Tuesday, September 30, 2014

Slash film festival 2014 - filmele asa si-asa

Ca in fiecare an, imi inchei periplul festivalier cu festivalul de film horror Slashfilm din Viena, un festival marunt care a crescut mult de cand il frecventez. Ar mai fi fost pe lista si festivalul Dracula de la Brasov care se intampla chiar saptamana asta si are un program de filme destul de cool, dar capitalismul nu ma lasa sa ajung in perioada asta in tzara.

In mod traditzional festivalul Slashfilm are loc intr-un singur cinema de cartier, cu o singura sala, dar selectzia filme poate concura cu succes festivalurile mari din Europa. Din pacate spre deosebire de altzi ani a trebuit sa ocolesc evenimentele sociale (zombie walk, LARP party, fund raising pentru o posibila productzie intitulata The Man Whose Lower Intestine was a Portal to Nazi Germany).


Din fericire am avut ocazia sa dau nas in nas cu Lloyd Kaufman, parintele miscarii Troma care in cadrul acestei editzii a tzinut un master class :)) si a prezentat o sectziune cu filme Troma. Mi-am mai frecat coatele si cu Beatrice Dalle, actritza de notorietate a horrorului frantzuzesc (Inside). Din pacate am ratat un Q/A cu Ulrich Seidl care si-a lansat noul film despre perversiunile austriecilor (sugestiv intitulat In the Cellar), o tema pentru care am o slabiciune deosebita.

Articolul asta e dedicat filmelor mai asa si-asa din program, simpatice totusi. O sa urmeze un alt articol cu filmele mai cool.

Wolfcop

Filmul cu varcolaci e o victima in cinemaul horror post-2000. Cele mai bune filme recente ale genului sunt obscuritatzi indie (Dog Soldiers, Ginger Snaps), in rest varcolacul a devenit personaj secundar in filmul cu vampiri (Underworld, Twilight, True Blood), un fel de contragreutate stangista, proletara, la erotismul vampiresc de dreapta. Desi, istoric vorbind, contragreutatea respectiva trebuia sa fie zombieul, astia de la Hollywood au decis ca erotismul vampiresc ar fi subminat de o apropiere prea puternica cu cultura zombie asexuata si le-au tzinut destul de separat pana acum. In plus Twilight a consacrat sfashierea virginala intre sexul vampiric si cel cu varcolaci, o fixatzie care nu o sa dispara repede din mentalul colectiv.

Am fost incantat sa vad un Wolfcop entuziast si amuzant, chiar daca cam silly si aberant. Ma rog, nu speram oricum la o drama psihologica, iar filmul cu varcolaci e preponderent lipsit de umor de la American Werewolf in London incoace asa ca Wolfcop a fost binevenit. Genul s-a mandrit dintotdeauna cu efectele speciale practice, bazate pe machiaj si costume, iar aici avem cateva gaguri extrem de amuzante legate de transformarea omului in lup.

Sloganul filmului, like Dirty Harry, only hairier, stabileste de la bun inceput tonul - un mix de trash cinema a la Troma, retro canuxploitation (=film exploitation canadian) si film noir: avem politzistul alcoolic care se trezeste intr-o dimineatza cu o pentagrama scrijelita pe piept, avem femeia fatala care nu e ce pare a fi, avem conspiratzii oculte cu politicieni extraterestri, avem chiar si o scena de sex fulminant dupa gratii.

S-a anuntzat deja pentru la anul Wolfcop 2. Keep them coming.



Afflicted

Doi hipsteri americani isi propun sa faca inconjurul lumii si sa-si documenteze calatoria cu camera de filmat. La Paris unul dintre ei e mushcat de o tziganca si in zilele ce urmeaza  se transforma treptat intr-un fel de vampir dement sau un zombie cu momente de luciditate, nu-mi dau seama. Ideea e ca in momentele de luciditate tzine un fel de video blog in care isi documenteaza transformarea si uneori isi monteaza pe cap camera de filmat sa se inregistreze alergandu-si victimele. E problema clasica a genului found footage, in care camera de filmat e folosita in moduri foarte improbabile, dar necesare pentru a justifica existentza inregistrarilor. 

Afflicted e laudabil ca debut de buget minimal, dar genul found footage s-a intins deja mai mult decat ii era plapuma. Scurt metrajele VHS au fost ultima suflare inventiva a genului, nu vad ce se mai poate face de aici incolo. Afflicted lasa impresia ca e rezultatul altoirii intre doua din filmuletzele VHS, extins la dimensiuni de (nu foarte) lung metraj. Prin scenele hiper-adrenalinice first person seamana si cu filmele Rec.

Cei care n-au vazut mai mult de 2-3 filme din genul asta ar putea avea parte de ceva fun. Probabil nici ceilaltzi nu se vor plictisi, avand in vedere ca filmul abia bate 70 de minute si se termina fix cand incepi sa te uitzi in telefon.


Jamie Marks is Dead

Ecranizare solida dupa romanul unui autor de queer-gotic modern destul de pe val in ultimii ani, Christopher Barzak (laureatul de anul asta al premiului Shirley Jackson pentru culegere de proza scurta). Cand zic gotic modern ma refer cu precadere la ghost stories actuale si foarte moodyĆ¢ – in cazul de fatza despre fantoma unui adolescent gay care dezvolta post-mortem o relatzie semi-amoroasa cu un coleg de liceu care se credea hetero.

Filmul incepe cum il gasesc astia mort pe fecior pe malu apei, cam ca pe Laura Palmer in Twin Peaks, dupa care personajul principal incepe sa aiba vedenii cu baiatu mort in kilotz, tanguindu-se pe la geamuri ori ascunzandu-se metaforic prin dulapuri. Impreuna cu o alta colega de liceu, usor geloasa, cei doi incearca sa investigheze crima baiatului in kilotz.

Desi are unele momente creepy filmul cu greu poate fi considerat horror, e mai degraba o drama melancolica cu innuendo LGBT. N-am citit literatura lui Barzak, dar omu e gay si din interviuri am intzeles ca cam asta e directzia generala in care bate opera lui. Cea mai cunoscuta nuvela a sa e despre un barbat-sirena (siren) eshuat pe malul apei.


Escape from Tomorrow

Se zice ca barbatzii innebunesc in preajma varstei de 40 de ani, un fel de menopauza emotzionala numita midlife crisis. Daca asteptatzi sa vedetzi cum se manifesta pe blogul asta, asteptatzi degeaba. Eu am avut-o pe la 20 de ani. De aia-i zice midlife crisis, ca are loc la jumatatea vietzii.

Escape from Tomorrow e despre un gagiu pe care il apuca criza in timp ce isi plimba familia prin Disneyland. Filmul a capatat notorietate prin faptul ca fost filmat ilegal, guerilla-style, prin parcurile Disney si ca shefii de la Disneyland nu l-au dat in judecata pe regizor considerand ca mai bine il lasa sa moara in anonimat decat sa-i faca publicitate negativa. Nebagat in seama de autoritatzi, omu isi promoveaza intens filmu prin festivaluri underground. A fost obligat insa sa puna un disclaimer la inceput care spune ca acest film nu e o productzie Disney :)

Cum ziceam, e despre un barbat al carui psihic colapseaza in timp ce se plimba prin Disneyland. La inceput e doar o iritare minora cauzata de nevasta si copii, apoi de galagia din jur si de cozile infernale, apoi de detalii minore surprinse cu coada ochiului sau urechii – un zvon despre o decapitare pe un ringhishpir, o barfa despre un lantz de prostitutzie cu fete imbracate in Minnie Mouse. Filmul e alb-negru si debut, influentzat de filmele de tineretze ale lui Lynch (in special Eraserhead si Blue Velvet).


Oculus

Ghost story competent al unui tanar regizor care trebuie urmarit, Mike Flanagan - urmeaza sa ecranizeze Gerald’s Game al lui Stephen King. Am impresia ca i-a atras atentzia lui King prin similaritatzile puternice dintre acest film si Shining, insa scenariul lui Oculus e sucit in mod ingenios incat sa nu realizezi asta din prima si sa ai impresia ca e o poveste mai complexa decat e (la origini a fost un scurt-metraj).

Filmul incepe cu un tanar care iese de la casa de nebuni unde a stat pentru ca si-a omorat parintzii cand era copil. Afara il asteapta sora-sa (Amy Pond din Dr. Who) care ii reaminteste ca motivu pt care si-a omorat parintzii e ca acestia erau posedatzi de spiritul unei oglinzi malefice. Fecioru insa e sceptic si nu isi aminteste prea bine evenimentele, care sunt lamurite totusi printr-o serie de flashbackuri ce spun o poveste similara celei din Shining. In paralel, in zilele noastre cei doi gasesc din nou oglinda si o testeaza sa vada daca amintirile din copilarie sunt bullshit sau nu. Evident ca nu-s.


Knights of Badassdom

Avand in rolurile principale pe Jason din True Blood, pe piticu din Game of Thrones si o gagica din Firefly/Sarah Connor, filmul asta se anuntza a fi un deliciu. Pana la un punct e, dar de pe la jumatate bugetul se termina si totul devine extrem de cheap si silly.

Jason joaca rolul unei metalist al carui gagica carierista nu-i in stare sa faca diferentza intre doom metal si black metal. Piticu din Game of Thrones e pretenu lui cel mai bun si, ca sa-i mai ia gandu de la eshecul amoros, il introduce in comunitatea LARP (live action role playing). Asta e o comunitate de geeksi care se imbraca in regi, vrajitori, razboinici, se intalnesc pe niste coclauri si se comporta de parca ar fi intr-un joc RPG, simuland inclusiv batalii cu sabii de polistiren. Din cand in cand, o comunitate rivala de jucatori de paintball descinde asupra lor sa le strice distractzia si sa le improashte costumele cu vopsea.

Exista un fel de comunitate LARP si in Romania, niste urmasi ai dacilor care se intalnesc pe dealurile din judetzu Salaj (undeva langa Jibou), isi pun pe cap cushme si se bat, simuland episoade legate de cucerirea Daciei de catre romani. Doar ca la noi chestiile astea sunt serioase, patriotice, in timp ce la americani sunt asociate unor festivaluri gen ComicCon, StarTrek samd.

Knights of Badassdom e foarte funny atata vreme cat prezinta comunitatea LARP si dialogurile (in jargon RPG) dintre participantzi. Asta tzine cam jumatate de film, dupa care un magician recita din gresheala o incantatzie enochiana si il materializeaza pe demonul Abominog care distruge tot filmu. O oportunitate ratata.


Burying the Ex

Am fost zgandarit de o nelinishte nasoala cand a aparut filmul Warm Bodies, dar n-am stiut atunci sa zic exact care e problema. S-a lamurit treaba intre timp – filmul a dat nastere unui trend oribil de comedii romantice cu zombie (asa-numitul gen zom-rom-com) - filme care, incercand sa gaseasca numitorul comun al celor trei genuri, reusesc sa fie nasoale si ca comedii, si ca romantze, si ca filme cu zombie.

Burying the Ex e dubios de similar (si la fel de searbad-amuzant) cu recentul Life after Beth. Singurul element care scoate filmul in evidentza e ca nu-i facut de hipsteri, ci de un clasic al comediei horror, Joe Dante (Gremlins, originalul Piranha). Si ca are gagici mult mai bune decat celelalte filme de gen (amanta lui Woody Harrelson din True Detective si una din tipele din Twilight), dar si un gagiu mult mai anost (Yelchin, rusnacul ginger din Star Trek).

Povestea e despre gagiul asta geek al carui gagica hipsteritza-bio-eco ii zugraveste apartamentul in verde si ii arunca toate posterele cu filme de pe peretzi. Decis sa-i dea papucii pentru gestul inacceptabil, gagiul o invita la o discutzie dar gagica moare pe drum calcata de autobuz. Eroul isi gaseste consolarea intre sanii unei vanzatoare de inghetzata gotica (reiterez si insist: amanta lui Woody Harrelson din True Detective, una din cele mai faine tipese din horrorul modern). Din pacate fosta gagica iese din mormant si vine in chip de zombie sa ii strice baiatul combinatziile. Cica e ca-n viatza.


Discopath

Horror hipsteresc quebecoise de debut al carui ambitzie e sa placa fanilor lui Quentin Dupieux (Wrong Cops), adica sa fie persiflant la adresa genului horror si absurd in moduri in care spera sa fie si amuzant. Ii iese doar partzial, senzatzia ca filmu e facut "la mishteaux" si engleza cu accent francez a quebecoisilor reuseste mai des sa irite decat sa amuze. Totusi, regizorul isi cunoaste cat de cat materialul de lucru si insereaza unele elemente giallo clasice ce eleveaza estetic cateva scene ale filmului. Cam putzine totusi, iar soundtrackul disco te face sa te urci pe peretzi.

De fapta asta e si tema filmului - un psihopat isi pierde mintzile de cate ori aude muzica disco si omoara gagicile pe care le are la indemana. Incercand sa se abtzina, omul poarta dopuri in urechi si isi cauta un job la o manastire, insa muzica disco tot se infiltreaza cumva in viatza sa, ceea ce duce la decapitari de lesbiene, calugaritze s.a.m.d. Ar fi putut fi un film mare, insa prea adesea se simte ca e un debut, iar regizorii hipsteri tre sa invetze diferentza dintre omagiu referentzial si referintze persiflante.

 Poultrygeist

Filmul incepe cu doi adolescentzi (dintre care baiatul seamana suspect de mult cu Ponta) care fac breakup sex intr-un cimitir. Liceul s-a sfarsit si ea merge la facultate, in timp ce el e mai retardat si vrea sa ramana in satul natal. Catziva ani mai tarziu cei doi se reintalnesc - ea a devenit lesbiana hipsteritza de stanga care protesteaza impotriva corporatziilor fast-food, el a devenit vanzator la McDonalds. Ocazia cu care cei doi se reintalnesc e un protest lesbian in fatza unui McDonalds deschis pe terenul unui fost cimitir indian, ale carui blesteme fac carnea din burgeri sa invie si sa inceapa sa manance oameni. Apare si Ron Jeremy pe-acolo.

Asta e unul din filmele de data mai recenta ale lui Lloyd Kaufman, parintele miscarii Troma si al cinema-ului indie-grotesc. Am avut insa dificultatzi in a rezista pana la sfarsit - desi umorul a la South Park e inca pe-acolo pe undeva (organizatzia terorista araba Humus), iar momentele de musical sunt chiar simpatice, cea mai mare parte din film e alcatuita din fart jokes, toilet jokes, sodomy jokes si in general umor din zona anala, destul de nepotrivite cu tema filmului (e.g. I like to be filled with semen, but I'm not a submarine).

Credeam ca mi-am pierdut eu gustul pentru acest gen de film decadent, insa nu-i chiar asa, am revazut in cadrul festivalului si capodopera scolii Troma, Toxic Avenger, unde m-am simtzit la fel de bine ca prima data cand l-am vazut. Dar despre filmele mai cool din festival, data viitoare.

 

  Late Phases

Al doilea film cu varcolaci vazut la festivalul Slashfilm nu mai e la fel de cool ca Wolfcop, desi aveam asteptari mari de la el, fiind debutul american al unui regizor spaniol care a facut cateva horroruri foarte misto (Here Comes the Devil). In rolul principal il avem pe Nick Damici, un actor care ma cam irita si apare tot mai des in horroruri de astea indie (Stake Land, Mulberry Street). Aici el joaca un veteran de razboi orb care traieste singur cu cainele sau si tre sa se apere de atacurile unor varcolaci care terorizeaza populatzia din imprejurimi.

Coroborand afishul destul de cool cu ideea ma asteptam la un film simplu dar intens, ceea n-a fost cazu. Efectele speciale sunt ridicole, varcolacii arata mai degraba ca Gremlinshii lui Joe Dante, actorul principal nu convinge ca personajul sau ar fi orb, iar gravitatea statutului sau de erou cu handicap e mereu subminata de personaje secundare si situatzii ce se vor amuzante.

Thursday, September 25, 2014

Conrad Williams (ed.): Gutshot (antologie)




Pedigree:
- nominalizare World Fantasy Award (pt. antologie)

Pentru noi, europenii, si mai ales pentru est-europeni, westernul a avut dintotdeauna ceva magic, ceva de legenda-mit, ceva similar sentimentelor produse de aventurile heroic-fantasy. Genul spaghetti western (in film) si mai apoi saga Dark Tower (in literatura) au stiut sa exploateze de minune acest sentiment, insa prea putzin s-a progresat in directzia a ceea ce azi numim weird western.

In literatura s-a mai scris una alta - pe langa seria Dark Tower (corcita din ingrediente spaghetti western si heroic fantasy tolkienist), Joe Lansdale si cercul sau de scriitori sudisti au promovat (din pacate mai mult in proza scurta) un mix de realism magic, horror si aventuri cu cowboy secesionisti. In banda desenata, Jonah Hex si Blueberry au facut umpic de istorie. In cinema treaba a stat dintotdeauna nasol. Ar fi trebuit sa avem in 2013 primul film din trilogia Dark Tower cu Russell Crowe, insa proiectul e deocamdata in pioneze. Ar fi trebuit sa avem un film Jonah Hex genial (cu Malkovich, Fassbender, Brolin) dar a iesit o mizerie. Am mai avut o comedie cu Will Smith (Wild Wild West), experimentul ratat Cowboys and Aliens si prin anii 70 Westworldul lui Crichton. Si cam atat. Nici un exponent cu adevarat memorabil al genului.

Antologia Gutshot a fost gandita sa contribuie la awarenessul legat de genul weird western si a avut parte de o nominalizare World Fantasy, meritata zic eu. E prima antologie-manifest a genului (urmata la scurt timp de inferioara Dead Man's Hand ingrijita de JJ Adams) asa ca are toate shansele sa ramana in istorie la fel cum a ramas antologia Mirrorshades ca piatra de temelie a cyberpunkului. 

Partea mai nasoala e ca westernul chiar e un gen cinematic. Am incercat de-a lungul vietzii sa citesc si ceva literatura, dar in afara de Cormac McCarthy si ceva Zane Grey prin copilarie nu m-a prins nimic, tot timpu mi se parea ca citesc scenariile unor filme (chiar si la Dark Tower, pe care l-am si abandonat din cauza asta).

Credeam ca acelasi sentiment mi-l va trezi si volumul de fatza, ca voi citi povesti de aventura cu intamplari hazlii ori horror. Partzial asa e, cam pe tonul asta debuteaza volumul, insa destul de repede am descoperit o dimensiune pe care nu o banuiam, cea lirica. Numerosi autori pastreaza peripetziile la un nivel minimal, preferand sa pluseze la partea stilistica, uneori chiar cu un fel de poeme in proza, cu descrieri (de peisaj, dar si psihologice) foarte puternice. Dimensiunea asta contribuie in mod laudabil la senzatzia de realism magic care, imi dau seama acum, n-a fost niciodata straina westernului literar, dar nu stim noi destule despre el (de aia McCarthy de exemplu a ales westernul drept schema-cadru a operei sale). 

De antologatorul Conrad Williams nu stiam multe, de fapt il stiam drept scriitor. In timp ce patronul editurii (PS Publishing) care a scos acest volum, Peter Crowther, e inclus in antologie ca autor al uneia din povesti. Umpic dubios.

Ia sa vedem cuprinsul:

Povestile tari (4-5 stele)

Beasts of Burden, de Sarah Langan. Un potcovar gaseste in pragul usii un bebelush cu numarul 666 tatuat pe ceafa si realizeaza ca e fiul ilegitim facut de fosta iubita cu Diavolul insusi. Decide totusi sa creasca copilul si sa il invetze arta potcovitului, o meserie care ii prinde foarte bine pustiului cand, mai tarziu, i se ofera shansa de a potcovi pacatoshii din Iad. In ciuda subiectului oarecum aberant, proza este foarte lirica si expresiva, ca tot ce am citit de Sarah Langan. Astept cu nerabdare o culegere de proza scurta a autoarei-revelatzie a ultimilor 10 ani in literatura horror.

White Butterflies, de Stephen Volk. Trista si fatidica, cu ceva din spiritul lui Cormac McCarthy dar si al Calauzei fratzilor Strugatzki, acest poveste "eastern" se petrece in stepa cazaca, in preajma cosmodromului Baikonur (Cape Canaveralul rusilor), intr-o Rusie destramata si saracita. Doi fratzi isi castiga existentza adunand fier vechi ramas de la rachetele lansate de cosmodrom. Autorul nu e chiar scriitor, meseria lui de baza e de scenarist (vezi filmele Gothic si mai recentul Awakening), probabil de aia proza lui are un foarte puternic impact vizual.

Splinters, de Peter Crowther si Rio Youers. Zombie western umoristic in stilul lui Lansdale, despre o familie de rednecks care se trezeste cu unchiul mort in tarnatzul casei. Bunica recunoaste ca l-a ingropat cu o bucatzica din crucea pe care a fost rastignit Isus, insa e prea tarziu pentru regrete caci intreg cimitirul invie si satenii tre sa tzina piept crizei zombie. Crowther e patronul editurii PS Publishing (care a scos volumul de fatza), iar Rio Youers e unul din tinerii promitzatori care s-au lansat la aceasta editura. Asa ca am fost putzin sceptic, dar in final nuvela s-a dovedit foarte entertaining si bine scrisa. 

The Ghost Warriors, de Michael Moorcock. Cea mai lunga nuvela a volumului si singura reeditata. Moorcock e o legenda vie a literaturii fantasy si autorul unuia din ciclurile celebre ale genului, Elric Albinosu (comparabil cu Lord of the Rings, Game of Thrones, Dark Tower). Pe langa saga Elric, autorul a avut si un interesant ciclu de nuvele politziste steampunk, avandu-l ca erou principal pe detectivul Seaton Begg. Nuvela de fatza face parte din respectivul ciclu. Detectivul isi urmareste nemesisul din Londra pana in Vestul Salbatic, incercand sa dejoace planul acestuia de a-i duce pe totzi indienii ramasi prin rezervatzii intr-o lume subterana in care sa-si reconstruiasca civilizatzia.

Blue Norther, de Zander Shaw. Autorul este un debutant absolut si se prezinta drept pescar in postfatza. N-a mai scris nimic si cu atat e mai surprinzatoare calitatea textului sau, extrem de liric si lugubru, aproape bacovian, povesteste despre un cowboy care se scoala din mormant sa se razbune pe cei care i-au facut felul. Nu se intampla mare lucru, dar textul si frazeologia mioritica sunt de mare clasa.

Povestile ok (3 stele)

What Doth God Wrought, de Adam Nevill. O speculatzie horror despre originile miscarii mormone. Oficial, aceasta se trage din invatzaturile unui inger (pe nume Moroni, wtf!?) care i s-a aratat intr-o peshtera lui Joe Smith Jr., un escroc din secolul XIX si principal promotor al poligamiei in civilizatzia occidentala (a adunat 27 de neveste pana cand au incetat sa i le numere). In nuvela de fatza, un cowboy urmareste carutzele unui grup mormon care i-a rapit nevasta si fiica. Incercand sa le salveze, realizeaza ca mormonismul are si elemente de vampirism in motivatzia sa.

The Boy Thug, de Christopher Fowler. O banda de talhari din vremurile goanei dupa aur omoara familia unui baietzel si il adopta pe acesta drept ucenic in arta talhariei. Povestea incearca sa-l imite pe Cormac McCarthy si e in general misto scrisa, dar actziunea se intinde peste vreo 10 ani, ceea ce e cam mult pentru o proza de 15 pagini, lasand impresia ca e rezumatul unui roman, chestie pe care am mai acuzat-o cu privire la proza scurta a lui Fowler.

Those Who Remember, de Joel Lane. Autor de gay horror urban englezesc de care ma lovesc tot mai des in ultima vreme. Din pacate proza sa de aici n-are nimic de a face cu westernul, ci se inscrie in stilul obishnuit al autorului: un individ e vizitat de fostul sau iubit, un gay junkie hartzuit de traficantzii de droguri.

El Camino del Rojo, de Gary McMahon. Nu mi-a placut nimic din ce am citit de McMahon pana acum si nici asta nu e grozava, dar are impact ca proza horror, imitand destul de aproape stilul (si ideile) lui Stephen King din primul volum Dark Tower. Cam pe aceeasi idee, un cowboy il urmareste pe omul negru care i-a omorat familia si care lasa in urma sa tot felu de semne mistice ce provoaca vedenii fantasmagorice.

Ghosts, de Amanda Hemingway. Nici o legatura cu Ernest. Amanda e o autoare de fantasy britanic pt. copii, gen Harry Potter. Contributzia ei aici e un fel de poem in proza in care istoria Vestului Salbatic e povestita pe fast forward din perspectiva fantomelor indienilor si cowboylor mortzi de-a lungul istoriei. Simpla, dar foarte placuta la citit.

The Bones that Walked, de Joe Lansdale. Texanul Lansdale nu cred ca mai are nevoie de prezentari pe blogul asta, am scris despre el de m-am saturat. Ce e nou in aceasta povestire e ca nu-i atat de buna pe cat ma obisnuisem. Ma obisnuisem ca in antologiile la care participa, contributzia lui Lansdale sa fie una din prozele vedeta ale volumului (de obicei pusa pe la final, ca sa plece cititorul cu o impresie buna la inchiderea cartzii). Aici e inghesuita pe la mijloc, unde se baga balastul in antologii. Un cowboy cauta o mina de aur secreta populata de niste monstri din folclorul amerindian. Ar trebui si noi sa raspandim zvonul ca Rosia Montana e bantuita de vampiri.

The Alabaster Child, de Cat Sparks. Poveste postapocaliptica feminista despre pelerini ce cauta in deshert relicve ale civilizatziei prenucleare si un orfelinat-oaza la care femeile gravide poposesc si fac un ban cinstit vanzandu-si copiii. Autoarea australiana e destul de populara pe continentul lor, fiind frecvent finalista a premiilor Ditmar.

All Our Hearts are Ghosts, de Paul Atkins. In anii 30 o echipa de la Hollywood lucreaza la primele westernuri si angajeaza un cascador batran, care e unul din ultimii supravietzuitori ai Vestului salbatic adevarat de la finele secolului XIX. O proza nostalgica, cu o vaga sugestie de realism magic in poanta.



Some Kind of Light Shines from Your Face, de Gemma Files. In timpul depresiei din anii 30, o fetitza e adoptata de un circ in care lucreaza unele personaje de mitologie (greaca).


In the Sand Hills, de Thomas Tessier. Un recuperator cauta pe un gagiu care a fugit cu banii unui mafiot in salbaticie, iar cand il gaseste da peste niste surprize horror.

Black Rider, de James Lovegrove. Poveste nostalgica despre copilarie, cu doi pusti care se joaca de-a cowboyii si indienii si se impusca din greseala cu o arma adevarata. Incarcata de evocari ale copilariei, nu putea lipsi dintr-o astfel de antologie.

 Povestile slabe (1-2 stele)

Waiting for the Bullet, de Mark Morris. O dereglare spatzio-temporala face ca pe suprafatza Americii sa se manifeste uneori scene istorice cu impuscaturi din Vestul Salbatic, iar turistii se dau in vant dupa detectarea si vizitarea unor astfel de locatzii, cu riscul de a cadea victime gloantzelor care calatoresc in timp. Ideea nu e rea, dar scriitura e proasta.

Kiss the Wolf, de Simon Bestwick. Un oras obisnuit din zilele noastre e invadat de calaretzi venitzi din Iad care dau foc la tot si omoara pe toata lumea. Unul din supravietzuitori refugiatzi prin paduri solicita ajutor unei vrajitoare. Poveste fusharita, lipsita de orice calitatzi in afara de ritmul alert al actziunii care duce spre o poanta de final rezonabila.

The Passage, de Alan Peter Ryan. Horror realist, brutal, si minimal. Doi vacari isi cauta colegul care a disparut cu vacile. Il gasesc mort si castrat de catre indienii Comanche si se duc sa-l razbune intr-un mod la fel de brutal. N-are nici o miza povestea, din pacate e chiar in deschiderea volumului si itzi cam taie avantul.

*****************************

Bineintzeles, fiind o antologie britanica, are preponderent autori britanici. Westernul adevarat s-a scris si s-a trait in America, asa ca autorii astia nu-s tocmai din miezul problemei. Avand in vedere ca nici tema antologiei nu e foarte ortodoxa, e pana la urma un lucru benefic, autorii luandu-si diverse libertatzi cu repozitzionarea arhetipurilor western. Proportzia de 5 (povesti tari), 11 (asa si-asa), 3 (slabe) e destul de standard pentru o antologie buna cu proza originala (deci nu un best of).

Concluziile cu care am ramas au fost confirmarea ca trebuie neaparat sa o citesc pe Sarah Langan, iar revelatziile volumului au fost Rio Youers, Stephen Volk si debutantul absolut Zander Shaw, autori de la care insa nu prea mai am ce gasi. Dezamagiri nu am avut (poate doar Joe Lansdale), autorii prozelor slabe fiindu-mi cam necunoscutzi.

- plusuri: genul weird western e foarte slab reprezentat in cultura pop moderna, si e un teren fertil pentru experimente
- minusuri: autorii britanici se eschiveaza de la a scrie western in spirit american, iar uneori deviaza prea puternic de la gen
- recomandare: va ramane cunoscuta drept cartea definitorie a genului weird western (cam ce a fost Mirrorshades pentru cyberpunk) deci amatorii de proza fantastica ar trebui sa se puna la curent cu ea

Tuesday, September 16, 2014

Alan Moore: The Ballad of Halo Jones



Halo Jones e o tanara deportata intr-o futurista colonie pentru shomeri in largul Oceanului Atlantic. Acolo guvernul american isi deporteaza "populatzia redundanta", oamenii saraci, bolnavi si somerii cu care nu are ce face, ca e prea mare "factura sociala" ca sa citez un mare diplomat in viatza. In colonie lumea se organizeaza intr-o societate semianarhica. Halo Jones si cu prietenele sale isi tot viseaza sa scape din colonie, dar singura scapare posibila sunt ocazionalele joburi care se mai ofera populatziei redundante - prostitutzie sau recrutari pentru razboaie pe alte planete. Pan la urma eroina alege ambele cai: partea a 2-a e despre cariera sa in prostitutzie pe o nava spatziala care plimba moguli de ici colo, partea a 3-a e despre cariera sa militara.

M-am surprins remarcand ca, desi e guru-ul benzii desenate moderne, pe Alan Moore l-am recenzat destul de rar pe aici (Albion, in care Moore e mai mult supervizor, porneciul controversat Lost Girls si V for Vendetta, ceva mai celebra datorita ecranizarii si numeroaselor referintze din cultura pop). Creca m-am gandit ca lumea il cam stie, dar uneori am impresia ca numele sau e inca foarte departe de nivelul de popularitate pe care ar trebui sa-l aiba, desi e un fel de Marquez/Llosa al benzii desenate. Din punctul meu de vedere a facut de 100 de ori mai multe decat, sa zicem Herta Muller, pentru cultura universala (inclusiv la nivel de manifeste impotriva cenzurii si totalitarismului).

N-as recomanda totusi apropierea de Alan Moore prin lucrarea de fatza (de fapt nici macar prin celelalte pe care le-am recenzat aici) dar e o lucrare interesanta din mai multe puncte de vedere:

O data, pentru ca e una din cele mai vechi lucrari ale lui Moore, de pe vremea cand era un anonim in floarea varstei si lucra pentru revista britanica 2000AD, publicatia pivot a industriei BD din UK, revista in care au debutat cam toti marii autori BD britanici si cele mai importante serii BD de la ei - Judge Dredd (detalii aici) si Slaine (am mai discutat aici). Nu e Halo Jones chiar lucrarea de debut a lui Moore, dar e cea mai importanta din anii aia, precedand cu cativa anisori iesirea din anonimat (V for Vendetta si recrutarea autorului de catre americani).

Din cauza ca Moore era inca un autor cu cash la gura, Halo Jones a fost propusa ca o lucrare de umplutura, alocandu-i-se doar 5 pagini in fiecare numar al revistei. In 5 pagini e foarte dificil sa serializezi o lucrare de mare intindere. Poate nici n-aveau de gand editorii sa o faca de mare intindere, i-au dat lui Moore 5 pagini in fiecare numar sa vada ce face cu ele iar acesta a tras de cele 5 pagini cam 5 ani. Puse cap la cap, s-a adunat aceasta carte. Dupa mai multe editzii cu diverse hibe, in 2010 a iesit in sfarsit editia completa alb negru, dar foarte aratoasa si extinsa cu un sample din scenariul original batut la masina (proiectul face parte dintr-un sir mai lung de reeditari si reabilitari ale foiletoanelor culese din paginile revistei 2000 AD).

E interesant de urmarit felul in care Moore a decis sa alcatuiasca un roman grafic destul de lunguietz din vreo 40 de episoade a cate 5 pagini, o structura greu de controlat (vezi ca exemplu negativ mizeria Airtight Garage a lui Moebius despre care am scris aici).

Povestea nu e prea originala si nici atat de smechera/sarcastica pe cat ne-a obisnuit Moore in lucrarile sale de maturitate. E un space opera pur sange inspirat cel mai evident de Starship Troopers si Forever War, la care se adauga twistul feminist. E oarecum surprinzator sa gasesti feminism tocmai la tanarul Alan Moore care, mai la batranetze, avea sa construiasca personaje feminine nevrotice si isterice, decazute si prostituate, nu mai vorbesc de porneciul Lost  Girls (desi exista opinii conform carora Lost Girls e chiar o viziune foarte feminista asupra pornografiei).

- plusuri: poveste space opera competenta, care prezinta un Alan Moore la inceput de drum
- minusuri: structura foarte fragmentata, din episoade de cate 5 pagini, grafica alb negru de la un cap la altul
- recomandare: doat pt completistii Alan Moore

Wednesday, September 10, 2014

Wednesday, September 03, 2014

Concerte 2014


Asta e pentru o vreme (pana la finele anului) ultimul articol pe teme muzicale, despre concertele pe care le-am mai prins prin Europa anul asta. Mai putzine decat de obicei, ca n-am mai ajuns la Roadburn si la festuri mari din pricini de batranetze, hemoroizi, serviciu, si mi-e tot mai lene sa ies din casa, creca-s bolnav sau m-am molipsit de la apatia oribila de pe-aici. Bine macar ca voi va mai distratz cu Voiculescu si cu alegerile care sta sa vie, unde am intzeles ca e concurs de mascarici care promit decapitari sau pensii, plus un candidat neamtz care nu prinde la popor pt ca refuza sa-si dea nadragii jos in direct la televizor.

In fine, despre altceva era vorba:

Cele mai distractive concerte la care am participat in 2014 au fost cele ale lui Slim Cessna’s Auto Club, grup de country psihedelic si penticostal despre care ma mir ca n-a intrat inca in atentzia hipsterilor care savureaza genu asta de post-ironii. Au avut de doua ori tour european anul asta si i-am prins de ambele datzi in cluburi mici si inghesuite, ceea ce a permis muzicienilor sa coboare in public, sa se intinda pe jos, sa se tarasca in deliruri religioase si sa ne povesteasca despre cum s-a construit prima biserica baptista din Denver, Colorado. Chitaristul are pe chitara un abtzibild reflectorizant cu Maica Precista, care se transforma in Jesus daca te uitzi din alt unghi (se vede si in clipu de mai jos). Probabil asta explica de ce trupa n-a fost asimilata inca de hipsteri.


Un eveniment major al anului a fost Die Krupps in turneul de revenire dupa vreo 15 ani de absentza. Nemtzii astia fac parte din generatzia industrial a anilor 80 (Laibach, Nizer Ebb etc.) si s-au gandit sa profite putzin de succesul Rammstein. Din pacate noul lor album e strict in germana si foarte electronic, in genul materialelor pe care le faceau in anii 80. Iar baietzii sunt nitzel cam batrani pentru genu de agitatzie pe care incearca sa o instige. A fost, oricum, una din trupele pe care nu speram sa le mai prind in viatza asta (poate nici in aia care urmeaza).

In deschidere au fost Vigilante din Chile, care au cantat mai mult din public decat de pe scena, incercand sa instige populatzia la revolta impotriva capitalismului, un gest care mereu ma emotzioneaza. Vocalu avea tricou cu Snowden is a Hero, chitaristu cu Assange is a God.


Norvegienii Ulver au avut si ei un turneu deosebit, alcatuit strict din concerte de improvizatzie, din care au anuntzat ca vor si compila material pentru un album. Sentimentele produse de improvizatzia respectiva sunt amestecate si nici un concert al turneului n-a semanat cu celelalte, dar n-a fost totusi un haos free jazz, trupa inserand pe ici pe colo motive din piesele lor cunoscute, remixate din mers cu tot felu de nazbatii sonore. Unul din cele mai psihedelice concerte pe care le-am vazut ever si foarte diferit de concertu in care-i vazusem acu 5 ani (intre timp trupa s-a ajuns, au si un DVD fastuos, vezi dedesubt:)


Alt concert important a fost Monster Magnet cu Church of Misery in deschidere. Pe Monster Magnet ii mai vazusem, sunt intotdeauna entertaining, dar au avut de promovat un album mai slabutz de data asta. Am tzinut insa mult sa-i vad pe japonezii Church of Misery (=Ciaci obu mizari) care ajung mai rar prin Europa. E un grup de doom metal suicidal, Japonia avand o buna traditzie in maimutzarirea nihilismului occidental si a genurilor aferente (mai ales black metal). De fapt Japonia are o buna traditzie in a maimutzari cam orice se intampla in restul lumii, ceea ce probabil se leaga si de cultura karaoke atat de proeminenta in Asia de Est (la primul contact ai impresia ca isi bat joc de noi, dar ulterior realizezi ca e un semn de sincera apreciere). Trupa a avut un album excelent in 2013, daca treci cu vederea propaganda violentzei si nihilismului japonez.



In preajma Roadburnului unele trupe ale festivalului s-au plimbat la pachet prin Europa, asa ca am prins si eu un calup alcatuit din Inter Arma, Morne si Windhand. Primele doua trupe m-au cam lasat rece, am impresia ca a intrat si stoner rocku pe un platou de retzete in care toate trupele nou infiintzate ii imita pe clasici, insa Windhand au sunat destul de cool, cu o tipa faina la voce, ceva in directzia lui Jex Thoth, dar mai doom si mai putzin psihedelic. Au mai fost si alte seturi de 2-3 trupe de la Roadburn roind pe-aici in preajma festivalului sa mai pescuiasca un leu, dar senzatzia aia de kkt ca nimic nu mai merita pentru ca sa ies din casa m-a oprit de la a le vedea.



Subrosa e o trupa noua de MILF-metal, cu 3 gagici batrane si nervoase, plus un hipster barbos la tobe. Trupa canta un fel de doom in spiritul lui Neurosis, ceva mai simplist, dar foarte placut la vedere, mai ales ca tipele-s prietenoase si trupa suficient de mica incat sa stea la o bere cu publicul dupa concert. I-am luat uneia o bere ca nu mai avea Euro maruntzi iar baru in care au cantat i-a respins cardu. Things to remember when you're about to die.


The Body e un tip gras si isteric la chitara, plus un pletos la tobe, si canta un fel de metal din viscere, cu refrene castrate si riffane doom metal. Albumele suna mai interesant decat live (pe ultimul au si o colaborare cu Haxan Cloak). In concert se vede prea tare ca sunt doar doi oameni care urla din rasputeri incercand sa atraga atentzia cumva. In plus au cantat intr-un bar atat de mic incat abia au incaput de mine pe scena.


In sfarsit, un concert mai boring a fost Alcest, cu Hexvessel in deschidere. Trupe pe care le mai vazusem oricum la Roadburn. Alcest si-au pierdut cu totul radacinile black metal si canta acum un post rock plicticos (vezi mai jos), mutare pentru care aveau deja la dispozitzie proiectul Les Discrets, care tot cam asta canta. Hexvessel e un folk mistic discret si dragutz, concertul lor a fost insa extrem de scurt.


Tot minori si tot boring au fost Long Distance Calling, un fel de Monkey3 ai omului sarac, nemtzi lipsitzi de imaginatzie care au reusit sa demonstreze ca post-rocku nu mai are mult de respirat. De fapt eu am mers sa-i vad pt Junius, care erau in deschidere, insa am avut niste musafiri care s-au gatit atat de mult incat am ratat toate trupele din deschidere si a trebuit sa ma multzumesc cu nemtzii, dupa aia sa-mi plimb musafirii prin oras. Am intzeles ca intre timp si-au dat si papucii, deci totu a fost degeaba.


Mai trebuia sa ma duc la Miley Cyrus si Clutch, dar s-au suprapus cu TIFFu asa ca i-am sacrificat. Urmeaza pe lista Jex Thoth, Deine Lakaien, Yob si daca imi trec nervii pe ultimul lor album, Swans.

P.S. Era sa uit, am mai fost la o trupa austriaca de punk comunist oribil, recomandata de amicii din undergroundul stangist vienez. Trupa e nasoala (suna bine da toate piesele-s la fel), dar a fost o excelenta ocazie de a descoperi scena underground comunista vero, nu ca stangistii nostri care se aduna pe la garduri. Astia sunt un fel de punkeri hippie care traiesc ca/cu niste caini intr-un squat house ocupat abuziv, din care autoritatzile nu-i pot scoate in ruptu capului. E foarte funny sa stai umpic intre ei la discutzii. La trupa ii zice Bulbul si poarta o stima deosebita celor ca mine venitzi din tzari comuniste (altfel suntem profund dispretzuitzi). Au fost umpic surprinsi ca nu vorbesc rusa, dar au fost singurii localnici prietenosi din orasu asta de nazisti.