Sunday, January 06, 2008

Filmele vorbite pe la spate - nov/dec 2007

Cronici oficiale:

Controlul Tehnic de Calitate - Grindhouse: Death Proof

I want to be the next Picasso - Art School Confidential

Simfonia verde - Rescue Dawn

Filme MUSAI

1. Grindhouse. This is the SHIT, am furat un videoproiector de la serviciu ca sa ma uit la el ca la cinema, apoi mi-am luat monitor wide si m-am mai uitat de 3 ori la el intre Craciun si Anu Nou.

  • Planet Terror (segmentul lui Rodriguez): Bruce Willis joaca rolul soldatului care l-a omorat pe Osama Bin Laden - i put two in his heart, one in his computer - dar inainte sa evacueze zona a fost infestat cu un gaz zombificator, asa ca s-a hotarat sa imprastie infectzia in toata lumea, mai ales in Texas, ca sa convinga marile corporatzii sa caute un remediu. Quentin Tarantino e un zombie cu putza dezintegrata care alearga dupa Rose McGowan, o stripperitza cu un picior de lemn (de masa, mai exact), caci piciorul ei original a fost mancat de zombie. Iar la final piciorul de masa e inlocuit cu o mitraliera cu aruncator de grenade si cu tragaciul activat de musculatura coapsei. Superba scena de sex in care piciorul de lemn a lui Rose se ridica sa cuprinda fundul partenerului. Iar filmul arata atat de groaznic incat pelicula supureaza la fel de rau ca bubele de pe fatza lui Bruce Willis. Lipsesc bucatzi din film, plotul e incoerent iar Sayid din Lost e in rolul unui bishnitzar irakian care seamana leit cu Marian Nistor de la Savoy. Parks apare pentru a-l intruchipa a n-a oara pe seriful texan Earl cui fiii lui, personaj pe care il mai joaca si in Kill Bill sau From Dusk Till Dawn.
  • Death Proof (segmentul lui Tarantino) nu mai e horror, dar contine cea mai tare melodie de lapdance ever si un festin cascadoresc inegalabil, caruia ii este dedicat si un documentar pe DVD, cu concursul cascadorilor de cariera care au participat la proiect. Kurt Russell e in mare forma, in rolul lui Stuntman Mike, care a jucat numai in filme bune dar nu i-a tzinut nimeni minte numele, caci cui ii pasa de soarta cascadorilor? Ei bine, lui Tarantino ii pasa, eroina filmului e chiar dublura lui Uma Thurman din Kill Bill si o gramada dintre actori sunt cascadori profi. Si totusi, personajele principale din Death Proof nu sunt oamenii, ci masinile. Masina rea, a lui Stuntman Mike, e vopsita negru cu un craniu alb si un fulger pe capota, suna ca o nava spatziala si rezista la orice fel de accident, motiv pt care Stuntman Mike o foloseste ca sa-si satisfaca fetishul pentru accidente vehiculare. Masina buna, a cascadoritzei Zoe Bell, e vopsita simbolic in alb si e exact modelul folosita intr-unul din cele mai importante filme cu cascadorii vehiculare ale anilor 70, Vanishing Point. In bonus DVDul filmului, Tarantino isi promoveaza echipa inegalabila de cascadori aflatzi la marginile carierei datorita industriei CGI, si ne sfatuieste sa urmarim filmul Vanishing Point care se pare a fost sursa de inspiratzie pentru Death Proof. Ceea ce voi si face cat de repede.

Intr-o lume perfecta, Grindhouse ar lua Oscar pt efecte speciale, muzica, montaj, regie, scenariu, Kurt Russell si poate si altele. Daca-l nominalizeaza la Zmeura de Aur o sa imi pun capat zilelor, ar fi semn clar ca m-am nascut pe planeta gresita. Doar Mickey Rourke lipseste din Grindhouse ca totul sa fie perfect.

-plusuri: e filmul perfect, cine nu realizeaza asta, tre sa se mai nasca o data

-minusuri: lipseste Mickey Rourke

2. Werner Herzog e ala pe care nu l-au primit la Oscar cu cel mai tare documentar al anului, Grizzly Man, ala care facea filme cu Klaus Kinski si ala care are o obsesie pentru jungle, grandomanie si muzica simfonica, un fel de Oliver Stone european. Noul lui film, Rescue Dawn, arata ca un documentar Discovery la care se adauga Christian Bale, revenit la sex-appealul din perioada Mashinistu, adica un fel de schelet ambulant. Nu stiu unde o sa ajunga cu stilu asta nutritiv, mai ales ca iese iar cu Batman deci a trebuit sa puna la loc kilele. Ba mai mult, chiar in Rescue Dawn are scene in care e mai gras cu 25 de kile decat in altele. Creepy, si nu e CGI, si nici prostetice. Deci Bale impreuna cu altzii sunt prizonieri in Vietnam si planuiesc o mare evadare. Daca va suna a Papillon, chiar asa si e, doar ca mai putzin dramatic (e dupa un caz real neromantzat). Herzog se incapatzaneaza sa mentzina lucrurile in termeni realisti asa ca nu prea avem situatii spectaculoase gen Shawshank Redemption si nici acte de eroism cu Steve McQueen, dar filmul are un ritm sanatos, cu imagini monumentale din natura, sa-tzi speli ochii nu alta, iar Bale e la al doilea rol dupa 3:10 to Yuma pt care o sa amushine Oscaru.

- plusuri: festin vizual cu mult verde si muzica simfonica, Christian Bale

- minusuri: ritm lent

3. Daca stau sa rememorez anul care a trecut, thrillerele au fost cel mai prost reprezentate. Asta e un gen de film care era la mare pretz in anii 60, revenind apoi in anii 90 sub forma pe care romanilor le place sa o denumeasca "filme psihologice". Oricum ma uit la lista filmelor vazute anul asta, gasesc la categoria thriller doar gunoaie cu final neasteptat: Perfect Stranger, Disturbia, Derailed, Lucky Number Slevin, etc. Dar iata ca pe ultima suta de metri am prins si thrillerul anului, Mr.Brooks, un film salvat de eforturile a 3 actori ratatzi care dau tot ce era mai bun in ei: Kevin Costner, Demi Moore si William Hurt. Costner il joaca pe Mr.Brooks, care e un fel de Batman pe invers - ziua e miliardar filantrop iar noaptea e criminal in serie schizoid, al carui alter ego e jucat de William Hurt. In timpul unei crime, e surprins de un fotograf care, in loc sa il shantajeze, il roaga sa-l ia si pe el la omorat oameni, pe post de ucenic. Iar Demi Moore e politzista isterica in curs de divortz care nu se poate concentra asupra cazului. Muzica superba, actori stapani pe situatzie, o aura de B-movie jucat si regizat cu cap.

- plusuri: Costner si Hurt minunatzi, muzica buna si stil

- minusuri: Demi Moore nu prea e valorificata, are un rol aiurea

4. 28 Days Later a fost la vremea lui un mare film, prin care Danny Boyle s-a dovedit a fi un regizor fara limite si capabil sa faca dintr-un buget de nimic filme care sa arate ca blockbusterele de la Hollywood (vezi si recentul Sunshine). Ca si la Arronofsky, punctul sensibil il constituie muzica si efectele de sunet care dau ritm filmului. A aparut si 28 Weeks Later, cam tarzior pentru publicul modern spalat pe creier, dar orishicum obligatoriu de vazut. Nu mai e facut de Boyle (care ramane ca producator si a reutilizat o parte din coloana sonora), dar cine e dezamagit de aspectu asta inseamna ca n-a auzit dei tanarul regizor spaniol Fresnadillo. E iesit din scoala fantasy/horror spaniola, pentru care personal am un respekt "mai superior" decat pentru scoala japoneza de fantome pe care occidentalii o pupa in fund de la Ring incoace. Ca sa pricepetzi de ce, ar trebui sa fie suficient sa enumar numele lui Balaguero, Iglesia, Amenabar si altii ca ei. Fresnadillo are in CV un titlu important de care v-am mai povestit, dar ma repet pentru cei care au impresia ca 28 Weeks Later a fost facut de un zilier. E vorba de Intacto, cu Max von Sydow, un fel de Deer Hunter fantasy premiat pe ici colo si la TIFFul clujean. Revenind, 28 Weeks e cu Carlyle din Trainspotting care si-a abandonat nevasta in bratzele zombilor si o regaseste cateva luni mai tarziu, cu ajutorul fortzelor NATO care au venit sa salveze Londra. O regaseste flamanda si imputzita si plina de muscaturi dar totusi normala, semn ca era imuna la virusul zombie iar soldatzii o iau in zona de carantina sa o studieze dar Carlyle apuca sa o sarute si il iau totzi dracii, caci desi era imuna, era totusi purtatoare de virus. Asa ca incepe circul cu zombie versus lunetisti, un ritm alert bine punctat de muzica si imagini minunate cu Londra in flacari. Foarte misto finalul, cu zombie ajungand prin Eurotunel la Paris, ceea ce deschide un viitor stralucit al acestei excelente serii zombie cu specific european. Din pacate continuarea seriei e incerta datorita esecului la box-office.

- plusuri: consolideaza o serie de filme zombie esentziala, are si actiune, si suspans si emotzii

- minusuri: Fresnadillo se chinuie cam mult sa imite stilul lui Boyle, in scenele cu adrenalina camera se misca prea mult si n-apuci sa vezi mare lucru

5. The Nine Lives of Tomas Katz e a fukkin strange movie, un pic absurd dar nu incomprehensibil, pentru amatorii de David Lynch care mai au si simtzul umorului (majoritatea fanilor Lynch paradoxal nu intzeleg umorul idolului lor si ii atribuie te miri ce semnificatzii transcendentale). Tomas Katz asta e un fel de spirit demonic extraterestru venit pe Pamant sa anuntze Apocalipsa si din pacate sa o si provoace, deoarece Katz are prostul obicei de a poseda pe rand trupurile a diverse personaje propovaduind disparitzia tuturor oamenilor de pe Pamant, ceea ce se si intampla tocmai din cauza lui. Degradarea situatziei e foarte misto prezentata, cu efecte speciale ridicole care reusesc totusi sa creeze o atmosfera terifianta, ceva similar cu Eraserhead (cu care are in comun si faptul ca e alb negru) dar si cu filmele lui Ed Wood. O bijuterie rara si incarcata de simboluri, de rumegat cu atentzie. Regizorul filmului e Ben Hopkins, un tanar englez pe val, care a avut si la TIFFul clujean filmul 30 uses for a dead sheep.

- plusuri: abstract, bizar si amuzant in acelasi timp

- minusuri: prea criptic in anumite momente, ca si David Lynch lanseaza ghicitori fara solutzie

Filme CONTRA PLICTISELII

1. The Nanny Diaries e ultima si cea mai in voga ecranizare chick lit. Pentru cine nu stie, chick litu asta e o literatura de nisha (literature for chicks), alaturi de policier, horror, SF si alte de astea. Ba e mai de nisha decat toate celelalte, caci chick litu are niste reguli mult mai stricte - obligatoriu e scris de femei pentru femei, cu femei in rolurile principale si catziva barbatzi pe ici pe colo prin decor. Personajul principal trebuie sa fie o gagica intre 18 si 40 de ani si sa fie o ambitzioasa care a suferit niste esecuri dar trece peste ele cu fruntea sus si nepatata, fiind descurcareatza si calcand peste cadavrele barbatzilor. Practic, e o forma emancipata a femculturii care ne-a dat de-a lungul timpului valori ca Danielle Steele, telenovelele si inainte de astea, foiletoanele soap opera din revistele pentru bucatarese. Doar ca chick litu e mai shmeker, mai cu umor, mai relaxat, mai adus la zi, gagicile nu-s perfecte dar sunt multumite asa cum sunt iar barbatzii sunt ori proshti, ori grasi, ori nesimtzitzi, ori incompetentzi dar totusi simpatici si utili la casa omului. Atzi ghicit, cam ca in Bridget Jones sau, daca-mi permitetzi o gluma pe care ma simt obligat sa o si semnalez, ca in Kill Bill. Woman empowerment! Daca va intrebatzi de ce m-am uitat la chick flicku Nanny Diaries, ar fi 3 motive: 1. e facut de cuplul Berman-Pulcini care ne-a dat genialul American Splendor. 2. Joaca Scarlett Johansson, o vedeta a filmelor pentru gagici dar si o actritza buna (Ghostworld, The Man who wasn't there). 3. Joaca Paul Giamatti (din nou American Splendor), un mare om al momentului de fatza, folosit in acest film ca exemplar masculin negativ - roscat, gras, chel, stresat, munceste mult si vrea si el o gura de aer de la viatza. Partea buna e ca chick flicku asta e la fel de jovial si relaxant si cu trucuri vizuale ca American Splendor. Partea proasta e ca e un fel de remake la The Devil wears Prada. Gagica in mare voga jucata de Scarlett Johansson termina liceul si se angajeaza experimental dadaca la familia de bogatani Paul Giamatti-Laura Linney. Familia astora e distrusa dar sunt plini de bani, ocazie pt Johansson sa transforme personajul dintr-unul tipic chick lit, in Mary Poppins, facand un comentariu social interesant pe teme antropologice (cum ar fi locul dadacei in diverse culturi). Chix should dig it, atat alea maritate cat si alea care vor sa se marite. Ciudat ca chick litu asta e despre conflicte intre femei si femei, nu intre femei angelice si barbatzi demonici, deci e un fel de planeta a femeilor in care barbatzii sunt doar niste pasageri umanoizi irelevantzi, de aici o asemanare inevitabila cu SF-uri gen Alien versus Predator.

- plusuri: regie ingenioasa si joviala, actori buni, cocheteaza usor cu Mary Poppins

- minusuri: calca pe urmele lui The Devil wears Prada, contzine lectzii de viatza pentru femei puternice

2. Raising Arizona e unul din filmele mai slabe ale fratzilor Coen, motiv pentru care l-am si ocolit atata amar de vreme, fiind unul din primele lor filme, de acu 20 de ani. E totusi o comedie vesela cu cateva replici geniale si cu un Nicholas Cage usor asemanator cu cel din Wild at Heart. Cage e un jefuitor de magazine cu orice produs la 3,9 lei, care are principiul de a ataca cu arme descarcate ca sa nu fie calificat la armed robbery ceea ce-i permite sa iasa de la zdup la cateva luni si sa recidiveze, si-apoi sa scape din nou si tot asa. Ultima data cand iese din puscarie, se imbraca frumos si se intoarce la puscarie sa o ceara in casatorie pe gagica care ii fotografia mereu profilul. Dupa ce se casatorex afla ca sunt infertili si se hotarasc sa rapeasca un bebelush de la o familie care avea prea multzi din pricina unui tratament de fertilitate. Pana aici filmu e foarte tare, apoi se transforma intr-o comedie de gaguri in care personajele se fugaresc, se impusca si se incendiaza, cu concursul eternului colaborator al Coenilor, John Goodman, in rolul unui fost coleg de puscarie al lui Nicholas Cage. Filmul e compromisul fratzilor Coen dupa capodopera Blood Simple si inainte sa capete independentza financiara care sa le permita siragul de capodopere din anii 90 (de la Miller's Crossing la The Man who wasn't there).

- plusuri: fratzii Coen, John Goodman, Nicholas Cage, replici beton

- minusuri: prea multe gaguri si actziune pe care fratzii Coen inca nu le stapaneau la momentu respectiv

3. The Girl Next Door e unul din cele doua filme identice despre un caz celebru de abuz sexual din America anilor 50. Practic, e un fel de chick lit dus la extrem: o matusha frustrata sexual ia in grija doua nepoate orfane si face cu ele ce vrea. Mai mult, matusha invita pe baietzeii pubertini din vecini sa bea o bere impreuna si sa ii introduca in tainele sexului pe spinarea nepotzelelor neajutorate. Apoi lucrurile degenereaza in tortura si una din fete e mutilata in beci cam ca in filmele lui Takashi Miike, chiar de catre copiii din vecini, altfel baietzi simpatici, starnitzi asupra acestei experientze sado-maso de matusha cea dilie. Filmu e important din mai multe puncte de vedere.

- E la concurentza cu un al doilea film cu plot identic, An American Crime, un succes al festivalurilor de anul asta, unde am impresia ca matusha dilie e jucata de Catherine Keener (Adaptation, Capote);

- Desi e o poveste adevarata, varianta The Girl Next Door e si o ecranizare a romanului (inspirat de povestea adevarata) lui Jack Ketchum, un scriitor care a ajuns vedeta underground dupa ce Stephen King a zis ca e unul din scriitorii lui preferatzi;

- E considerat o varianta extrema a cartii Stand By Me, a lui King. Cartea respectiva era despre un grup de copii care gasesc un cadavru. Cartea lui Ketchum e despre un grup de copii care descopera tainele violului si violentzei;

- Joaca un actor din Melrose Place, dupa cum m-au informat cospectatorii.

Acuma impresiile legate de filmul asta sunt impartite. Partea nasoala e ca filmul, ca si cea mai mare parte din opera lui Ketchum, intra lejer in categoria violent pornography. Alta parte nasoala e ca filmul incearca sa profite comercial de moda torture-movie lansata de pe la Saw/Hostel incoace, desi se mascheaza intr-un film de chestionare a umanitatii. Partea buna e ca filmul chiar are legatura cu chestionarea umanitatii - povestea incepe cu niste copii care tortureaza insecte, kestie care tre sa recunosc ca o faceam si io cand eram mic. Unii le dau drumul inapoi dupa ce le tortureaza, altii le omoara de tot. Apoi filmul degenereaza intr-un ritm subtil pana la faza in care fascinatia pentru tortura a copiilor e dezlantuita de aprobarea oamenilor maturi, carora ai tendintza sa le acorzi mai mult credit decat merita la varsta aia. Plus fascinatia pentru prima experientza sexuala, indiferent de calea pe care e obtinuta. Si ma refer aici la copii normali nu la dezaxatzi by default. Apoi mai trebe apreciata si atmosfera anilor 50, frizurile superbe ale baietzilor si rochiile inflorate ale fetelor. Un film cu doua fetze, una care ridica intrebari importante si una de care sunt satul, fascinatia publicului mainstream pentru tortura care aducand inca pagube majore culturii horror.

- plusuri: atmosfera anilor 50, ridica probleme freudiene importante
- minusuri: accent prea mare pe trendul torture movie, concluzii trase prost si insuficient
CRAPPOLA

Din fericire in aceste doua luni nu am vazut filme proaste. A nu se intzelege ca la mine toate filmele-s bune. Sunt bune doar alea la care ma uit eu, de aia ma si uit la ele, dealtfel.

1 comment:

Anonymous said...

death proof nu e atat de apreciat, de mine cel putin, datorita raportului schimbat radical, fata de pulp fiction, dintre one liners si minutele care se scurg. Glumesc, dar partial. Ideea e ca trebuie sa si ai o anumita varsta si sa fi vazut filme autentice de genul ca sa obtii empatie gen madlena, eu tot ce imi aduc aminte din frageda pruncie = lupul singuratic si sora 13, care nu prea pusca. Deci astept un tarantino mai tinerel care sa refaca Biciul Fermecat, cu alea 3 gonguri de dinainte sa se stinga lumina in sala cu tot. Planet Torment inca n-am vazut, si nici ala cu mexicanul, in ala mi pun sperantele.