Wednesday, December 25, 2013

Portofoliu de presa Biro 2013. Si niste concerte

As incepe articolu cu traditzionalul colind de Craciun, dar am intzeles ca Noul Testament e pe cale sa fie scos in afara legii drept propaganda antisemita, asa ca ma limitez la o tardiva "Hanukkah fericita!" si un colind semit din playlistul petrecerii pe care tocmai am incheiat-o in urma cu cateva ore. E timpul sa recunoastem ca fiii lui David se stiu distra de Craciun mult mai bine decat legionarii care beau rachie si blastămă colinzi mohorâte despre shfara si corlan.




S-a mai dus dracului un an, nu-l mai recuperam. Articolu asta e o retrospectiva a publicatziilor mele din 2013 si o dare de seama a concertelor la care am fost anu asta.

Zilele trecute a fost la Cluj partyu de auditzie a topului muzical alcatuit pentru comunitatea hipstereasca impreuna cu colegii de la Slicker. Topul il gasitzi aici.

Cu literatura, mai slab anu asta, am publicat doar o nuvela in antologia Ferestrele Timpului coordonata de Stefan Ghidoveanu, la editura Tracus Arte. Cica a fost lansata la Gaudeamus, dar eu unu n-am gasit-o in librariile din Cluj asa ca habarn-am cand si unde o putetzi gasi.

Ca si in anii recentzi, singura publicatie la care mai contribui cu constantza e Dilema Veche. Ca de obicei, am dedicat parte din articolele scrise pentru Dilema Veche recomandarilor patriotice pentru realizarile alor nostri, care scot si fac chestii tot mai interesante pe an ce trece:
Restul articolelor, tot ca de obicei, despre jazz in cea mai mare parte, inclusiv cateva din trupele care ne-au vizitat la Bucuresti (prin laudabila initziativa Twin Arts) sau la deja traditzionalul festival Garana:
Si cateva recomandari alternative, strecurate cand mi se acrise de prea mult jazz:

Pt cei care n-au kef de retrospectiva si vor o scurtatura, sa nu mai citeasca aburelile mele, mai jos e o selectzie de best of 5 albume recomandate dintre toate astea despre care am scris:

Arve Henriksen - Places of Worship
Ilie Stepan Project - Lumina
Janelle Monae - Electric Lady
Tigran Hamasyan - Shadow Theater
Scott Walker - Bisch Bosch

****************
Sh-acuma despre concertele vazute anul asta. Cele mai importante pe care vroiam sa le vaz (Dead Can Dance, Queens of the Stone Age si Ghost), a trebuit sa le sar din pricina TIFFului de la Cluj. La schimb am vazut Marina Voica si Robin and the Backstabbers. Apoi am dat o gramada de bani sa merg la Roadburn, ceea ce mi-a cam facut plinul cu majoritatea trupelor pe care tzineam tare sa le vad, asa ca m-am rezumat anul la strictul necesar, mai precis:

Nick Cave la Sziget. Am mai scris si acu 8 ani despre precedentul sau concert de la Sziget, insa atunci a fost cu totul diferit de cel de acum. Si Szigetul de atunci e cu totul diferit de cel de acum. Szigetul atrage acum o combinatzie de cocalari si hipsteri plus unii care sunt simultan cocalari si hipsteri (si astia din urma sunt cei cu care am cu adevarat o problema cand folosesc peiorativ termenul hipster). Pe vremuri, festivalul era unul cinstit, cu o sectiune mainstream si un numar de scene dedicate unor nishe: metal, electro, world music, muzica tziganeasca. Acum toate scenele sunt mainstream, si toate se numesc indie, ca sa lase hipsterilor impresia ca e vorba de o cultura alternativa, pentru oameni speciali. Afishul reflecta aceasta realitate trista.

Pe urma, m-au enervat la culme astia de la Mastercard care au instituit un fel de dictatura financiara absoluta pe toata insula - nimeni nu mai accepta bani, esti obligat sa itzi iei un card Mastercard pe care il incarci acolo si chelnerii il freaca de un aparat sa itzi suga bani de pe el. Problema e ca nu stii niciodata catzi tzi-au supt si cel putzin de doua ori am platit dublu decat trebuia din cauza tehnologiei lu peshte. Umbla vorba ca erau si hotzi de buzunare care aveau aparate de supt finantze cu care se frecau de tine. M-am enervat si ca zona world music a fost desfiintzata cu totu, da cu totu, nu doar scena. Obisnuiam sa merg acolo sa imi cumpar totemuri ritualice sa-mi poarte noroc in viatza, da anu asta n-am gasit decat hipsteri facand silent disco in zona aia, asa ca o sa am un an de kkt.

Dar despre Nick Cave vroiam sa vorbesc aici. Concertu a fost frumos dintr-un motiv destul de simplu: dupa ce a scapat cam de toata lumea care facea ceva in trupa aia, in afara de Warren Ellis (care s-ar putea sa fie motivul pt care restu s-au carat), Nick Cave tinde sa se transforme intr-un artist solo. Daca in concertu de acu 8 ani am vazut o veritabila orchestra, cu coruri gospel, cu solouri instrumentale si un Nick Cave prezent in postura de vocal al unei trupe complexe, acum am avut de a face cu un protagonist absolut avand in spate o trupa umila si discreta, ceea ce reflecta oarecum si plangerile pe care le-am avut la adresa noului sau album, in cronica din Dilema. Pana la urma, pentru concert a fost bine. Ne-am calarit, ne-am intins sa-i atingem ghiulurile, el a venit peste public si ne-a calcat pe cap de cateva ori, piesele au sunat super, relatzia cu artistu a fost intensa. Nu si cu trupa.



Al doilea mare eveniment al anului a fost Pain of Salvation feat. Anneke (ex-Gathering) si Arstidir din Islanda, unul din cele mai frumoase si duioase concerte pe care le-am vazut ever. Daca Anathema vi se par duiosi, n-atzi vazut nimic. Arstidir astia sunt niste hipsteri frumosi cu voci gay care canta la harpe, viori samd. Pe Anneke o stie toata lumea. Desi concertul a fost prezentat cu cele doua nume in deschidere la Pain of Salvation, practic a fost un mix in care toata lumea a cantat cu toata lumea: Anneke a fost acompaniata ba de Arstidir, ba de PoS, Daniel de la PoS a cantat cateva piese cu Arstidir si cateva dueturi cu Anneke, iar la final s-au suit toate 3 trupele pe scena si au cantat impreuna. Repertoriul a fost extrem de bogat (evenimentul a durat peste 4 ore!) cu numeroase coveruri (Cindy Lauper, Anathema, Lou Reed si Kriss Kristofferson) si cu o prezentare acustica, partzial unplugged, fara urma de metal.

Scena amenajata in forma unei bucatarii a produs un feeling foarte intim, cu artistii stand ba la masa, ba pe canapea, ba rezematzi de dulapuri, iar de la o vreme concertul s-a desfasurat sub lumini de veioze. Cine a apreciat albumele unplugged ale lui Anneke si PoS, poate sa-si inchipuie cam ce fel de atmosfera a fost acolo. Un concert de pomina, pe care as vrea sa-l prind pe un DVD candva. Mai jos a facut unu un colaj cu unele din momentele cheie ale concertului:



Al treilea mare eveniment a fost concertul Haxan Cloak, revelatzia electro a anului, ceva nemaivazut. In sensu ca n-am vazut nimic. Concertu s-a petrecut in conditzii de deprivare senzoriala, intr-un buncar cufundat in bezna si fum, incat nu puteai sa vezi pe nimeni. Pe parcursu muzicii s-a dat cu stroboscoape si s-a pompat fumu ala gros intr-una. Nu stiu nici macar unde era scena, sau daca era cineva pe scena, eram buimac pe cap si nu mai stiam cum ma cheama si de unde vin, desi nu bausem nimic.

Muzica e un fel de Sunn O))) varianta electro, facuta de un sound designer britanic care se joaca cu frecventze extreme, cu efect digestiv. Au fost superbi si baietzii din deschidere, niste satanishti imbracatzi in capre, pe nume The Devil and the Universe, cu niste visuals oculte superbe si o muzica ritualica supersinistra.

Ce va pun eu mai jos e de la festivalu Pitchfork, unde se vede si omu si scena, dar arata cu totu diferit de ce am vazut eu, pt ca festivalul Pitchfork e un fel de Ziua Minerului pentru hipsteri (putetzi vedea hipsterii scarpinandu-se in cap si umbland sa-si ia mici, ca e mai important sa fie vazutzi acolo decat sa asculte trupele), insa concertele de buncar ale lui Haxan Cloak sunt the real shit. Nu mai vorbesc ca e cea mai buna muzica pt sex iesita in ultimii ani.




Al patrulea mare eveniment a fost legendarul Danzig featuring The Misfits, o raritate din numeroase puncte de vedere. In primul rand pentru ca Misfits nu mai exista - practic doar Danzig si Frankenstein sunt prezentzi din trupa originala, dar au cantat playlistul Misfits ca pe vremuri, in ciuda faptului ca sunt niste boshorogi coptzi la ficat. Danzig vine rar in Europa si, dupa moartea lui Peter Steele, a ramas cam cel mai important si batran stindard al cock rockului ocult. Pacat ca e cam fript la creier si tot concertu a amenintzat ca se da jos la noi si ne bate daca ii mai facem poze, iar postura de body builder minion nu-i mai vine la varsta asta, insa concertu a fost misto, combinatzia cu Frankenstein de la Misfits a fost un eveniment epocal si incantarea mea pe masura.



Al cincilea eveniment major a fost Melvins in residence, care au primit ceva bursa sa cante integral vreo 5 albume clasice de-ale lor in doua seri consecutive. Din nou o trupa legendara, din care s-a desprins cam jumatate din scena metal americana a ultimilor 20 de ani, printre epigonii lor numarandu-se nume ca Nirvana, Metallica si Boris. Au cantat cu doi bateristi naprasnici si cu sala plina, dar 5 albume Melvins cantate cap-coada e totusi cam mult, asa ca in a doua seara m-am dus in alt club sa-i vad pe clasicii prog rock Spock's Beard. N-a fost alegerea cea mai buna, caci concertul astora a fost marcat de o gramada de probleme de sunet si trupa e proaspat reformata intr-o noua configuratzie, cu vocalul de la Enchant care imi pare cam palid fata de predecesorii sai. A fost totusi o ocazie sa remarc ca au un nou album si inca unul destul de bun (ori mi-a fost mie dor de ei dupa ce nu ii mai ascultasem vreo 10 ani). In deschidere l-au avut pe fiul lui Phil Collins, care e un fel de Phil Collins cu păr, dar o muzica mult mai generica.

Mai jos, o mostra chiar din turneul Melvins in residence:



Am mai fost si la Volbeat cu Iced Earth in deschidere, doua trupe heavy metal in forma maxima. Bag seama ca Volbeat sunt pe un fel de val, caci concertu a avut o audientza imensa si o scena supersofisticata, cu spanzuratori, saloonuri si decor care sa reflecte conceptul western al ultimului album. Volbeat improspateaza conceptul de big arena heavy metal, care pana recent era rezervat unor old farts ca Metallica, Maiden samd. Get a taste of it dedesubt, intr-o piesa cu Barney de la Napalm Death ca invitat:




Am mai fost sa-i vad o data pe Uncle Acid and the Deadbeats, superbi ca de obicei, cu o muzica hipnotica si ultratrippy, cu visuals despre Charles Manson si Sharon Tate. Cica Black Sabbath i-au luat in deschidere pentru turneul lor de relansare, ceea ce spune multe - printre altele, si ca Uncle Acid e o trupa mult mai buna decat Black Sabbath la momentul ACUM.



Au mai fost Baroness cu Royal Thunder in deschidere. Doua trupe de metal contemporan din generatzia Relapse (Mastodon, Kylesa etc.), principalii responsabili pentru schimbul de generatzie in heavy metalul ultimilor 10 ani. In sensu ca pentru anii 2000, trupele de la Relapse sunt ce au fost Metallica si Megadeth pentru inceputul anilor 80. Concertul a fost misto, nimic iesit din comun, dar avand in vedere ca ambele trupe au avut albume in topul meu personal pe 2012, trebuia sa le vad.


Ultimul mare concert al anului a fost Corrections House (proiect Neurosis+Eyehategod+Minsk) cu un anume Wrekmeister Harmonies in deschidere. Gagiu asta din deschidere e un barbos care pune muzica de pe laptop si mai ingana ceva de la chitara peste laptop, dar mare lucru nu face, asa ca ramai cu impresia ca e unu care pune muzica, si nu un concert. Asa ca m-am dus sa beau niste beri si sa-i ascult muzica din sala alaturata, ca prezentza lui pe scena era oricum irelevanta.

Apoi au venit Corrections House care au injurat tot timpu pe unu de la cabluri ca nu li se auzea saxofonu, iar ala disperat a data totul la maxim asa ca tot concertu a fost un zgomot infernal care mi-a dat tziuituri la timpan de era sa merg la doctor a doua zi. Vocalu Mike Williams (Eyehategod), a iesit umpic fript la creer din parnaie, iar in timpul concertului a fost complet muci, umbla in nishte teneshi ruptzi si recita versurile din caietele sale personale, sau din scriptura, nu imi dau seama. Trupa are un singur album, deci abia se aduna material de un concert scurtutz. Dar orishicum, au unul din albumele de top ale anului si probabil e cel mai interesant side-project lansat anu asta.




Un concert mai minor, dar binevenit, a fost al stonerilor britanici Orange Goblin, niste betzivi mizerabili care au scos un album excelent mai an (prezent si el in topu meu personal de anul trecut) pe care l-au prezentat prin Europa anu asta. Treaba s-a intamplat intr-un buncar ostil, pe o scena supermica ceea ce a asigurat o atmosfera de betzivaneala intima asa cum le sta bine britanicilor.




Concertul ASP a fost marea dezamagire a anului. Cunosteam trupa drept componenta a scolii electro-goth germane (ceva intre Deine Lakaien si Rammstein), cu niste albume excelente acu vreo 10 ani, dar s-au prezentat ca o trupa de metal gotic cacacios (gen Crematory), cu chitaristi de aia nemtzalai blonzi + fardatzi si fara clapar (in conditziile in care trei sfert din muzica lor e electronica si abia un sfert mai are ceva chitari, care puteau fi playback bine mersi). Unu mi-a zis ca trupa are doua formate in care se prezinta, in functzie de tipu de public, iar eu am nimerit cu publicu de kkt care a fost in general incantat, de parca s-ar fi cantat colinduri naziste (singurele care mai scot din apatie publicul de pe-aici).

Mai jos o mostra din ce ma asteptam sa vad si n-am vazut:




Publicat de la
Etichete:

No comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)