Top muzical 2015 semestrul 2 - inca 10 albume notabile

Am ajuns si la ultimul calup de albume recomandate pe 2015, inca 10 albume notabile din a doua jumatate a anului. Am prezentat primele 3 calupuri aici, aici si aici, deci articolul asta completeaza traditzionala selectzie anuala de 40 de albume. 

Brandi Carlile - The Firewatcher's Daughter

Ceea ce ar putea trece drept un threesome penticostal format dintr-o cowgirl si 2 gemeni spâni, cum ar sugera clipul de mai jos, e de fapt Brandi Carlile - o folkista lesbiana creshtinata, insurata la casa ei si cu copii, care are nevoie de barbatzi doar ca trupa de acompaniament. Are ceva din Sheryl Crow si ceva mai mult din Alanis Morissette si a prins o nominalizare Grammy importanta anul asta, chiar cu albumul asta, primul sau album indie dupa ce in prima parte a carierei a fost tzinuta in bratze (cu succes moderat) de case de discuri mari, care sperau sa scoata o desaga de bani din calitatea exotica de lesbian wonderchild a folkului american. Am aruncat o ureche si pe albumele vechi dar nu s-au prea prins, suna profi dar artificiale si concoctate in studio, cu mult mai redus punch emotzional si simtzamant live decat albumul asta. Probabil fata si-a tzinut piesele mai reusite pentru cand avea sa scape de contractul cu Columbia. Bine a facut.

Asemenea lui Crow/Morissette, filonul muzicii lui Brandi Carlile e antimodern, provincial-rural, foarte familist, shantajist emotzional, pasiv-agresiv. In prima jumatate de an mai recomandasem un alt threesome MFM cu origini in country - The Lone Bellow. Sunt unele asemenari pe undeva, dar trebuie sa te uitzi mult dupa ele. Aici lucrurile sunt mai simple si mai rock'n'roll, cu unele simptome de sindrom maniaco-depresiv, in sensul ca baladele sunt minimale, focalizate pe voce (vezi mostra de mai jos) iar piesele rock sunt destul de frenetice.

 

 Uncle Acid and the Deadbeats - Night Creep

Caracterizatzi drept "Black Sabbath daca l-ar fi avut pe John Lennon la voce", Uncle Acid au un sound trippy unic, inconfundabil in rockul contemporan, iesind chiar si din tiparele noului trend de rock retro-fetishist de care vorbeam in articolul trecut (Graveyard etc.).

Pe noul album lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Asta e si bine si rau. E bine ca Uncle Acid continua sa sune ca nimeni altzii. E rau ca daca le-ai ascultat toate albumele e o oarecare monotonie in stradania lor de a-si conserva cu orice pretz gimmickul. E totusi bine ca albumul asta e ceva mai accesibil, cu piese mai scurte si cu motive de chitara mai radio-friendly. Conceptele lirice raman incadrate in acelasi mix de erotic si morbid cu referintze la epoca hippie (asociata fenomenului Charles Manson si cum s-a kkt el in idealurile de iubire veshnica ale vremii).

Totusi albumul asta e ceva mai "istoric" ca tematica, focusul fiind mutat pe Jack Spintecatorul, pastrand deci aceleasi coordonate sex+violentza, dar cu ceva mai multa identitate british (vezi si coperta, si izul de "detective story" al povestii albumului). E cumva cel mai comercial album al lor (=cu piese scurte), fara sa indrazneasca totusi abateri de la retzeta care i-a consacrat. Nu stiu cat o sa mai reziste pe retzeta asta inainte sa plictiseasca lumea, dar pe albumul asta inca ii ascult cu placere.

 

Gunship - Gunship 

Tot fetishism retro avem si aici, dar de o cu totul alta natura si cu referintze la o cu totul alta epoca - anii 80 si mania sintetizatoarelor, abuzate aici pana la punctul la care nu se mai poate discerne intre rock si pop, intre baterie si beat-ul Casio. Cei care au fost datzi pe spate de soundtrackul filmului Drive si de valul de rebuturi Casio-pop care i-au urmat ar trebui sa gaseasca in debutul Gunship albumul definitiv al genului.

In plus fetishistii adevaratzi vor aprecia si prezentza regizorului John Carpenter, varful de lance al cinema-ului SF/horror in anii 80. Chiar in clipul de mai jos omul (cam iesit din schema in zilele noastre) isi ofera vocea pentru speech-ul de introducere, dar nu numai - trupa zice ca s-a inspirat pe alocuri si din soundtrack-urile pe care Carpenter le facea pentru propriile filme. Fetishismul e declamat chiar din numele trupei, preluat de la un celebru joc video de pe calculatoarele ZX Spectrum din anii 80, vremuri pe care le-am trait si io cu frenezie, ceea ce nu se poate spune despre membrii trupei. Dar cica exista o forma noua de nostalgie, dupa lucruri care existau inainte sa te fi nascut (ma rog, hipsterii au inventat si nostalgia dupa lucruri care nu s-au intamplat niciodata, dar despre asta povestim cu alta ocazie).

Am uitat sa zic, Gunship e proiectul unui individ din trupa nu-metal Fightstar, un fel de Deftones mai tineri (cu vreo 15 ani), mai englezi si mai sarmani in idei. Pana la urma retro-fetishismul tocmai din saracie de idei s-a nascut, dar in doze mici si bine concentrate poate oferi experientze inedite (sper ca s-a observat ca in relatzia cu hipsterismul sunt ambivalent, baleiez intre hatereala si fascinatzie; sunt convins ca am dreptate cu ambele).

 

Öxxö Xööx - Nämidäe 

DJ-ul Gautier Serre si-a facut un oarecare renume in Frantza cu proiectele avangardiste Igorrr si Corpo-Mente, inainte sa isi incerce mana cu muzica metal prin lansarea la apa a dubiosul proiect Öxxö Xööx, ale carui versuri sunt scrise/cantate intr-o limba inventata - un fel de culme a obscurantismului snobist (as fi preferat limba esperanto, sa-i pot acuza macar hipsterism). Alta chestie cu care isi face reclama proiectul asta e ingineria sunetului, bazata pe un anume format lossless inventat de Apple, numit ALAC - nu stiu exact ce inseamna asta, dar recenzentzii pun pe seama sa sound-ul dens, creat pentru canale de la 5.1 in sus si destul de dificil de digerat in boxe/casti stereo simple.

Toate gimmickurile astea, plus modul de prezentare live a trupei, le-a adus caracterizarea "alien-metal", folosita in trecut pentru trupe la care nu se intzelege nimic din ce canta si au o imagine ce sugereaza concepte extraterestre (vezi Arcturus, Kovenant). Aici insa avem mai putzine clape si o densitate mai mare de chitari, chiar ceva doom-metal melodic si voci feminine in partzile in care se intzelege ceva (piesa de mai jos e ceva mai accesibila). E ceva aici si din Arcturusu de pe vremuri. "A little too clever and enigmatic for their own good", zicea un recenzent, dar orishicum un proiect de urmarit in viitor.

 

Snog - Compliance 

Marxistul australian David Thrussell continua sa arunce cu kkt in capitalism, corporatism, tinerii frumosi si neo-liberali. Muzica lui ar putea fi pusa ca background sonor al site-ului Critic Atac. Titlurile continua sa fie in-your-face: "Rich Kuntz", "Middle-Class Worms", "Vampires of Real Estate". Titlul albumului si single-ul de mai jos rezuma perfect spiritul trupei care de 25 de ani rontzaie la baza sistemului. Fara prea mult succes (faptul ca exista Donald Trump si Monica Macovei ne-o demonstreaza), dar lumea are nevoie de astfel de Sisifi care sa mai strige "Lupu!", atata cat se mai poate striga, caci in curand nu se va mai putea canta decat despre mindfulness si resemnare. Daca asasinarea lui John Lennon a fost un avertisment, tipu de la Snog creca e urmatorul pe lista. Probabil tocmai lipsa de succes il protejeaza.

Era cat pe ce sa las albumul afara, parca e ceva mai monoton decat eforturile recente ale trupei, insa are single-ul genial de mai jos si o oarecare modificare stilistica, cu vocea mai bruta si mai putzin procesata decat in trecut. In plus am intrat intr-un an electoral, in care genul asta de albume sunt mai importante ca oricand. Din pacate piesa de mai jos dureaza mai mult decat lătratul electoral al lui Trump si e dificil sa patrunda in creierele ADHD conditzionate pavlovian de punchline-uri, tweeturi si sloganuri. Ma rog, trupa are si piese pentru creierele respective, insa pe albumele mai vechi si mai putzin pe asta, unde discursul e ceva mai elaborat.

 

Night Flight Orchestra - Skyline Whispers

"She treats me like a dog but still I'm barking up her tree".

O gashka de muzicieni suedezi formatzi in trupe de death-metal (vocalu si chitaristu de la Soilwork, bassistu de la Arch Enemy) isi deschid prin acest proiect sufletul si demonstreaza ca metalistii cei mai cranceni sunt de fapt niste brute sensibile, carora nu le e rushine sa planga ca o floare daca situatzia o cere. Pentru asta s-a inventat termenul "mancry".

Daca vocea tipului de la Soilwork e putzin cam plata pentru acest gen de glam-rock cu ambitzii teatrale, la bass il avem pe Sharlee D'Angelo care isi aduce aici experientza acumulata in Spiritual Beggars (creca trupa de metal extrem care a initziat acest trend de hipnoza regresiva muzicala, fara a aluneca totusi in parodii de genul Steel Panther). Albumul Night Flight Orchestra (al doilea al acestui proiect, dar net superior debutului) s-ar potrivi ca soundtrack la a doua jumatate a filmului Boogie Nights (aia care se petrece in anii 80) - slinos fara sa fie tocmai obscen, emo fara sa reuseasca sa fie romantic. Ar putea fi asemanat si cu visul pe care il avea in film personajul lui Burt Reynolds - de a face ACEL film porno la care lumea sa se uite pana la capat.

P.S. Un alt (fel) de side-project Spiritual Beggars aparut anul acesta este si Band of Spice - a patra (sau a cincea?) trupa a lui Spice - vocalului trupei in anii 90. N-am prea apucat sa-l ascult inainte sa pun la cale topul, insa la o auzire superficiala Night Flight Orchestra suna mai sofisticat pe partea instrumentala.

 

 Looper - Offgrid:Offline

Desi au trecut o gramada de ani de cand proiectul asta s-a desprins din hipsterii Belle and Sebastian, si 13 ani de la precedentul album al proiectului, lumea inca n-a uitat asocierea si Looper se discuta inca drept un side-project al trupei respective. Cica in astia 13 ani, gagiul de la BsiS s-a insurat si s-a retras undeva la tzara sa creasca iepuri si sa stea departe de Internet, de unde vine si titlul acestui album, precum si atmosfera pe care o emana - liniste si simplitate, un sound cvasi-analogic, fara a merge pana la minimalism electro-experimental.

Cateva piese sunt spoken word, poveshti povestite pe un ton cald, cu un adanc accent scotzian placut la auz. Majoritatea pieselor insa sunt dansante, melodice si extrem de fredonabile, poate prea fredonabile, confirmandu-mi o banuiala mai veche ca principalul motor al succesului acestui soi de "indie pop" a fost scoaterea la suprafatza a unor molecule fundamentale din muzica pentru copii de gradinitza, aia cu care incercau educatoarele sa ne inveseleasca sau sa ne puna la culcare, si in consecintza avem un fel de programare neurologica care ne obliga sa ne bucuram de genu asta de muzica.

 

Batushka - Litourgyia

Pana sa apara albumul asta, acest slot trebuia sa fie ocupat de Deafheaven, care au progresat mult in contextul revelatziei americanilor cu descoperirea black-metalului. Pana la urma am scris despre ei in Dilema, iar topul asta e menit sa promoveze trupe ceva mai low profile si insuficient apreciate.

Daca Deafheaven sunt rezultatul aceluiasi fetishism pentru nostalgii recuperate de care vorbeam mai sus (insa aplicata pe anii 90 si nisha viking-metal reambalata pentru hipsterii metalisti), Batushka e replica est-europeana retrograda, traditzionalista, care se ghideaza ca si familia Bodnariu dupa dictonul "bataia e rupta din Rai". Probabil trupa e finantzata de BOR sau Putin. Unde Deafheaven si-au pigmentat muzica cu acel "shoe-gaze" la mare cautare intre consumatorii de marijuana, Batushka au apelat la ceva mult mai obraznic si original, amestecand black-metalul cu incantantzii slavone si elemente de psaltire liturgica ortodoxa. In scena metal, proiectul e primit cu aceleasi sentimente cu care l-au primit hipsterii pe Romeo Fantastick in clubul Eden.

Nimeni nu pricepe ce se canta aici, trupa fiind inconjurata de un mister general. Se zvoneste doar ca e un proiect al unor muzicieni din Polonia (Mgla, Behemoth, Vader? trupa suna prea bine sa fie debutantzi). Se mai zice ca la primavara vor avea loc primele concerte live si lumea spera ca atunci se va dezvaluie si identitatea membrilor.

P. S. Ma ingrijoreaza totusi posibilitatea ca ar putea fi vorba de aceiashi farsori care acu catziva ani au mixat manele romaneshti cu black metal polonez, folosindu-se de Denisa noastra cea scumpa.

 

Puscifer - Money $hot 

Tool au fost genul de trupa disruptiva care inchide o epoca si deschide o alta, dupa care dispare in neant sa nu-si pericliteze pozitzia in istorie. In anii 90 Tool au pus capat miscarii alternative rock cladita de MTV in jurul nucleului grunge, deschizand portzile spre ceea din 2000 incoace incepea sa se numeasca art-rock, indie-rock samd. Desi grungerii (prin Nirvana) facusera acelasi gen de revolutzie la finele anilor 80, a venit si randul lor sa fie impinshi in umbra si desuetitudine, iar Maynard Keenan e principalul responsabil pentru a le fi taiat craca. Ulterior a fost destul de destept sa-si scoata pe tusha trupa fara sa apeleze la metoda drastica a lui Cobain, refugiindu-se in proiecte ceva mai putzin pretentzioase - A Perfect Circle si mai nou acesti Puscifer.

Cea mai high-profile trupa din selectzia asta, Puscifer incepe incet-incet sa se debaraseze de aura parodica cu care a debutat (pe cand Keenan ii acuza pe fanii Tool de a se lua prea in serios atat pe ei cat si pe trupa). Cu albumul asta trupa se apropie de unde omul lasase lucrurile in aer cu A Perfect Circle. Nu pricep de ce nu si-a reformat Perfect Circle in acest scop. Sigur, de prin 2010 tot apar zvonuri despre respectiva reformare, dar istoria arata ca Keenan prefera proiectele in care detzine control absolut si nu are instrumentisti cu mari ambitzii creative si de leadership.

Asta face ca Puscifer sa sune ceva mai spart si mai putzin consistent decat trupele sale precedente, dar sunt aici cateva melodii solide, suficiente incat sa merite o mentziune de final de an, mai ales ca semnaleaza transformarea a ceea ce a debutat ca o gluma intr-o trupa veritabila. Se zvoneste totusi si despre un nou album Tool pentru anul asta.

 

Metal Allegiance - Metal Allegiance

Dupa cum ziceam in articolul precedent, a fost un an mare pentru muzica metal, incununat si prin acest proiect bombastic, unul din cele mai ambitzioase din istoria scenei metal. Proiectul condus de Mike Portnoy (fostul toboshar Dream Theater, prezent pentru a doua oara in topul acestui an), Skolnick (chitara la Savatage/Testament) si Ellefson (bass la Megadeth) aduna laolalta vreo 25 de muzicieni. Fiecare piesa are alt vocal, iar hit-ul selectat mai jos, un cover dupa Dio, ii are pe aproape totzi cantand fiecare cate o juma de strofa, plus 4 solo-uri focoase de chitara.

E vorba aici de 3 generatzii de metalisti - optzecistii (Megadeth, Pantera, Testament, Death Angel), nouazecistii (Dream Theater, Lacuna Coil, Arch Enemy), douamiistii (Lamb of God, Mastodon, Fozzy) - care se aduna laolalta sa faca galagie, simtzindu-se probabil lasatzi in urma de noile tendintze post-moderne, post-rock si post-Neurosis care domina in perioada spatziul metal.

A mai fost prin anii 2000 un proiect din asta All-Stars la sarbatorirea de 25 de ani a casei de discuri Roadrunner, si au mai fost proiecte ocazionale de tip start-up dirijate de diversi indivizi (Ayreon, Avantasia etc.) dar asta suna cel mai cinstit, cu cea mai larga acoperire istorica, cu un punch superior si oarecum emotzionant prin caracterul sau de "shtafeta generatziilor".

Cica gashca asta s-a apucat sa faca si turnee, la care participa o parte din membri, in masura in care le permit familiile si obligatziile de serviciu, caci din soiul asta de metal putzini dintre ai au ajuns sa faca si bani. Mai ciudat e ca in timpul inregistrarilor nu s-au prea intalnit, de exemplu clipul de mai jos a fost realizat dintr-un colaj de video-selfie-uri si inregistrari schimbate prin e-mail.

 

 

Top muzical 2015: semestrul 2

Aoleo cat a trecut de la ultima postare. De vina e efortul de research la selectarea albumelor favorite de pe anul trecut, cu a caror prezentare se vor ocupa articolul asta si urmatorul. Conform traditziei, vorbim aici de un calup de 10 recomandari favorite din a doua jumatate a anului trecut. Recomandarile din prima jumatate a anului au fost prezentate aici si aici. O sa urmeze un ultim calup, care sa completeze traditzionala selectie anuala de 40 de albume.

Deci 2015 a fost cel mai bun an pentru muzica rock/metal de prin 1995-96 incoace, atat in plan natzional, cat si internatzional. A fost ca pe vremuri, fratzica, eshti nebun? (am facut Revu la Bucuresti, ma aflu inca sub influentza culturala a locului).

In plan natzional, un val de entuziasm rockeristic a luat pe sus patria in urma nenorocirii de la Colectiv. Pe romani doar genu asta de evenimente, cu grea incarcatura emotzionala, ii mai scoate din apatie si din "meh" (o forma de bipolarism natzional despre care gasitzi mai multe detalii in volumul academic "Psihologia poporului roman"). Blogari din toate zarile au descoperit ca Goodbye to Gravity erau un fel de Metallica romaneshti, iar unii mai luatzi de val s-au aventurat sa zica ca erau chiar mai buni si ce pacat ca nu dadusera o para chioara pe ei cu o luna inainte. Pana si eu am scris despre o trupa pe care in conditzii normale n-as fi ascultat-o in ruptul capului, Up to 11. Nu ca ar fi nasoala, dar, ca sa citez clisheul standard al romanului dornic sa se protejeze in fatza noului, "nu e genul meu". E plin undergroundu romanesc de trupe din astea, de toate genurile, cu o gramada de idei bune ori macar catchy, unele chiar cu un sound profi, pe care nu da nimeni o para chioara pana nu ies in evidentza cu ceva care n-are nimic de a face cu muzica. Primele 50 de locuri din Topul Muzici si Faze de anul asta merita o participare dezinteresata la un concert si e preferabil ca trupele sa fie ascultate cat sunt inca in viatza, nu doar cand dau ocazie de like-uri scavengerilor.

Am vazut, in saptamanile ce au urmat nenorocirii, emisiuni cu manelishti amintindu-si nostalgic ca si ei au fost candva rockeri, cocalari chemand rockerii la pace macar acu, in fatza mortzii, rockeri veterani invitatzi la televizor sa explice poporului ce e rockul, crainice TV purtand simbolic geaca de piele neagra. Am fost amuzat de reactzia tinerilor ortodocsi la vestea ca Behemoth isi promovasera albumul The Satanist in aceeasi locatzie, de Pashti, dar si iritat de pretentziile hipsterilor corporatisti despre cum ar trebui sa actzioneze PR-ul de la BOR. M-a pus dracu sa-mi iau un televizor chiar in saptamana aia si am vizionat cu gura cascata explicatziile unui numerolog de la Antena Stars, care si-a amintit ca Clubul Colectiv a fost candva o fabrica, iar fantomele muncitorilor mortzi in accidente de munca se intorc o data la 50 de ani sa dea foc clubului. Am fost martor la un soi de "Je Suis Charlie" romanesc, cu un inamic dificil de identificat si prin urmare o frustrare mai greu de canalizat, pana la urma exorcizata in batalia dintre elusivul demon supranatural botezat intuitiv Coruptzie si contra-ponderea sa, supereroina Justitzie. Din batalie care era cat pe ce sa iasa Tudor Chirila prim-ministru biruitor, imi inchipuiam deja dragonul cu chip de Ponta zvarcolindu-se sub sulitza sa. Pana la urma au venit sarbatorile de iarna si ne-am intors la hăhăiala amară, iar undergroundul rock romanesc se intoarce inapoi in vagauna din care, pentru cateva saptamani, scosese capul in lumina reflectoarelor. Dan Puric sarmanu a ratat oportunitatea de a ne povesti despre originile romanesti ale rockului.

Vorbesc prostii, ceva ceva s-a imbunatatzit, inclusiv frecventza, calitatea si buna dispozitzie la concerte rock (Doamne dă sa vina si legea aia cu fumatu interzis la concerte, sa-mi vad fostele gagici chircindu-se de frig pe langa un cosh de gunoi la intrarea in cluburi). La Cluj au fost recent Altar of Plagues, Skeletonwitch si Ne Obliviscaris, iar pentru noul an se anuntza deja Hexvessel si Mgla; la Bucuresti o sa fie Ozric Tentacles si Toby Driver (Kayo Dot), dupa ce recent am avut Psychic TV. Adica chestii care acu 15 ani nu-mi inchipuiam ca ar putea vreodata ajunge in partea asta de planeta. Pana si festivalurile mari pentru cocalari, gen Electric Castle, au inceput sa insereze nume rock interesante. Tot in sensul asta, se anuntza o editzie spectaculoasa a festivalului DBE, cu recent resuscitatzii In the Woods si Dodheimsgard, plus King Dude, iar lista finala se anuntza cu tzaraita, lasand oamenii sa hiperventileze.

In plan internatzional a fost un an deosebit fructuos, in primul rand pentru ca toata lumea in afara de Dream Theater a scos albume, deci am avut de unde alege. In al doilea rand pt ca au fost o gramada de albume bune, atat din parea clasicilor cat si a trupelor tinere, si parca a fost mai mult metal ca niciodata in topurile hipsterilor, chiar daca pe unele site-uri doar selectzii arbitrare de trupe obscure irelevante (vezi Quietus si Consequence of Sound). De fapt asta e principala problema cu topurile hipsterilor - incrancenarea cu care se straduie sa creeze impresia ca nu a existat muzica inainte de anul 2000. Am cunoscut si prima persoana care, desi auzise de Madonna, nu era in stare sa nominalizeze vreo piesa de-a ei, si tot anul trecut am auzit mandria declamata a cuiva, de a nu fi ascultat nici o trupa cu mai mult de 3 albume. Recunosc, si eu ziceam candva ca nu mai ascult muzicieni care au murit, dar aveam argumente mai solide decat dorintza de a fi sfidator si out of touch with reality cu orice pretz.

S-au reformat trupe dupa absentze indelungate, si in sfarsit cu albume bune, nu doar cu albume ceremoniale (cazurile Faith No More, Pyogenesis, Arcturus, Dodheimsgard, Membranes). Avem si un soi de revival shaptezecist, o forma de hipsterism in varianta metal, cu trupe retro-ironico-melodice cu deschidere spre un public larg (Graveyard, Kadavar, Ghost). Pana si John Zorn a decis ca e momentul oportun pentru un nou album metal.

Un trend major si oarecum surprinzator (pentru cine nu mi-a ascultat profetziile de acu 3 ani) a fost black-metalul scos din underground de hipsterii californieni (Deafheaven, Chelsea Wolfe) ceea ce a stimulat si partea europeana mirosind ocazie de facut bani din chestii care n-au prea facut niciodata bani (Marduk, Gorgoroth). Entuziasmul pentru acest episod dubios al istoriei muzicii merge pana la punctul la care Ridley Scott a anuntzat ca va face un film despre inceputurile scenei BM din Norvegia, despre incidentele legate de trupele Burzum ori Mayhem si mistica punk din jurul miscarii. Americanii stiu sa faca bici din kkt. Update: Filmul va fi doar produs de Ridley Scott, regizor va fi Jonas Akerlund, fost membru al trupei Bathory, ulterior regizor de videoclipuri pentru Madonna, Lady Gaga, Rammstein (inclusiv notoriul "Pussy").

Un revival notabil se observa si in sfera doom-metal. Treaba fusese deja prefigurata anii trecutzi (YOB, Thou) insa anul asta am avut o prezentza mai indrazneatza din partea flavourului romantic-morbid (Bell Witch, Windhand) si mai putzin interes pentru varianta americana asociata etichetei "post-metal" si experimentelor de sound design. De fapt pe partea de inginerie sonora lumea pare sa se cam fi plictisit, inclusiv trupele - Sunn O))) au avut cel mai prost album al carierei, iar epigonii lor au impins puternic genul inspre muzica electronica (Gnaw Their Tongues, The Body). Recentul album de improvizatzii Ulver poate profita din plin de acest val, pacat ca topurile de final de an nu prea includ albume aparute la inceputul anului (chestiune de attention-span la generatzia millenials).

Nu la fel de multe lucruri bune am de spus despre spatziul "indie" unde s-a indeplinit alta profetzie pe care o faceam in urma cu 2-3 ani legat de inscaunarea unui nou mainstream, insinuat in aceeasi maniera in care scena "alternative" devenea mainstream in anii 90. Oi fi paranoid-conspiratzionist, dar incep sa miros un fel de ciclu de redefinire a mainstream-ului pornind de la promisiuni de "independentza"/"alternativa"* care pan la urma se dovedesc a fi orchestrate tot de concernele media traditzionale, sub masca a diverse "joint ventures" si subdivizii tehnocrate. Orwell a scris tot ce era de spus pe tema asta. Ma ingrijorasem inca de cand Kanye West si Beyonce incepusera sa fie asociatzi scenei indie si nimanui nu i se paruse ciudat, insa anul asta lucrurile au mers mai pe fatza, in directzia unui consens absolut de apreciere a vreo 10-15 albume, inclusiv o convergentza cu premiile Grammy. Sper totusi ca nu e o conspiratzie corporatista si e doar deficitul de atentzie al hipsterilor care prefera sa asimileze cu lopata recomandari de la 1-2 site-uri fruntashe la indicatorii Google Analytics.

*Nota: Avansez aici un pariu ca dupa ce se plictiseste lumea de eticheta "indie", urmatorul val de muzica tinereasca se va asocia etichetei "free pop/free rock".

Dupa ce am citit 20 de topuri de final de an cu aceleasi trupe "indie" si cu un agarici Kendrick Lamar tronat drept zeul muzicii, m-am refugiat in topurile rockerilor care au ramas la un soi de onestitate dezinteresata a recomandarilor, cu fiecare om recomandand lucrurile care ii plac si nu alea care s-ar cuveni sa-i placa, si fara topuri facute prin metoda pe care Pitchfork o numeste cu ifos contabil "averaging the preferences of our staff".

Ok, am facut introducerea asta lunga ca sa justific de ce e, cred, mai mult metal in topul meu personal decat in altzi ani. Dar nu numai.

 

American Aquarium - Wolves

Flacaii astia folk-rock sunt niste discipoli ai lui Tom Petty, dar au scos albumul pe care Pretty ar vrea demult sa-l mai poata scoate. Ma rog, la faza asta ma port ca hipsterii aia pe care-i acuzam mai sus ca nu mai respecta clasicii, dar gasesc ca Petty n-a avut niciodata vocea necesara muzicii pe care vroia sa o faca. Flacaii aici in discutzie o au, plus ceva barbatzie patriotica inspirata de la Bruce Springsteen (si din asta Petty ducea putzina lipsa, prefigurand cumva efeminarea post-moderna).

Albumul loveste puternic cu cateva balade si cu versurile de moda veche, despre neimpliniri personale si prea mult timp petrecut in mijloace de transport si prea putzin timp petrecut in pat cu gagica, motiv pentru care risti sa itzi iei papucii. Are si zdranganeala de aia fredonabila cum merge bine la radio, si in general piese de atitudine tzaraneasca, cantata de niste baietzi mai uratzei asha, dar inimoshi, care se concentreaza pe ce canta nu pe cum se incaltza.

P.S. Highly recommended si albumul precedent, Burn. Flicker. Die.

 

Tau Cross - Tau Cross

Tau Cross e proiectul liderilor unor legende obscure din scena punk-metal a anilor 80: englezii Amebix, canadienii Voivod si ceva mai tinerii anarhisti Misery. Ultimii merg cu anarhia la extrem, cu performantza de a nu avea nici in zilele noastre un site oficial ori o pagina wikipedia, doar un cont Facebook inactiv (care se limiteaza la a lista discografia), iar pana recent nu au avut nici vreun canal legal de pe care sa le potzi achizitiona muzica (in general disponibila pe casete, split-uri, ori download-uri piratate cu acordul trupei). In mediile punk anarhice astea sunt un semne laudabile de sfidare a capitalismului si o sursa majora de respect, ceea ce te obliga sa fii cu adevarat membru al comunitatzii ca sa potzi accede la muzica unor astfel de "legende". Mai e si o problema de reprezentare legala, avand in vedere ca mai exista vreo 3 trupe cu numele Misery, facand si mai dificila distingerea acestei trupe. Amebix sunt cam din aceeasi scoala de gandire, cu doar 3 albume oficiale in 35 de ani de activitate, consideratzi initziatorii curentului crust-punk si o sursa de idei avangardiste care aveau sa fie exploatate comercial tarziu de nume ca Neurosis. Voivod au fost ceva mai vizibili, in scena thrash (in special cand li s-a alaturat Jason Newsted de la Metallica), insa nici ei n-au scos cu adevarat capul din underground, desi au fost una din putzinele trupe inovatoare ale genului (au fost primii care faceau coveruri thrash dupa Pink Floyd si King Crimson).

Din motive pe care nu le explica nimeni, liderii celor 3 factziuni ostentativ obscurantiste au pus-o anul asta de un album la o casa de discuri "majora", cu o productzie curata ca cristalu, departe de improvizatzia DIY uzuala in punk-ul clasic. Rezultatul suna ca un mix de Motorhead si Killing Joke (perioada metal) - de fapt e motivul pentru care am scos din top albumele Killing Joke si Motorhead de anul asta, fatza de care Tau Cross are o sumedenie de idei in plus.

Din pacate pe youtube se gaseste doar single-ul, care e cam aproape de Killing Joke, deci cam derivativ. Pe restul albumului se intampla mult mai multe.

 

Graveyard - Innocence and Decadence

O moda foarte dubioasa face ca in ultimii ani sa avem o gramada de trupe retrograde (blues rock, rock'n'roll) de inspiratzie shaptezecista (corcituri de Zeppelin, Doors, Purple sau pe-acolo) care au decis din motive absolut inexplicabile sa adopte denumiri de trupe death metal: Graveyard, Kadavar, Witchcraft, Dead Lord samd. Nu doar ca numele astea fugaresc din capul locului publicul tzinta, incat nici macar clickul ala initzial necesar sa iei contact cu trupa nu mai are loc, dar mai sunt si invitate la cele mai dubioase festivaluri. Moda e, totusi, limitata la Suedia si Germania (cu un nume  mai decent si umpic mai spalatzi pe cap, americanii Rival Sons au demonstrat succes major in 2014).

Asa ca ramane in responsabilitatea noastra, a fanilor, sa facem nenorocitele astea de trupe auzite. Graveyard sunt de departe favoritzii mei din trendul asta si au avut in 2015 cel mai aerisit album al lor, cu riff-uri batranesti si multe balade si in general o atitudine rurala, tractorista, lipsita de orice e urban cool. Ca baiat de la tzara, am rezonat in mod particular cu videoclipul de mai jos, ce clarifica faptul ca nu vorbim de o trupa death metal ci de niste tractoristi cu placeri simple, care stiu sa-si taie singuri slanina.

  

 

 

 Pyogenesis - A Century in the Curse of Time

O legenda dubioasa a scenei metal sunt acesti Pyogenesis, trupa care a suferit cele mai obraznice transformari stilistice in anii 90 (poate cu exceptzia lui Ulver). Au debutat cu death-metal, au trecut gradual printr-un gotic melodic influentzat de Danzig, au cotit brusc spre un punk shkolaresc a la Green Day si au esuat in proiectul Liquido cu care au avut ceva priza pe MTV la finele anilor 90 (poate mai tzinetzi minte clipul Narcotic). Succesul MTV a fost insa efemer si a dus la desfiintzarea trupei in urma cu 13 ani.

Desi revenirile astea dupa o indelungata lipsa de activitate au devenit un fel de moda anost-ceremoniala, albumul asta e de departe unul din cele mai bune resuscitari din ultimii ani, as risca sa zic ca chiar mai spectaculoasa decat a lui Faith No More. Am totusi impresia ca nu e tocmai o resuscitare, cat un proiect solo al liderului trupei - acesta e singurul ramas din formula originala (lipsesc cei care formasera Liquido). Materialul are cate ceva din toate perioadele si deraiajele stilistice ale trupei, de la refrene death metal la cantecele punk fredonabile, iar cele mai reusite piese incheaga toate elementele astea cumva foarte coerent.

S-a depus efort destul de mare si in partea de imagine/videoclipuri, care merg pe concepte steampunk, in concordantza cu versurile (despre tehnologii analogice si alte nostalgii nemtzesti la moda in vremurile astea).

 

 

 

IAMX - Metanoia

Proiect electro-pop de vanitate si sintetizatoare al unui gagiu desprins la inceputul anilor 2000 din trip-hoperii britanici Sneaker Pimps, eshuatzi candva in anii 90 in competitzia neloiala cu scena bristoleza. Albumul asta s-ar fi cuvenit sa intre in atentzia hipsterilor, insa IAMX face parte din randul trupelor descalificate de faptul ca au mai mult de 10 ani de cariera. In plus Pitchfork ignora in mod sistematic clasicii britanici (nici pomeneala de Marc Almond ori Coil pe-acolo, de exemplu).

Trupa asta mi-a fost bagata pe gat de amicii gay alaturi de multe alte lucruri (trupe), pe vremea cand amicii gay ma mai iubeau. Nu e vorba totusi de matzaieli de genu Antony, ci muzica dansanta cinstita, cu dictzie de aia britanica savuroasa, cu racnete melodramatice si queen of drama. Cateodata ma surprind amintindu-mi de Apoptygma Berzerk si intrebandu-ma ce s-a ales de ei. Creca "future pop" e termenul cu care fusesera asociatzi la inceput, inainte sa inceapa lumea sa falfaie drapelul "indie". Pe langa ce ni se vinde zilele astea sub drapelul respectiv, IAMX sunt doctori in muzica.

 

 

 

Winery Dogs - Hot Streak 

Inca un proiect format din rockeri de scoala veche, de data asta mai aproape de prog-rock. Bateristul Mike Portnoy (cica de la Dream Theater, desi nu mai e de o vreme acolo) nu cred ca mai are nevoie de prezentare. Bassistul Billy Sheehan probabil ca are, desi n-ar trebui, caci in anii 90 era la toate radio-urile si prin top-urile mainstream cu baladele siropoase ale trupei Mr. Big. Chitaristul Richie Kotzen e ceva mai obscur, desi a trecut si el prin mainstream (prin Poison si Mr. Big) insa cea mai mare parte a carierei sale consta in albume solo de chitara si colaborari fusion. Nu e chiar la nivelul lui Satriani, dar cam incolo se indreptau ambitziile sale, eventual cu un touch de Jimi Hendrix (are clipul asta nepermis de sexy).

In proiectul asta Kotzen se ocupa si de voce si am impresia uneori ca incearca o impersonare a lui Cornell de la Soundgarden, atat la imagine cat si la tonul vocii. Oricum, in combinatzie cu virtuozitatzile prog-rock si funky ale colegilor sai iese cu totul altceva decat Soundgarden, asa ca asemanarile nu-s chiar iritante. Sunt aici o gramada de piese sofisticate, dar si bucatzi catchy si chiar unele care s-ar califica drept balade fredonabile. M-a facut sa realizez cat de mult imi place rockul progresiv lipsit de clape, e ceva cool in a te debarasa de instrumentul ala sinistru.

 

 

 Riverside - Love, Fear and the Time Machine

E clar ca Polonia e prima tzara din blocul comunist care scoate cu regularitate albume rock ce pot concura de la egal la egal cu filonul clasic britanic (includ aici si scena metal extrema, avand in vedere ca despre Behemoth si Mgla a inceput sa se auda in Pitchfork si Quietus). Cu tot cu Grimus si Negura Bunget, noi romanii mai avem inca multe de invatzat pana sa penetram industria rock globala (inclusiv in ce priveste limba engleza la scrierea versurilor). Sunt semne ca cu manelele si muzica electronica avem mai multe shanse.

Aparutzi la inceputul anilor 2000 ca un soi de epigoni est-europeni si mai timizi ai celor de la Porcupine Tree, polonezii Riverside au scos anul asta un album care il cam bate la fund pe al lui Steven Wilson. Desi, intr-un fel, e totusi alt stil - Wilson a apucat in directzia hipsterelilor sperand sa intre in gratziile tineretului (unde acu 10 ani in topul sau personal apareau Opeth si King Crimson, in topul sau de anul asta apar Foals si Holter - cum se schimba omu, mai fratzica). Proiectele noi ale lui Wilson mi se par tot mai post-procesate si abuzive, in timp ce albumul Riverside e foarte acustic, aproape unplugged, cu o gramada de balade si gingashii PinkFloydiene, cu chestii care ar fi putut apare si pe un album Anathema daca fratzii Cavanaugh nu si-ar fi stramtat blugii nepermis de mult.

Ma rog, si albumul asta apare intre recomandarile de final de an ale lui Wilson, sper sa invetze ceva din el.

 

 

 Shining - International Blackjazz Society

Shining s-au desprins acu 15 ani din cateva trupe nu-jazz norvegiene (Jaga Jazzist, Elephant9) si incearca sa propuna de cateva albume o improbabila combinatzie de black metal si jazz, considerata intolerabila si inadmisibila de ambele comunitatzi vizate (probabil cele mai fasciste comunitatzi de nisha muzicala). Asta inseamna si ca grupul activeaza pe un teren virgin, care probabil va fi apreciat peste ceva ani, dar in nici un caz acum, cand experimentul e in plina desfashurare.

Intre timp fiecare album incearca parca sa devina mai radio-friendly si mai tolerabil, pierzand din entropie si castigand in accesibilitate. Noul album are ceva mai mult ritm regulat, dar demonstreaza totodata ca norvegienii sunt avangarda autentica a muzicii moderne.

P.S. A nu se confunda cu trupa suedeza nihilista Shining, confuzie care creeaza multe neajunsuri ambelor trupe, din pricina ca la suprafatza ambele sunt asociate scenei black metal, iar la cautari pe Google/Youtube aia suedeza e mai bine pozitzionata.

 

 

Avatarium - The Girl with the Raven Mask 

In spatele numelui Avatarium se ascund o serie de veterani ai scenei metal scandinave - ii avem aici pe liderul trupei Candlemass, bateristul de la Tiamat si chitaristul de la Evergrey/Royal Hunt. Cheia pe care mizeaza trupa e vocea feminina, o gagica fara portofoliu care are calitatzile esentziale de a fi nevasta chitaristului si de a avea o voce calda ce concureaza cu succes in valul de trupe witch-bitch-rock de inspiratzie shaptezecista aparute ca ciupercile in urma cu vreo 5 ani (Jex Thoth, Devil's Blood etc.). Ma tem insa ca avem si unul din ultimele albume bune ale acestui gen extrem de abuzat in ultimii ani, caci au inceput deja sa apara epigonii generici ai trupelor aici mentzionate.

Parca totusi e mai mult metal si mai putzin psihedelic decat pe materialul de debut - cateva piese par construite pe scheletul unor hituri Candlemass din anii 80 (vezi si mostra aici selectata). O fi un semn ca trupa n-a facut destula valva in mediile hip si a decis sa se intoarca in circuitul metal, unde pedigree-ul ii este recunoscut.

P.S.  Ar mai fi demn de mentzionat in arealul asta si albumul nou de la Jess and the Ancient Ones, insa Avatarium sunt totusi in alta clasa de experientza.

 

 

Grave Pleasures - Dreamcrash

Britanicul Mat McNerney e un gagiu extrem de prolific si talentat insa e cam varza la marketing. Individul schimba trupele ca shosetele, la fel si genurile muzicale, asa ca daca nu itzi propui sa-l cautzi din cand in cand pe Google exista mari shanse sa ii pierzi urma, chiar si din postura de fan. Metalistii ar trebui sa si-l aminteasca de prin trupele inovative de black metal norvegian (Dodheimsgard, Code), insa de catziva ani buni s-a mutat la Helsinki si a devenit un hipster cu preocupari eco, pe care le canalizeaza prin grupul folk-rock Hexvessel (mare atentzie, or sa vina la Cluj primavara asta!).

Sigur, conversia de la black metal la folk nu e tocmai drastica si nici lipsita de precedent. Mai surprinzator a fost momentul in care si-a propus sa-i pastisheze pe Joy Division si Bauhaus cu un soi de post-punk optzecist adus la zi, sub numele Beastmilk (unul din albumele scoase sub acest nume apare si in topul meu de acu 2 ani). Anul asta individul a schimbat numele trupei (din ratziuni juridice) si a prins pentru prima data un contract cu o casa de discuri mainstream ieshind oficial din underground. Nu stiu cu cat succes, caci in 2015 au fost semne ca hipsterii s-ar fi plictisit de optzecisme, avansand accelerat spre prezent.

Noua incarnare a trupei se numeste Grave Pleasures. Risc sa zic ca suna mult mai bine decat Beastmilk, macar ca valori de productzie.

 

 

The Body and Krieg - The Body and Krieg

Cu albumul asta trishez putzin, fiind al 11-lea titlu din lista, insa cand o trupa scoate 2 albume bune in acelasi an obishnuiesc sa o includ in top cu ambele titluri (iar The Body au aparut deja in selectzia pe care o facusem dupa primul semestru). Albumul asta e un episod al unui proiect-serie de albume colaborative injghebate alaturi de diverse trupe underground din diferite genuri. De fapt daca stai sa numeri albumele scoase de The Body gasesti mai multe albume colaborative decat albume proprii.

Explicatzia sta in faptul ca trupa are doar 2 membri (un baterist si un barbos obez care guitza ca un porc injunghiat) iar in muzica metal formatul de duo e cam limitativ. The Body au nevoie ca de aer sa se asocieze cu trupe care sa le completeze ideile. Din fericire pana acum au reushit cu brio prin aceasta suita de "joint ventures" care nu seamana deloc intre ele, datorita diversitatzii colaboratorilor de pe fiecare album: au inceput cu punkerii Braveyoung, apoi DJ-ul britanic Haxan Cloak (material recenzat de Paul Breazu in Dilema), japonezii weird-noise Vampillia si hipster-metalistii Thou, iar in curand urmeaza grindcoristii Full of Hell.

Am inclus in primul semestru al anului colaborarea cu Thou, datorita particularitatzii de a oferi doua trupe metal cantand simultan, cu doua tobe, doua voci, doi chitaristi etc. de unde rezulta un sound atipic de aglomerat si bulucit. A fost, totusi, un album cu audientza limitata la publicul metal. Colaborarea cu Krieg insa e de o cu totul alta factura, mai aproape de muzica electronica, de fapt o versiune mai sofisticata a colaborarii cu Haxan Cloak. E ciudat avand in vedere ca Krieg sunt black metal american, deci ma asteptam la o combinatzie destul de fumata de doom-black. Nu stiu care din partzi e responsabila pentru densitatea de efecte electronice de pe acest material, insa black metalul cam lipseshte, Krieg fiind identificabili cel mult in unele partzi vocale, unde schelalaie in tandem cu guitzatul consacrat al celor din The Body.

Din pacate pe Youtube la ora asta nu se gaseste nici o mostra de pe album, am gasit totusi ceva pe Vimeo.

  

A se consulta si topul asta, care pe langa ca e primul din Romania care a bagat in seama muzica country, are anul asta si un top al albumelor Buckethead, care cica a scos catre 120 de albume.
Si topul asta facut pentru hipsterii clujeni alaturi de colegii de la Slicker, in care tre sa ghicitzi trupele selectate de mine.