Sunday, November 23, 2014

Steve Niles, Brian Michael Bendis (cu grafica de Ashley Wood si Ben Templesmith): The Hellspawn




Am facut un rezumat al istoriei Spawn cu ocazia recenzarii spin-off-ului Spawn:Dark Ages, asa ca ma limitez aici la un scurt rezumat: e una din cele mai longevive benzi desenate indie (inceputa de creatorul sau Todd McFarlane acu 20 de ani, cu contributzii ocazionale de la autori celebri precum Neil Gaiman si Alan Moore). E atat de longeviva incat azi cu greu mai poate fi considerata indie, dar reprezinta oricum o mostra de succes al unui autor care si-a promovat singur opera pana la nivelul la care a ajuns un business corporatist, sub umbrela Image Comics (cam ce s-a intamplat si cu Walking Dead, gazduita de aceeasi editura), concurand astazi cot la cot cu productziile Marvel sau DC Comics. Din pacate nu si in plan cinematografic, unde Spawn a avut o singura ecranizare obscura in anii 90 (cu un soundtrack memorabil). Planurile de relansare in cinema au fost intarziate de tot felu de conflicte juridice de notorietate intre creatorul seriei si co-autorii sai.

Pe langa seria originala (aprox. 250 de numere), de-a lungul timpului s-au publicat o sumedenie de miniserii spin-off, iar eu am inceput sa le citesc pe alea, tocmai pt. ca erau scurte si ca sunt actualmente reeditate in niste conditzii grafice deosebite la pretzuri bune. Despre Spawn:Dark Ages am scris deja, iar aceasta The Hellspawn ar fi a doua, umpic mai subtzire (400 de pagini) dar in aceleasi conditzii grafice de exceptzie, care de data asta mai beneficiaza si de grafica a doi dintre graficienii cei mai inovatori ai industriei BD moderne - Ben Templesmith si Ashley Wood.

Din pacate, daca cu Spawn: Dark Ages m-am descurcat fara sa fi citit seria originala, cu The Hellspawn lucrurile nu mai stau la fel. La prima lectura nu am intzeles nimic. Asta nu e un spin-off cu personaje alternative/complementare, ci e un capitol al povestii originale, cu personaje al caror background e necesar ca sa pricepi despre ce naiba se discuta si la ce se refera cand se discuta. Am rasfoit putzin pe wikipedia istoria personajelor respective si am mai parcurs o data in fuga cartea, ceea ce a mai luminat din situatzie. Totusi e o idee foarte proasta sa citesti cartea asta fara sa ai habar de universul Spawn.

Pe de alta parte, lucrarea e net superioara lui Dark Ages. Grafica era misto si acolo, dar aici e foarte artsy, asigurata de doi dintre cei mai spectaculosi graficieni ai industriei (despre Templesmith am mai scris in legatura cu miniseriile Wormwood si Fell). Amandoi sunt specializatzi pe colaje de grafica digitala, pictura manuala si sketch combinate in aceeasi imagine, ceea ce poate da rezultate foarte creepy. Lucrarea are ceva si din stilul lui Arkham Asylum (Grant Morrison+Dave McKean), acelasi amestec de grafica abstract-grotesca si dialoguri criptice incarcate de referintze pretentzioase (nu la fel de pretentzioase ca la Morrison, totusi).

Povestea se petrece in timpuri actuale, fara aura de basm in care era imbracata povestea din Dark Ages. Dialogurile sunt cinice si dirty, seamana oarecum cu stilul lui Warren Ellis cu momente de umor tip Tarantino, datorate in mare parte lui Brian Michael Bendis, un autor pe care nu l-am prea citit dar intzeleg ca e la mare moda in zilele noastre. Steve Niles, care a contribuit si la Dark Ages, are si aici o parte importanta in stilul sau horror old-school ceva mai usor de urmarit decat cryptic-coolul lui Bendis.

Spawn e un antierou venit din Iad sa culeaga suflete ratacite de cremenali. Intors pe Pamant e nevoit sa ia contact cu vaduva sa, cu noul ei sotz, cu fostul shef si fostii amici. Diverse bazdaganii din Rai si din Iad vor sa-l distruga din diverse motive (care partzial mi-au scapat). Printre inamicii sai se numara Violator - un clown satanic care impinge oamenii la suicid, Hel - o curva din Iad care incearca sa-l convinga pe erou sa candideze la presedintzia Iadului, Billy - un pedofil pe care eroul l-a trimis in Iad mai demult (probabil in seria originala). E o carte destul de sangeroasa, care nu se preteaza copiilor - daca in Dark Ages aveam cel mul o tzatza si o decapitare medievala pe ici pe colo, aici avem heroinomani, pedofili, Ku Klux Klan, o gagica zombie gravida si parlamentari coruptzi, deci tot ce poate fi mai scarbos pe Pamant. Dialogul si grafica se complementeaza perfect in a crea o impresie nihilista neobisnuita pentru povestile cu supereroi. Asta e de fapt tactica cu care Spawn a reusit sa se impuna in mainstreamul BD al anilor 90.

Partea nasoala e aceeasi pe care o acuzam si in Dark Ages - e mult prea multa grafica si prea putzin text, ceea ce rezulta intr-o poveste generalmente simplista care se citeste foarte repede daca nu ai dezvoltat creierul vizual si nu stai sa lingereshti pe detaliile grafice.

- plusuri: grafica de exceptzie, cateva scene horror de real impact
- minusuri: o diluare puternica a scenariului, cu accent pe prezentarea grafica; nu e o idee buna sa intri in universul Spawn cu cartea asta caci nu e tocmai stand-alone ca poveste
- recomandare: fanilor Spawn, nu prea are sens sa fie citita de cineva nefamiliarizat cu aceasta mitologie

Monday, November 17, 2014

The Walking Dead (sez 4) si True Blood (sez 6-7)


The Walking Dead - sezonul 4

Mi-am exprimat in articolul trecut intristarea legata de decaderea genului zombie o data cu ridicarea sa in mainstream, iar serialul Walking Dead este, ma tem, unul din principalii facilitatori ai acestui fenomen (al doilea factor al degradarii e noul trend de comedii romantice cu zombie - Warm Bodies, Burying the Ex, Life after Beth).

Daca au ajuns sa traduca banda desenata a lui Kirkman si in romaneste (desi, ciudat, titlul ramane The Walking Dead si la varianta tradusa) e un semn ca povestile cu zombie au ajuns intr-o zona de popularitate in care eu unul nu prea am ce cauta. La noi ajung chestiile astea dupa ce se satura restu planetei de ele, timp in care noi suntem ocupatzi cu politica si fotbalul.

Ma rog, probabil restu planetei nu s-a tocmai saturat, dovada ca serialul sta continue cu un al 5-lea sezon si probabil e cel mai profitabil produs din istoria subculturii zombie. Cica au mai inceput si alte seriale cu zombie, mai ales la engleji, deci mai e umpic si o sa-i bage in manualele shkolare. Desene animate au aparut deja, iar nepotu-miu de 3 ani cunoaste doar doua cuvinte: caca si dombi.

Am continuat sa ma uit si la sezonul 4, principalul motiv fiind ca aici ma cam oprisem cu cititul benzii desenate (acu 7 ani, before it was cool, ca un hipster care se respecta) si nu mai aveam habar despre ce se intampla in continuare. Pana la urma s-a dovedit ca mai citisem unele bucatzi si din sezonul asta, pt ca producatorii au inversat ordinea unor evenimente si au bagat in sezonul asta chestii care in BD se intampla mai devreme.

Punctele slabe ale serialului continua sa ramana slabe, iar punctele tari se imbunatatzesc. Sunt incantat in continuare de efectele speciale, la un nivel comparabil cu cele din cinema, daca nu chiar peste multe filme de gen. Sunt in continuare siderat de pregnanta dimensiune soap opera care a fost injectata povestii, mult dincolo de necesitatzile unui plot survivalist. Ma sufoc la unele scene de solidaritate inter-umana si ma trece la baie in timpul momentelor romantice.

Personajul cheie care a scos serialul din apatie, politicianul de extrema dreapta The Governor, e invins pe la jumatatea sezonului de comunitatea de rezistentza stangista care e in centrul povestii, dar se refugiaza in pustie si e adapostit de niste lesbiene (sau e numai una? nu mai tzin minte). David Morrissey face o treaba excelenta in acest rol si se intoarce pe la jumatatea sezonului sa se razbune sangeros si sa puna din nou pe drumuri sindicatul de bugetari supravietzuitori condus de un fost militzian (jucat cu EXCES de patos de englezul Andrew Lincoln, care pare ca se chinuie la fel de tare ca si personajul sau).

Ma apuca asa o groaza la ideea ca tot serialul o sa fie o alternantza intre scene cu eroii haladuind pe drumuri si scene cu eroii sechestratzi pe undeva. Din cand in cand scenariul mai omoara pe cate unul tocmai cand itzi pica drag, metoda invatzata de la Game of Thrones dar ma tem ca strategia va desensibiliza publicul la un momendat, ca pe gagicile alea care dupa ce isi iau papucii de prea multe ori incep sa nu mai simta nimic si nu le mai potzi impresiona nici cu un trandafir.

A inceput cica si sezonul 5, dar astept sa se termine inainte sa ma uit la el.

True Blood - sezoanele 6,7


Ok, s-a terminat si True Blood, slava Domnului.

Va dau si un spoiler – Sookie l-a omorat pe vampiru Bill dupa ce s-a tot combinat si certat cu el vreme de 7 sezoane, si pana la urma tot s-a maritat cu un gagiu caruia nici macar nu i se vede fatza, da cica stie sa spele vasele. Lectzie de viatza! Daca vrei sa dai papucii cuiva, ii dai, nu te tot caci pe tine, ca pana la urma tot se duce cu altu, si nimic nu e mai groaznic decat sa vezi ca se duce cu unu care nici macar n-are fatza. Inainte de tragedie, Sookie a mai avut o combinatzie si cu un spiridush vampir care i-a omorat parintzii. Cam asta e discernamantul in ziua de azi.

Alt eveniment notabil al ultimului sezon e ca avem in sfarsit mult asteptata scena de sex gay intre militzianul Jason si vampiru Eric, cele doua sex simboluri (hetero, teoretic) ale serialului. Dupa ce in sezoanele precedente ma plangeam ca toata lumea e vampir sau varcolac sau spiridush si nu mai exista personaje umane, acu pe final ni se releva ca aproape toata lumea e gay. Asta e o tactica mai veche de-a homosexualilor, sa convinga pe toata lumea ca e gay da nu-si da seama.

Excesul de gayisme e legat si de o noua miza, o hepatita vampireasca care decimeaza populatzia. Corporatziile japoneze inarmate cu Yakuza o vaneaza pe o iehovista al carei sange ar putea fi folosit drept antidot. In ultimele doua sezoane apare si Rutger Hauer in rolul imparatului spiridushilor din care provine familia protagonistei, dar nu reuseste sa salveze agonia serialului care trebuia sa se incheie onorabil cam acu 2 ani. Se pare ca plecarea lui Alan Ball de la shefia serialului a avut drept imediata consecintza o retardare subita a scenaristilor.

Asa cum sta bine unui ultim sezon, scenaristii omoara ce se poate omori (lasand totusi cateva personaje in viatza in caz ca cineva va restarta serialul in viitor). Din pacate personajele sunt omorate in feluri simpliste si grabite, lipsite de drama, de parca a intrat producatoru peste scenarist si a inceput sa taie cu markeru peste unele nume din script, chiar in timp ce se filma. Se simte prea puternic ca scenaristii au un termen limita la dispozitzie pana la care tre sa scape de personaje (vezi si cazurile Fringe sau Heroes). Personajele sunt tot mai caricaturale, cu replici tot mai tembele, unii actori sunt pe pilot automat, iar dialogul sufocat in termeni de „specialitate” (referintze la artefacte, personaje, situatzii din sezoanele precedente) ce fac dialogurile nenaturale si greu de urmarit.

True Blood si-a dat obstescul sfarsit dupa o agonie de doua sezoane facute cu scenaristi care n-au prea discutat intre ei. Cum ziceam si altadata, orice serial care trece de 5 sezoane (si nu e telenovela sau sitcom sau Dr. Who) tre sa isi puna serios intrebarea „Ce mai caut eu pe lumea asta”. Inclusiv Breaking Bad, care va face o mare gafa daca mai trage sezonul ala „la cererea publicului”, despre care se tot zvoneste.

Friday, November 07, 2014

Glen Hirshberg - American Morons


Pedigree:
- Premiul International Horror Guild, nominalizari World Fantasy, Bram Stoker, Locus (pentru culegere de proza scurta)
- nominalizare International Horror Guild (pt nuvela The Muldoon)

Antescriptum: Titlul volumului e cam ciudat si misleading. Nu gasesti nici umor, nici critica sociala in cartea asta.

Autori horror sau SF ratacitzi (infiltratzi, mai exact) in mediile mainstream am mai vazut, insa Glen Hirshberg mi se pare un caz special de autor mainstream ratacit prin cercurile horror. Vetzi intalni reviewuri de 1 stea si de 5 stele la cartea asta. Primele vin de la cititori care intreaba pe buna dreptate "unde e horrorul in toata chestia asta?" Ei bine, pe undeva e, dar nu neaparat in randurile acestei cartzi, ci mai mult printre ele.

Auzisem de autor ca fiind unul de ghost stories. Alta categorisire care induce in eroare. Din cele 7 nuvele ale acestui volum doar 2 sugereaza evenimente sau personaje supranaturale. "Fantomele" lui Hirshberg sunt mai degraba momente, regrete si personaje evocate din trecuturi tragice, cu care personaje din prezent incearca sa se reconcilieze. Protagonistii sunt intr-adevar bantuitzi, dar nu de aparitzii supranaturale ci de chestiile care ne bantuie pe totzi - amintiri mai mult sau mai putzin reprimate, vedenii cu oameni dragi care au murit, evenimente care au marcat destine in mod subtil.

Tonul general este unul de nostalgie depresiva. Stilul e liric, descriptiv, dar nu stufos. As putea zice ca autorul e unul de atmosfera, insa atmosfera e ceva ce tzine de exterior, de peisaj (care are un rol important in estetica gotica); in schimb atmosfera lui Hirshberg e cu precadere interioara. Personajele lui evoca foarte mult, isi amintesc multe, vorbesc destul de mult dar nu fac mai nimic. Uneori ofteaza sau le dau lacrimile pe la coltzurile ochilor. E cea mai anti-gotica si anti-climactica culegere de ghost stories pe care am citit-o.

Desi destul de tinerel (a debutat la inceputul anilor 2000) for some reason autorul a cucerit-o pe Ellen Datlow care l-a infiltrat intr-o gramada din antologiile sale aparute in ultimii ani. Toate cele 3 culegeri de nuvele ale sale (mai are The Two Sams si The Janus Tree) au fost bagate in seama pe la premiile fantasy si horror, dar creca asta a facut cea mai mare valva, poate si din pricina titlului cam dubios pentru o carte de factura asta.

Volumul e subtzirel si contzine 7 nuvele de lungime medie (20-40 pag.). Le enumar incepand cu favoritele:
  • Devil's Smile. O femeie care locuieste intr-un far asista la scufundarea corabiei sotzului ei chiar in golful pe care farul trebuia sa-l supravegheze. Povestea are ceva din disperarea povestilor marinaresti tragice (Pym a lui Poe, Melville), cu accent pe stradaniile femeii de a ajunge la trupul legat de catarg al sotzului. E si singura nuvela din acest volum care are cateva scene cu adevarat sinistre, ce ar putea fi catalogate drept horror.
  • Like a Lily in a Flood. Nuvela bazata pe un adevar istoric cu care nu eram familiarizat. Documentarea de pe wikipedia e obligatorie pentru a intelege povestea: pe la 1800 aparuse in SUA o secta, a milleristilor, care propovaduiau venirea sfarsitului lumii pe 1 Aprilie 1843. Poate va amintitzi o alta isterie similara in anii trecutzi, americanii au o obsesie recurenta cu asta, iar secta milleristilor a fost prima si creca cea mai populara manifestare de gen. A cunoscut un succes nebun si s-a transformat in scurt timp intr-o biserica adevarata. Cum in 1843 nu s-a intamplat nimic, patronul miscarii, William Miller, a reconsiderat calculele si a amanat sfarsitul lumii cu 1 an, insa tot fara rezultat. Perioada respectiva a ramas cunoscuta drept The Great Dissapointment si s-a finalizat cu destramarea partziala a sectei si reconvertirea ramashitzelor sale in ceea ce azi cunostem drept Adventismul de ziua a saptea. Scenele in care autorul descrie Marea Dezamagire sunt superbe, cu oamenii luandu-si copiii pe o ploaie cumplita si ascunzandu-se in morminte mocirloase sapate de propria mana unde au stat 3 zile si 3 noptzi asteptand sfarsitul lumii. Povestea e despre o spalatoreasa care e sceptica de la bun inceput cu privire la profetziile respective, mai ales dupa ce iubitul ei abandoneaza secta si se duce la facultate. Momentele mai horror vin dupa Marea Dezamagire, cand o parte din secta se reorganizeaza intr-un nucleu agresiv de nihilisti care dau o alta interpretare profetziei.
  • Safety Clowns. Seamana putzin cu filmul Training Day, dar e cu vanzatori de inghetzata in loc de politzisti. Un vanzator de inghetzata e introdus de partenerul sau in tainele traficului cu droguri mascat in spatele afacerii cu inghetzata. Dialoguri excelente, atmosfera de thriller.
  • The Muldoon (finalista International Horror Guild). Nuvela gotica cu doi copii ce investigheaza in podul casei imprejurarile mortzii strabunicelor lor care, trecute de 90 de ani, au fost gasite moarte una peste alta intr-un pat. Imi scapa motivele pentru care e una din cele mai populare proze ale lui Hirshberg. Probabil pentru ca, alaturi de prima din aceasta lista, e printre putzinele ce pot fi incadrate oficial in genul horror.
  • American Morons. Doi americani se plimba prin Italia si li se strica masina pe marginea autostrazii,  langa un sat pe ale carei ulitze se plimba pauni domesticitzi. Povestea este foarte moody si minimala ca actziune, cu cei doi turisti avand un soc cultural la contactul cu imaginea rurala suprarealista si la conversatziile pe teme de mitologie romana cu niste italieni interlopi care se ofera sa repare masina.
  • Flowers on their Bridles, Hooves in the Air. Probabil cea mai moody si mai lipsita de actziune din nuvelele volumului, despre trei prieteni care se plimba printr-un parc parasit si au vedenii cu parintzii care ii aduceau la carusel cand erau copii.
  • Transitway. Doi pensionari trec printr-un pasaj bantuit de fantomele tuturor celor care au trecut vreodata prin el, inclusiv prieteni apropiatzi care nu mai sunt. Din nou o poveste moody cu personaje care stau sa planga dintr-o clipa in alta. But it kind of gets to you.
Am mai scris acu catziva ani de un autor similar, dar ceva mai batran si mai old school, Dennis Etchison, un secret bine pastrat al melancoliei morbide si fantasticului psihologic din anii 70. Povestile lui Hirshberg sunt mai lungi si nu prea au poanta, dar am impresia ca autorul calca foarte indeaproape pe urmele lasate de Etchison. Si probabil va sfarsi in acelasi anonimat, caci genul asta de literatura nu-si prea gaseste locul nici in horror, unde e incadrat de nevoie, si nici in mainstream, unde nu are destula vizibilitate. Toate cartzile autorului au iesit in edituri small press.

Mi-a mai adus aminte si de Jack Cady, unul din favoritzii mei in zona ghost stories (detalii aici), dar acolo erau destule povesti cu fantome in sens clasic (mortzi care se intorc sa rezolve chestii), in timp ce aici bantuirea e de o factura mult mai realista - flashbackuri, deja-vu-uri, amintiri menstruale.

Seamana putzin si cu M. Rickert, marea doamna a fantasticului moody, dar scriitura e ceva mai schioapa la Hirshberg, mai saraca in vocabular si metafora. Nu pentru ca ar fi Hirshberg slab, ci pentru ca e Rickert foarte buna.

- plusuri: descrieri de stari si senzatzii ale personajelor bine mestesugit
- minusuri: excesiv de descriptiv si partzial redundant, tributar unor intaintasi ceva mai generosi in idei si stil
- recomandare: amatorilor de mood-horror (Etchison, Cady, Rickert)


Saturday, November 01, 2014

Filmele vorbite pe la spate: Septembrie/Octombrie 2014

Filmele musai

Keeper of Lost Causes

De ceva ani incoace (posibil de la trilogia Millennium) nordicii domina categoric zona policier, atat in literatura cat si in cinema. Probabil din cauza ca americanii incepusera la un momendat sa izoleze genul asta in televiziune, in timp ce filmul politzist de cinema s-a transformat in alergaturi cu Bruce Willis ori in ciberinvestigatzii rezolvate prin cautari pe Google si spart de poarole.

Filmu asta danez e un policier old-school necomplicat dar sofisticat in detalii, cu personaje puternice si pline de caracter. Eroii sunt un politzist danez alcoolic (cu alura de Constantine) si secretarul sau imigrant turc, transferatzi in departamentul „cauzelor pierdute” – cazuri prafuite ramase in aer din ultimii 20 de ani.

In timp ce scotocesc ei prin dosare incep sa extrapoleze pe seama lucrurilor gasite pe-acolo si sa gaseasca erori procedurale care ar putea sta la baza redeschiderii unor dosare. Filmul prezinta un astfel de caz  despre o femeie disparuta de sub ochii fratelui ei autist. Nimic nu e spectaculos legat de cazul in sine, ci de felul in care e alcatuit filmul in ansamblu, suspansul, personajele cu personalitate etc.

S-a anuntzat ca, dupa modelul Millennium, vor urma si alte filme cu cei doi protagonisti.


 Rabies

Cuplul jidovean Keshales/Papushado a facut in cinema-ul de la ei de-acasa o mica revolutzie cu acest film, promovat drept primul horror din istoria Israelului (acu vreo 4 ani), o tzara unde absentza genului are oarecare explicatzii sociologice (care la noi nu se aplica, la noi fiind vorba doar de lene si ignorantza). Anul trecut au revenit cu un alt success, Big Bad Wolves, despre care am povestit cu ocazia TIFFului. Desi ala era mai cool'n'sleek ca valori de productzie, Rabies mi-a cazut mai simpatic, fiind mai smeker, mai imprevizibil si cu actritze din alea cum imi plac mie, cu nasul mare si ochi albastri. 

Dupa titlu, am crezut ca e un film cu zombie. Dupa primele 10 minute, cu o padure in care se ratacesc doua lesbiene, doi cocalari, doi politzisti, un padurar si o gagica fugarita de un psihopat, am crezut ca va fi un slasher standard.

Psihopatul insa adoarme undeva la inceputul filmului, iar restul personajelor se omoara intre ele din motive absurde, accidentale sau coincidentale. Filmul e un puternic comentariu social la adresa naturii violentzei din Israel, un fel de turbare (de aici titlul filmului) alimentata de paranoia si coincidentze prost interpretate care escaladeaza in conflict si pofta de sange. Scenariul filmului e cam haotic, insa ilustreaza perfect ideea de violence breeds violence intr-o maniera lipsita de considerente logice.

O chestie comuna cu celelalt film al lor, si care pare sa devina marca artistica a autorilor, e caracterizarea puternica a personajelor, chiar si a celor irelevante povestii, prin exces de dialoguri fara legatura cu firul narativ principal. Treaba poate apare drept plicticoasa amatorului de horror standard, dar da o tusha tarantinoeasca acestor filme (poate asta e si motivul pentru care Tarantino ii promoveaza intens pe baietzii astia).

Abraham Lincoln Vampire Hunter

Ca tot suntem in campanie electorala, avem aici o mostra despre cum isi vad americanii presedintzii. Personal m-as bucura sa o vad pe Macovei intr-un film de genul asta. Chiar mai mult decat sa o vad presedinte.

Filmul e realizat de rusul Timbur Bekmambetov (Wanted, Night Watch) dupa un roman al lui Seth Grahame Smith, inventatorul genului mash-up (remix de literatura horror si literatura istorica sau din domeniul public). Grahame Smith a mai avut o tentativa de a se face auzit in cinema prin scenariul la Dark Shadows al lui Tim Burton. Anul viitor o sa iasa si ecranizarea romanului sau de capatai, Pride and Prejudice and Zombies (remix intre textul original al lui Jane Austen si scene cu zombie).

Filmul arata neasteptat de bine si spectaculos in 3D, regizorul rus avand deja o reputatzie cu filmele sale rusesti cu vampiri (Night Watch/Day Watch). Povestea ne releva faptul ca sclavia din statele sudiste era o perdea pentru trafic de carne vie pentru vampirii care populau pe atunci Louisiana. Lincoln intra intr-o societate secreta, un fel de DNA anti-vampirism, dar realizeaza curand ca batalia trebuie sa se dea inainte de orice la nivel politic. Asa se face ca incepe la ei razboiul de secesiune, in care sudistii aveau de partea lor vampiri cu puteri supranaturale, care nu pot fi opritzi decat cu gloantze de argint pe care Lincoln incearca sa le livreze cu ajutorul unui tren special (pe care il si conduce, pentru ca nu-i placea sa lase lucrurile in seama altora). Asta da presedinte-jucator.


Guardians of the Galaxy

Dupa ce filmele bazate pe benzi desenate Marvel s-au dezvoltat intr-un fel de serial de cinema cam repetitiv cu 5-6 episoade pe sezon, filmul asta e o proaspata gura de aer, desi nu e complet deconectat de universul Avengers. Personajul comun e The Collector, jucat de Benicio del Toro, care a mai aparut scurt si in Thor. Alt element comun sunt The Infinity Stones, artefacte magice care au mai servit drept miza in Thor, The Avengers si Captain America.

Guardians of the Galaxy e facut de James Gunn, un alumni Troma (casa de productzie specializata in anii 80 pe horror umoristic de buget ultra-redus, de unde vin si creatorii South Park). Asta inseamna ca avem mai mult umor decat in celelalte ecranizari Marvel dar si, desi nu parea ca ar mai fi loc, mai multe efecte speciale. Probabil filmul a fost facut cu gandul la Oscarurile pentru FX de anu viitor, caci autorii se straduie sa armonizeze intr-un asalt vizual placut ochiului tot ce se poate in materie de efecte speciale: machiaje, prostetice, CGI la scara masiva, cascadorie spectaculoasa.

Povestea nu depaseste in complexitate standardele Marvel – avem o gasca de piratzi spatziali care tre sa puna mana pe un artefact magic vanat de fortze dictatoriale ori interese mercantile. Calitatzile scenariului stau in dialog, in umor, in modul de utilizare a actorilor: Vin Diesel are o singura replica in tot filmul (presupun ca a fost folosit pentru motion capture, altfel nu intzeleg de ce apare pe afish). Bradley Cooper joaca un raton isteric (deci acelasi rol pe care il are in cam toate filmele, dar aici ascuns in spatele CGIului). Mai sunt niste gagici colorate care se stiu bate (Zoe Saldana din Avatar/Star Trek) si un wrestler dobitoc care interpreteaza literal metaforele. Oarecum inexplicabil, in rolul principal e un anonim care n-are prea multe de facut.

Ma intreb ce pazeste DC Comics, e clar ca cei de la Marvel au luat cu asalt cinematografia desi pana la un punct cele doua companii mergeau cot la cot, iar DC pareau sa aiba un avantaj din inovatzia cu „supereroii realisti” (Batmanurile lui Nolan, Watchmen). Pana la urma insa se pare ca lumea nu se satura niciodata de zgomot si culoare, iar in acest sens Guardians of the Galaxy e un festin, bine condimentat cu umor.

Filmele contra plictiselii



In a World...

Debut foarte simpatic al unei gagici pe nume Lake Bell care in acest film e actritza, scenarista, regizoare si producatoare. O mai vazusem in horrorul mumblecore Black Rock, insa filmu asta e de o cu totul alta factura – are ceva din spiritul boem al lui Frances Ha, dar spre deosebire de ala are si un rost, si o intriga, si o eroina simpatica.

Filmul e despre o subindustrie media de nisha, cea a voice-over-ului (inregistrari de voci pentru reclame, audiobooks sau trailere la filme), zona in care sfarsesc majoritatea actorilor ratatzi. Acu vreo 5 ani a murit Don LaFontaine, vocea folosita pe majoritatea trailerelor de la Hollywood, iar in urma sa a ramas un mare loc gol si o batalie pe contractele de la Hollywood. LaFontaine a inventat introul de tip “In a world where… blablabla.”, de unde vine si titlul acestui film. Creca tot datorita lui s-au infiintzat si premiile Golden Trailer care se acorda celor mai bune trailere si postere de filme.

Protagonista e o ambitzioasa care isi antreneaza zilnic vocea pentru a prinde genu asta de joburi, insa se pare ca industria e extrem de misogina - vocile de pe trailere sunt aproape exclusiv masculine, femeile abia daca sunt acceptate in reclame la tampoane si detergentzi. Asta o indarjeste si mai tare, mai ales dupa ce apar zvonuri despre lansarea unei serii fantasy feministe despre un trib de amazoane conduse de Cameron Diaz.



Cold in July

Joe Lansdale fiind unul din scriitorii mei preferati, aveam asteptari destul de mari de la aceasta ecranizare dupa un roman al sau, in regia unui tanar pe val in cinemaul horror pe nume Jim Mickle (remakeul We are what we are, Stake Land). E oarecum surprinzator ca exista doar doua lung-metraje facute dupa cartile lui Lansdale, desi acesta scrie intr-un ritm dement si uneori pare sa le scrie special pentru Hollywood (se pare insa ca in viitorul apropiat vor urma si altele – s-a anuntzat deja The Thicket cu Peter Dinklage, si cica mai e unul mai home-made, Christmas of the Dead). 

Cei care se asteapta la ceva absurd si hilar in spiritul lui Bubba Ho-tep (prima ecranizare dupa Lansdale), o sa fie probabil dezamagiti, insa o buna parte din opera autorului e constituita din romane detectivesti ceva mai sobre si fara elemente supranaturale. Cold in July din directzia aia vine, asa ca horrorul e prezent aici doar in cateva impuscaturi mai brutale, iar umorul e destul de discret. Filmul reuseste sa capteze spiritual dixie-noir al prozei, cu personaje rurale sudiste ce ofteaza de la nostalgii secesioniste, vorbesc funny si scot pushca imediat ce se enerveaza.

Aici protagonistul e Dexter din serialul Dexter, cu o freza si o mustatza oribile, stresat ca a trebuit sa impuste in legitima aparare un individ care-i intrase in casa. Stresul e suplimentat de faptul ca tatal victimei (Sam Shepard) da tarcoale gospodariei si pare sa aiba planuri de razbunare. De aici incepe un shirag de twisturi de care depinde foarte mult calitatea literaturii crime fiction din zilele noastre, si in acest sens Joe Lansdale e cam tata lor. Din pacate spre final ideile saracesc si povestea se incheie intr-o baie de sange, o metoda recurenta pe care autorul o aplica cand nu stie cum sa termine o carte mishto.



Keyhole

Regizorul canadian Guy Maddin e un auteur artsy fartsy, regizor de instalatzii, teatru si film suprarealist care a avut treaba si pe la TIFF acu vreo 10 ani daca ma tzine memoria. Ca si in cazul altor autori pretziosi din aceeasi tagma (gen Matthew Barney) lung metrajele sale sunt rare si atent analizate de cultul fanilor ce ii urmaresc obsesiv cariera. In schimb a facut sute de scurt metraje, inclusiv un proiect semi-bashinos de remakeuri dupa filme neterminate din epoca filmului mut.  Filmele sale sunt in general alb-negru, onirice si incomprehensibile, tributare lui Bunuel si acolitzilor sai. Keyhole nu face exceptzie, dar pare cel mai accesibil film al sau.

Daca filmul cu fantome a consacrat retzeta conform careia unul sau mai multe personaje principale realizeaza la sfarsit ca sunt moarte, asta e un film in care de la bun inceput avem o casa bantuita de fantome, dintre care unele realizeaza spre final ca sunt vii. Asta e un twist dragutz, care potentzeaza emotzional unele scene. Fantomele care bantuie casa sunt macinate de o combinatzie de tristetze si amnezie precum aia pe care o simtzi uneori cand ai un vis de superkkt, dar nu suficient de oribil incat sa se califice drept coshmar.

Avem un mosh in putza goala, legat in lantzuri de patul Isabellei Rossellini (colaboratoare regulata a regizorului), avem o fata inecata care tot vrea sa faca baie, avem un protagonist pe nume Ulise cu care nevasta refuza sa vorbeasca altfel decat prin gaura cheii, avem un gangster captiv intr-o eterna scena de sex cu o servitoare condamnata sa stea in patru labe pentru eternitate.

Estetica filmului e intens onirica, insa e afectata de faptul ca filmul e alb negru. Visele in general sunt color - ale mele cel putzin sunt mai aproape de cele din Twin Peaks, am o obsesie pentru perdele probabil pentru ca stau cu ele mereu trase. In schimb notziunea de "alb negru" e de data relativ recenta, introdusa odata cu inventarea fotografiei. Inainte de asta, realitatea si inchipuirea omului au fost dintotdeauna color, ceea ce face ca oniricul asta alb-negru sa fie cam fake.


Noah

E bizar faptul ca filmu asta a fost facut acum, cand creatzionismul e ciomagit oriunde e vazut si cultura occidentala duce o campanie sustzinuta de starpire a sentimentului religios. Nu mai e la fel de bizar daca te uitzi ca filmul e facut de Darren Aronofsky, la care misticismul delirant si mantuirea au fost mereu in prim plan (in special in Pi si Fountain, dar intr-un fel mai subtil si in celelalte filme ale sale). 

Filmul spune povestea biblica a lui Noe, intr-un fel care lasa impresia ca Biblia ar fi fost scrisa de Tolkien. Avem un fel de ingeri de piatra care il ajuta pe vegetarianul Noe sa-si construiasca yachtu post-apocaliptic cu care salveaza dobitoace amenintzate de abuzurile unor capitalisti carnivori. De fapt nici nu-s asa sigur ca Noe e vegetarian, ca la un momendat pare reticent si la a culege o floricica, dar bunicu-sau jucat de Anthony Hopkins are o slabiciune pentru fragutze asa ca ma bazez pe indiciul asta. Altfel nu-mi inchipui ce putea sa manance.

Inamicul lui Noe, un descedent al lui Cain jucat de Ray Winstone, propovaduieste individualismul si autosuficientza sfidatoare la adresa Creatorului, si revendica drepturi fundamentale ale omului, precum cel de a manca carne si de a-tzi ucide semenii. Desi Dumnezeu nu i-o zice direct, Noe actzioneaza cam ca Monica Macovei si vrea sa aplice justitzia divina pana la capat, omorandu-si chiar si proprii urmasi, spre supararea nevestei sale jucate de minunata Jennifer Connelly.

Mai sunt unii care se plang ca filmul nu respecta adevarul istoric, ca nu apar nici negri, nici chinezi in poveste. Sincer, io cred ca nici evrei nu apar, personajele fiind, cum ziceam, preluate din Middle Earth unde nici acolo nu prea erau chinezi.


 Filth

Scotzianul Irvine Welsh devenise prin cercurile in care ma invarteam in anii 90 un fel de superstar in urma ecranizarii lui Trainspotting, iar ulterior Poliromul i-a tradus o gramada de cartzi care i-au propulsat popularitatea, inclusiv aceasta Filth. Tzin minte ca principala smekerie a romanului respectiv era ca era partzial povestit din perspectiva unei tenii care traia in matzele personajului principal, un militzian scotzian divortzat, misogin, corupt, drogat etc. Ma tot intrebam pe atunci oare cum s-ar putea ecraniza asa ceva. 

Ei bine treaba e foarte simpla, in film nu avem nici o tenie (decat un tablou cu o tenie, bagat asa referentzial, sa nu se planga lumea ca n-are legatura filmu cu cartea). Mai e o modificare majora si in poanta de final a filmului, dar ala e spoiler.

Eroul e cat de cat similar celui din carte (parca nu la fel de decazut, totusi) si e jucat de James McAvoy, altfel obisnuit sa joace roluri mai politicoase. Personajul sau e o scarnavie de bugetar cu accent puternic scotzian care isi santajeaza colegii in sperantza de a dobandi o promovare. Intre timp omu se preface ca lucreaza, se drogheaza, merge la curve si se comporta extrem de bipolar, ceea ce combinat cu unele scene trippy face filmul sa semene cu ecranizarile dupa Hunter Thompson (Fear and Loathing in Las Vegas, Rum Diary). Banuiesc ca intentzia regizorului a fost sa il faca sa semene cu Trainspotting, ceea ce nu ii prea iese.

Filmul e cam ca si personajul sau, cam bipolar intre scene plicticoase cu cinism decadent si scene de violentza neasteptata. Creca tenia aia dadea tot farmecul cartzii, si fara ea filmul nu se prea distinge prin nimic.

Sherlock Holmes : A Game of Shadows

Desi am fost incantat la primele anuntzuri cum ca Guy Ritchie avea de gand sa-l relanseze pe Sherlock Holmes intr-o forma proaspata, beneficiind si de superstaruri ca Robert Downey Jr.+Jude Law, dupa ce am vazut cele doua filme nu ma pot abtzine sa observ ca ambele sunt mai slabe decat serialele care au pornit cu aceeasi idee (serialul BBC cu Cumberbatch/Freeman si de ala american cu Lucy Liu). O fi inca un simptom al noului trend prin care serialele devin mai cool decat filmele.

Primul dintre Sherlock-urile lui Guy Ritchie a avut ceva proaspat, unele elemente steampunk, putzin ocultism light, insa aceasta continuare arata ca un Die Hard filmat in secolul XIX. Sherlock Holmes n-a fost niciodata action hero, ori in filmul asta caftelile, urmaririle si exploziile sunt dominante pana la punctul la care suspectez implicarea lui Michael Bay. Povestea incearca sa pluseze fatza de primul film adaugandu-l pe Profesorul Moriarty ca un academician ce conspira la lansarea primului razboi mondial, si pe Noomi Rapace (fata cu tatuaju cu dragon) in rolul unei tziganci care detzine informatzii ce ar putea opri razboiul (nu mi se pare ok sa pui actori suedezi in roluri de tzigani). Mai apare si Mycroft Holmes jucat cu bonomie de Stephen Fry.

Din pacate noile ingrediente contribuie doar la miza povestii, nu si la calitatea filmului. Rezolvarea mizei se bazeaza acelasi stil Marvel ca in primul film. Nu m-ar mira sa aflam in urmatorul film al seriei ca Sherlock Holmes era de fapt tata lui Iron Man.

No One Lives

Asta e filmul care a pus capat carierei la Hollywood a japonezului Ryuhei Kitamura, desi ecranizarea sa dupa Clive Barker (Midnight Meat Train) n-a fost deloc rea. Despre filmu asta insa umbla vorba ca a fost retras din cinematografe dupa doar cateva proiectzii.

Principalul necaz e ca filmu e complet lipsit de repere morale, de notziunile fundamentale (fie ele si mai blurry) de bine si de rau. Aici e vorba doar de personaje negative care se macelaresc intre ele in timp ce spectatorul lipsit de simpatie si empatie se scarpina in cap. Personajele principale sunt un grup de criminali psihopatzi care il rapesc pe unu care se dovedeste a fi si mai criminal si mai psihopat decat ei, iar in tot restu filmului astia se macelaresc unii pe altzii in cele mai violently over the top feluri cu putintza. Violentza grafica a filmului e extrema pana la ridicol, desi toata lumea joaca straight face si nimeni nu da semne ca ar avea simtzul umorului. Regizorul in nici un caz.

Daca dialogurile oribile m-au ispitit sa bag filmu in categoria "de kkt", cred totusi ca amatorii de horror vor aprecia unele gaguri brutale asiatice care parca devin chiar mai grotesti cand sunt importate intr-un film de kkt american.