat sa fac apologia muzicii country in fatza rezistentzei implicite pe care acest gen o intampina in Romania, atat in randul hipsterimii cat si al melomanului general. E o rezistentza mult mai puternica decat cea pe care o intampinam acu 15 ani recomandand filme zombie si benzi desenate, o rezistentza similara cu cea pe care pana nu demult hipsterii o aveau fatza de manele si alte chestii un-hip (devenite peste noapte hip cu concursul unor facilitatori ingenioshi). Avem in Romania concerte cu toate genurile de pe planeta, insa Nightlosers/Desperados au ramas inca singurele noastre contacte cu acest spatziu muzical imens.
Parker Millsap a fost revelatzia scenei country in 2014, un mucos de 21 de ani din puternica scena folk a Oklahomei, care seamana cu Leonardo Di Caprio. Baladele sale mulg lacrămi si dau frisoane, piesele mai jucause sunt aproape dansante, iar versurile sunt la punctul ala ideal in care le pricepe toata lumea fara sa fie cretine (cazul unui trend recent in folkul american - ilustrat de mult mai popularul Sun Kil Moon).
Cu vioara bluegrass, bass jazzy si chitara folk americana-style, soundul e foarte cald si emo, iar baladele ideale pentru momente in care tre sa dai papucii sau tre sa itzi iei papucii.
Parker Millsap a fost revelatzia scenei country in 2014, un mucos de 21 de ani din puternica scena folk a Oklahomei, care seamana cu Leonardo Di Caprio. Baladele sale mulg lacrămi si dau frisoane, piesele mai jucause sunt aproape dansante, iar versurile sunt la punctul ala ideal in care le pricepe toata lumea fara sa fie cretine (cazul unui trend recent in folkul american - ilustrat de mult mai popularul Sun Kil Moon).
Cu vioara bluegrass, bass jazzy si chitara folk americana-style, soundul e foarte cald si emo, iar baladele ideale pentru momente in care tre sa dai papucii sau tre sa itzi iei papucii.
Sunn O))) - Soused (cu Scott Walker) + Terrestrials (cu Ulver)
Luna asta se implinesc fix 10 ani de la aparitzia primei recenzii Sunn O))) in presa romaneasca, recenzie pe care am scris-o pentru ca eram cumplit de bolnav, singura stare in care pot sa ascult trupa asta. A fost mai mult din ratziuni medicale, cunoscute fiind beneficiile digestive ale soundului teluric al californienilor. De atunci i-am ascultat tot mai rar, dar iata ca a venit din nou momentul, avand in vedere ca trupa a avut un an 2014 extrem de fructuos si a inceput sa fie acceptata in afara cercurilor metal.
Mai la inceput de an, Sunn O))) au avut un album in colaborare cu Ulver, putzin cam timid si mai sarac decat ceea ce ofera cele doua trupe luate separat (Ulver erau in turneul lor de muzica improvizatzionala si se pare ca au avut o atitudine similara pentru colaborarea cu Sunn O)))). Vedeta reala e colaborarea cu Scott Walker, un fost cantaretz de shlagare in anii 60-70 care a innebunit (cred) si a inceput un fel de experimente sonore in aceeasi directzie incomprehensibila si bolnavicioasa in care actzioneaza si Sunn O))), dar cu versuri (fara sens) si cu mai multe scamatorii electronice. O recenzie detaliata am scris aici, asa ca nu dezvolt mai departe.
P.S. Tot luna asta se implinesc si 2 ani de la articolul dedicat lui Scott Walker pe care l-am publicat in Dilema Veche.
P.S. Tot luna asta se implinesc si 2 ani de la articolul dedicat lui Scott Walker pe care l-am publicat in Dilema Veche.
Earth - Primitive and Deadly
Cu multzi ani inainte de Sunn O))), sortimentul asta de muzica ambientala produsa cu instrumente heavy metal si feedback psihedelic abuziv a fost popularizat si pionierizat de trupa Earth. De fapt debutul Sunn O))) contzine chiar o piesa intitulata Dylan Carlson (numele chitaristului Earth, celebru pentru ca i-a imprumutat lui Cobain shotgunu cu care si-a zburat creierii).
Asa cum Dream Theater n-ar fi existat daca n-ar fi fost Yes inainte, nici Sunn O))) n-ar fi existat fara Earth. Ulterior, cand Sunn O))) si-au facut un nume si o casa de discuri proprie, au intors serviciul si le-au facilitat celor de la Earth reformarea (in urma cu vreo 10 ani). Din asta au iesit cateva albume dragutze, dar cel de anu asta e cel mai sofisticat, avand si catziva invitatzi la voce, ceea ce adauga un strop de culoare la acest stil implicit cam monoton. Mark Lanegan coloreaza cu vocea sa una dintre piese, insa o sa exemplific aici cu piesa mea preferata, care o are la voce pe gagica de la Rose Windows.
P.S. Un album oarecum similar stilistic (slow doom cu voce feminina), dar care nu are loc in topul meu din cauza lui Earth, este Witch Mountain - Mobile of Angels. Datzi cu o ureche si peste ala.
Asa cum Dream Theater n-ar fi existat daca n-ar fi fost Yes inainte, nici Sunn O))) n-ar fi existat fara Earth. Ulterior, cand Sunn O))) si-au facut un nume si o casa de discuri proprie, au intors serviciul si le-au facilitat celor de la Earth reformarea (in urma cu vreo 10 ani). Din asta au iesit cateva albume dragutze, dar cel de anu asta e cel mai sofisticat, avand si catziva invitatzi la voce, ceea ce adauga un strop de culoare la acest stil implicit cam monoton. Mark Lanegan coloreaza cu vocea sa una dintre piese, insa o sa exemplific aici cu piesa mea preferata, care o are la voce pe gagica de la Rose Windows.
P.S. Un album oarecum similar stilistic (slow doom cu voce feminina), dar care nu are loc in topul meu din cauza lui Earth, este Witch Mountain - Mobile of Angels. Datzi cu o ureche si peste ala.
Rival Sons - Great Western Valkyrie
Interesant pozitzionat grupul Rival Sons, la intersectzia intre interesele hipsterimii (Jack White sa zicem), country, blues si stoner rock. Are un cool factor aparte, derivat din tinerimea membrilor trupei si prezentza scenica, coroborate cu influentze dragutze venind dinspre Led Zeppelin si The Doors (pe Jim Morrison totusi il imita cam ostentativ). Ma tem ca avem de a face cu un veritabil revival blues rock (pricinuit candva in trecut tot de ideile lui Jack White).
Asta e al patrulea lor album si a avut recenzii elogioase in presa rock, mai putzin in cea indie care ignora ostentativ genul asta de revelatzii (desi, paradoxal, revivalurile sunt la mare pretz in zona respectiva). Musai de vazut si un concert cu ei, cat mai sunt calare pe acest val de popularitate.
P.S. Mare grija fetelor, cica totzi membrii grupului sunt combinatzi cu foste groupies ale trupei, iar tobosharu chiar s-a insurat cu o fana din Estonia. Deci o trupa dedicata trup si suflet fanilor.
Asta e al patrulea lor album si a avut recenzii elogioase in presa rock, mai putzin in cea indie care ignora ostentativ genul asta de revelatzii (desi, paradoxal, revivalurile sunt la mare pretz in zona respectiva). Musai de vazut si un concert cu ei, cat mai sunt calare pe acest val de popularitate.
P.S. Mare grija fetelor, cica totzi membrii grupului sunt combinatzi cu foste groupies ale trupei, iar tobosharu chiar s-a insurat cu o fana din Estonia. Deci o trupa dedicata trup si suflet fanilor.
Psychic TV - Snakes
Asta e a treia incarnare a legendarului proiect queer-art initziat acu 35 de ani de transsexualul oribil Genesis P-Orridge si de multilateralul Peter Christopherson, ambii iesitzi din legendarul grup Throbbing Gristle (pionii de baza ai muzicii electronice britanice in anii 70). Astazi Chrisopherson nu mai traieste (intre timp a mai construit si Coil), iar Genesis si-a luat unele libertatzi in a reformata grupul si oferta sa muzicala, beneficiind de o vizibilitate mai larga in cadrul unor festivaluri de rock psihedelic (eu ii vazusem la Roadburn, am impresia ca au fost si in Bucuresti la Control).
Asadar in formatul actual grupul e mai degraba unul de rock psihedelic decat unul electro, dar au in continuare un puternic filon de sintetizatoare. Albumul a aparut in conditzii destul de restrictive (doar pe vinil, tiraj foarte limitat) si e cam scurt, dar are tot ce e mai bun in actualul format al acestui pervers si longeviv proiect.
Shovels and Rope - Swimmin Time
Astia sunt un fel de White Stripes ai muzicii country, un cuplu alcatuit dintr-o tipa ce aduce aminte de gagica de la Fleetwood Mac si un gagiu ceva mai punk cu idei southern gothic influentzate de momentele country ale lui Jack White. Muzica e totusi mai "din popor, pentru popor", fara exuberantza postmoderna a lui White. Albumul e foarte variat, are country rock, doine evangheliste cu demoni si curve, balade siropoase de ostoit ranile romantismului. Aproape toate piesele au refrene irezistibile.
Din pacate piesa single a albumului (vezi mai jos) suna usor iehovistic, insa albumul in ansamblu are o acoperire stilistica si tematica larga, depasind mult stereotipurile genului country.
Hang the Bastard - Sex in the Seventh Circle
In mod traditzional cam in fiecare an am in topu asta o trupa metal anonima de care n-a auzit nimeni, nici macar eu, dar pe care o descopar rascolind topurile de final de an ale publicatziilor de gen. Anul asta pozitzia "anonimu anului" e ocupata de londonezii Hang the Bastard cu un album destul de dur dar foarte catchy, in ciuda vocii neprietenoase/neinteligibile/spurcate de-a dreptu. Trupa e abia la al doilea album, dar e puternic impinsa din spate de Century Media si are pe albumul asta cele mai infectzioase riffuri metal pe care le-am auzit anul asta. Plus cel mai cool titlu din industria metal.
P. S. Ar merita o mentziune pentru slotul extreme metal si albumul The Aborted - Necrotic Manifesto. Am zis totusi sa nu pun prea mult metal extrem in topu asta ca sa nu-mi aliniez cititoarele hipsteritze.
P. S. Ar merita o mentziune pentru slotul extreme metal si albumul The Aborted - Necrotic Manifesto. Am zis totusi sa nu pun prea mult metal extrem in topu asta ca sa nu-mi aliniez cititoarele hipsteritze.
Dog Fashion Disco - Sweet Nothings
Anul trecut am avut o surpriza placuta din revenirea grupului Polkadot Cadaver, ramashitza a nouazecistilor de la Dog Fashion Disco, iar anul asta am una si mai placuta din revenirea a insesi trupei originale. Proiectul de relansare a grupului original a fost finantzat de fani, ale caror nume sunt enumerate pe ultima piesa a materialului.
In general astfel de proiecte sunt facute mai mult din politetze, insa Dog Fashion Disco sunt in super forma, de parca n-ar fi trecut 8 ani de cand au anuntzat desfiintzarea permanenta. In anii 90 incepusera ca un fel de concurentza pentru System of a Down, dar n-au avut exotismul celor din urma iar dupa cateva albume misto (dar nebagate in seama) au depus armele.
Nici acum nu cred ca e tocmai momentul potrivit pentru reformarea lor - eu as fi asteptat sa revina Faith No More in sperantza relansarii acestui tip de rock funky. Dar albumu e foarte entertaining si cu nimic mai prejos decat succesele lor vechi. Are si hardcoreala fredonabila (piesa de mai jos), are si balade grave.
Nici acum nu cred ca e tocmai momentul potrivit pentru reformarea lor - eu as fi asteptat sa revina Faith No More in sperantza relansarii acestui tip de rock funky. Dar albumu e foarte entertaining si cu nimic mai prejos decat succesele lor vechi. Are si hardcoreala fredonabila (piesa de mai jos), are si balade grave.
Solstafir - Otta
Grupul islandez a inceput in anii 90 prin zona black metal dupa care a evoluat in sfere mai inalte, numarandu-se in acest an printre invitatzii de marca ai celui mai important festival de rock psihedelic, Roadburn. Versurile in islandeza au un sharm aparte, agresivitatea a fost treptat inlocuita cu o orientare post-rock hipstereasca ce a provocat comparatzii de genul "Sigur Ros goes metal!", iar videoclipul de mai jos e super cool.
No comments:
Post a Comment