Monday, December 26, 2016

Alejandro Jodorowsky - Megalex (si cugetari despre cultura SF a romanilor)


Au inceput hipsterii sa descopere romanele Dune. Mi-au fost recomandate drept romane psihedelice despre spiritualitate ezoterica, revelatzii ayahuasca si personaje care se regasesc pe sine. Ajuta si faptul ca David Lynch s-a ocupat de una din ecranizari. Singurul reprosh pe care l-am auzit e ca romanul are un singur personaj gay si ala e personaj negativ (si gras pe deasupra). Nu stiu daca editurile s-au gandit vreodata sa pozitzioneze romanele Dune pe aceste coordonate, dar e bine ca tineretul gaseste inca motive sa mai deschida un SF clasic.

Oricum, la o treaba sunt de acord cu hipsterii - nu cred ca lui Frank Herbert i-a fost straina cultura hippie si fenomenul LSD, tzinand cont de locurile si vremurile in care a scris cartzile. Ne-au fost straine noua, cand se traduceau pentru prima data cartzile astea la noi si cand se forma asa-numitul fandom SF romanesc. Am stat destul de aproape de comunitatea SF de la noi in anii 90 si, chiar daca pe filiera asta au intrat pentru prima data la noi Dune, Fundatzia, GRR Martin s.a.m.d., promovarea, critica si "comunicarile" pe seama acestei literaturi rareori treceau de un nivel scolaresc de analiza/pozitzionare, dand suficiente motive criticilor literari ai vremii sa pretinda ca SFul nu exista ca gen literar, ori ca e literatura pentru copii. Unele subiecte erau de-a dreptul tabu (drogurile, SF-ul feminist sau queer, utopiile comuniste/liberaliste); unele inca sunt - nu reusesc sa gasesc feminism, LGBT sau utopie comunista in SF-ul romanesc (in schimb avem tot mai multa bascalie care trece mult dincolo de obiectivele SFului satiric).

Sigur, genul a suferit la noi din pricina gospodinelor fara capacitate de abstractizare care nu-si lasau copiii sa citeasca SF din principiu, pentru ca nu intzelegeau cu ce te-ajuta sa citesti despre alte planete cand tu ai de platit facturi pe asta de aici (inca mai aud argumentul asta si in zilele noastre, n-a disparut cu totul). Si din pricina profesorilor de limba romana din licee si facultati, care tot cam asa gandeau, desi erau platitzi sa gandeasca altfel. Din cauza asta poporul roman a crescut modelat moral si intelectual de personajele din Ion, DallasMioritza, Neamul Shoimarestilor. Eventual La tziganci.

Insa nici patronii fandomului nostru SF (Mironoff, Secu etc.) nu prea vedeau in anii 90 dincolo de aventuri spatziale si scenaristica what-if. Articolele si dezbaterile SF din partzile noastre tot bateau apa-n piua cu anticipatzia stiintzifica, cu diferentza dintre om si robot, cu ce am face daca am putea calatori in timp si alte speculatzii julesverniste. Complet deconectati de increngatura culturala in care s-au format diversi scriitori si operele lor, analistii SF-ului de la noi au facut multa vreme ce au invatzat sa faca in comentariile literare la romana - rezumate, caracterizari de personaje, judecatzi la adresa poantei sau coerentzei textului, pe ici pe colo cate o extrapolare din burta (de obicei punand pariu daca cutare chestie se va intampla sau nu in viitor, daca cutare fantasma e suficient de "realista" sau ba).

Ma rog, in ultima vreme lucrurile s-au mai indreptat daca ma uit prin rubricile de eseuri din revistele on-line dedicate SF-ului, insa si acestea cu greu se pot dezbara de aura de comunitatzi impenetrabile de insideri autisti. Oricum, in vremurile in care intrau in Romania titluri ca Dune era destul de clar ca nici cei mai inflacaratzi fani nu prea pricepusera ce au citit - cititorul post-comunist era mult prea virgin dpdv cultural (o exceptzie ar fi cyberpunkul, care s-a sincronizat destul de bine cu educatzia IT romaneasca insa aici necazul e ca informatica in sine a fost vazuta multa vreme drept un hobby pentru "pasionatzii de calculatoare", ce-or fi si aia).

Revenind la Dune: faptul ca artisti ca Jodorowsky, Giger, Salvador Dali ori trupa Tangerine Dream au colaborat in anii 70 la o tentativa de ecranizare dupa Dune vine in sprijinul supozitziei ca romanul a ajuns inca de atunci la sufletul artistilor hippie-suprarealisti-psihedelici ai anilor 70. Chiar si Mick Jagger si Pink Floyd erau in discutzii pentru ecranizarea respectiva. Chinurile facerii proiectului respectiv au fost documentate recent in documentarul Jodorowsky's Dune. Proiectul a fost pus pe butuci din ratziuni financiare, iar mai tarziu pasat lui David Lynch care a facut din el o varza, dar macar n-a cheltuit multzi bani (cu exceptzia onorariului lui Sting).

In timp ce colegii sai cineasti aveau sa reutilizeze o parte din designurile grafice ramase de la Dune in filme ca Alien si Star Wars, Jodorowsky si-a mutat frustrarea in lumea benzilor desenate, unde avea sa publice o serie de lucrari SF in care recicleaza si remixeaza ideile pe care nu le-a putut concretiza prin ecranizarea Dune. Povestile si personajele sale nu sunt luate chiar de acolo, sunt scenarii originale, insa bazate pe retzeta care a facut din Dune romanul memorabil care este: feudalism shakespearian teatral transpus in cadre futuriste la scara cosmica, contrastarea tehnologiei cu sexualitatea liberala hippie, imbinarea jocurilor politice a la Game of Thrones cu spiritualitatzi ezoterice stimulate cu ajutorul drogurilor si shamanismului, diverse teologii exotice care azi sunt larg imbratzishate ca alternative hipsteriste la creshtinism.

Cele mai importante dintre titlurile BD scrise de Jodorowsky sub influentza Dune sunt Metabarons si Technopriests, recent traduse in editzii luxuriante in engleza. La acestea se adauga unele lucrari de mai mica anvergura, bunaoara acest Megalex, beneficiind de grafica computerizata 3D a lui Fred Beltran (cu care Jodo a facut si Technopriests).


Megalex este, din pacate una din povestile mai slabutze ale lui Jodo. Am inceput cu ea pentru ca era cea mai subtzire, pentru ca avea gagica aia pe coperta si pentru ca m-am gandit ca e un bun punct de introducere in universul space-opera creat de Jodorowsky in format BD. Nu e.

Povestea e despre o planeta-oras supertehnologizata in care oamenii sunt conditzionatzi cu ajutorul drogurilor sa nu mai vrea sa faca sex, toata lumea moare la fix 40 de ani (decimatzi in cadrul unui ritual festiv) cu exceptzia nobilimii care are voie sa traiasca 400 si a conducatorilor supremi - un imparat-zombie si fiica sa ramasa virgina din pricina ca oricine pune mana pe ea moare. Natura a fost desfiintzata pe aproape toata planeta, cu exceptzia unei insule-padure in care traiesc niste rebeli hippie pasionatzi de muzica, magie si sex (hobbyurile pe care Jodorowsky le propovaduieste prin toata opera sa). Personajul principal e o clona din armata imparatului, rapit de hippioata cu tzatze mari din pozele de mai sus, sa ajute la rasturnarea regimului.

Chiar si fatza de standardele genului povestea e o colectzie de clishee, iar la standardele lui Jodorowsky e doar o reciclare a temelor recurente in celelalte lucrari SF ale sale. N-ar fi asta o problema foarte mare insa lucrarea sufera major in ultimul sau capitol, cu evenimentele derulandu-se accelerat in mod fortzat, ca la serialele alea anulate in care simtzi ca in ultimele episoade producatorii au trebuit sa incheie socotelile si inventeaza din mers evenimente care uneori contrazic flagrant idei de pe la inceputul povestii. Treaba asta devine evidenta si in stilul grafic care se degradeaza pe masura ce avanseaza povestea - primele 2/3 din carte folosesc grafica digitala creata cu 3DSMax, iar ultima treime e desenata cu pixu, oferind doar o aproximare a graficii din prima parte (potzi recunoaste personajele, insa impresia ca autorii aveau de incheiat o obligatzie contractuala e suparatoare).

Grafica asta 3D e o chestie dupa care nu ma omor in BD in primul rand pentru ca pagina e oricum 2D, insa in anii 90 Beltran era un pionier al acestui stil, abuzand in mod frecvent de formele feminine (tzatze si cururi superbombate in 3D Studio).

In fine, ma folosesc de ocazie pentru a atrage atentzia asupra editurii Humanoids care a tradus in engleza o gramada din BD-urile lui Jodo, in editzii destul de luxoase. Amatorii de BD franco-belgian care citesc in franceza sunt probabil familiarizatzi cu ele dar noi, ceilaltzi, a trebuit sa asteptam o gramada de ani pana cand aceste lucrari sa devina disponibile cititorului in engleza. Sunt lucrari care au, pentru istoria BD, o importantza comparabila cu a lui Dune pentru literatura SF dar care la noi sunt cvasinecunoscute si nu cred ca vor ajunge sa fie traduse in romana, fiind umbrite de isteria Marvel - genul de isterie care nu se va disipa usor (pana si hipsterii, care teoretic ar trebui sa aiba un spirit al chestionarii autoritatzii, par sa fi fost la noi subjugatzi de acest Hollywood al benzilor desenate, percepandu-l probabil drept o "cultura alternativa" la literatura normala si nu ca un mainstream al unei culturi de sine statatoare).



Tuesday, December 20, 2016

Seriale musai: True Detective si Fargo - sezonu 2

Vai de mine de cand sta postarea asta nepostata. Deci, sa revenim putin la seriale.


True Detective - sezonul 2

Sunt mahnit ca nu se mai aude nimic de un nou sezon True Detective. Am inteles ca nu e anulat, doar se gandesc mai atent de data asta cum sa-l faca, caci sezonul 2 a fost perceput drept un dezastru.

E o exagerare. Desi e sub  primul sezon, asta e din cauza ca acela a fost prea bun, nu ca e asta prea prost. Daca ne plangem de copiat si plagiat, problema asta era si in primul sezon, inspirat masiv din proza nihilista a lui Thomas Ligotti (mai mult decat referintze, e vorba de fraze intregi luate cu totul fara ghilimele). Pare sa fie o meteahna a creatorului/scenaristului/scriitorului Nic Pizolatto, care probabil s-a gandit ca lumea care face binge watching la seriale si lumea care citeste cartzi nu prea se intersecteaza. Are pana la un punct dreptate, dar se mai si intersecteaza, asa ca lumea a inceput sa vorbeasca.

Suntem in plina epoca post-truth, mai e umpic si intram in epoca post-plagiat. Aproprierea si reconditzionarea culturala practicate de hipsterismul "indie" e un simptom global in acest sens. Un simptom mai regional, popular prin partzile noastre, e cultura "copiatului" pe care unii tot se incapatzaneaza sa o califice drept rea vointza PSDista/PNLista/etc., cand de fapt tzine de ambiguitatea conceptului de proprietate privata in tzarile post-comuniste. Romania e ultima tzara din Europa care a avut o legislatzie coerenta in ce priveste proprietatea intelectuala, initziata abia in a doua jumatate a anilor 90 (poate unii isi amintesc cand s-au golit subit magazinele ce vindeau muzica si filme). La celalalt capat al spectrului "simtzului proprietatzii" se afla americanii, care au ajuns in punctul in care se cearta pe seama cui a inventat dreptunghiu cu coltzuri rotunjite si isi fac marci inregistrate din cuvinte banale ca sa aiba motive sa ceara bani ulterior de la cei care le folosesc. Nic Pizolatto a lucrat, cu acest serial, undeva la limita acestor notziuni si creca pauza pe care o ia True Detective se datoreaza in oarecare masura problemelor declansate de fortzarea acestor limite.

Sezonul 2 se adapa masiv dintr-un maestru al literaturii politziste, James Ellroy. Sunt o gramada de similitudini cu opera de capatai a acestuia, L. A. Confidential - politzisti coruptzi, conspiratzii cu curve si operatzii estestice, eroi proshti dar buni la suflet, edili si politicieni putrezi moralmente, unii si fizicalmente. Din fericire a trecut suficient de la L. A. Confidential incat sa nu deranjeze. Probabil daca as mai citi James Ellroy as gasi mai multe chestii fara ghilimele.

True Detective continua insa sa faca ce stie mai bine. Sa ia actori consacratzi intr-un anume context si sa-i puna in cu totul altul, transformandu-le imaginea consacrata. Dialogurile sunt extrem de dense, sesizabil scrise de un scriitor (mi-a amintit pe alocuri si de Counselorul lui Cormac McCarthy, incomprehensibil la prima vizionare dar fascinant la a doua). Starul noului sezon e Colin Farell care si-a lepadat complet aura de sex symbol ca sa joace aici un politzist alcoolic mustacios si coleric, bantuit de suspiciunea ca fiul sau nu este al sau, ci al tipului care a violat-o candva pe nevasta sa. Al doilea star pe care se sprijina acest sezon e Vince Vaughn pe care pana acu l-am vazut doar in comedii idioate si chiar si acolo parea un actor prost de comedie, in timp ce aici are o gravitate teatrala care te face sa ii sorbi fiecare replica. Si el joaca un personaj multifatzetat, desi initzial e introdus drept mafiot cocalar shantajist.

Personajele secundare au si ele multa carne pe oase - un agent de circulatzie  (jucat de tipu din John Carter) al carui cariera se duce dracului dupa ce e suspectat ca a solicitat un blowjob necuvenit (exista asa ceva ?!) ca sa faca pierduta o amenda; o politzista (jucata de Rachel McAdams din noile filme Sherlock Holmes) dedicata trup si suflet meseriei in pofida faptului ca are o sora prostituata si un tata New Age dus cu pluta.

Serialul sufera de aceeasi meteahna ca si in primul sezon, de a incheia socotelile foarte repede si pripit, ultimul episod inghesuind o mare densitate de evenimente pe fast-forward, dupa ce primele s-au desfasurat cu o lentoare pedanta. Ramane totusi unul din cele mai stilate seriale politziste ever.


*********************************************************

Fargo - sezonul 2 

Daca primul sezon a stat oarecum in umbra debutului True Detective, cel de anul asta a fost net superior si creca ca e cel mai bun serial de televiziune pe care l-am vazut de nu stiu cand.

Povestea e un prequel la primul sezon, cu tatal eroinei de acolo investigand, cu vreo 30 de ani mai devreme, o serie de crime bizare care degenereaza intr-un razboi intre doua mafii locale. Ar fi misto daca urmatorul sezon ar merge si mai departe in trecut, avand in vedere ca un personaj important aici e socrul protagonistului (adica bunicul eroinei din primul sezon) jucat de tipu ala cu fatza de cal din Cheers.

Mutarea actziunii in trecut ocazioneaza un rafinat design de epoca, cu haine, frizuri si decoruri foarte atent ajustate la moda vremii, si o aparitzie episodica simpatica a lui Bruce Campbell in rolul lui Ronald Reagan, pe cand acesta se lasa de actorie si se lansa in prima sa campanie electorala. Povestea mentzine spiritul tragi-comic al filmului fratzilor Coen din care s-a desprins acest serial, dar parca e mai multa violentza si mai putzin haz. Ori poate nu, sunt doar dozate altfel - avem episoade concentrate pe scene de actziune alternate cu episoade de situatzii absurde. Elementul nucleu al francizei Fargo ramane absurdul, si stradania unor protagonisti familisti cu suflet mare de a proteja o fragila normalitate in fatza unui haos care declansheaza reactzii in lantz printr-o societate rurala cladita pe principii simple.

Miza povestii este faptul ca un cocalar (bebelushul din Singur acasa, acum crescut mare) e calcat din gresheala cu mashina de o coafeza (o Kristen Dunst cu 100 de kile mai grasa decat in Melancholia). Speriata de eveniment, coafeza refuza sa raporteze accidentul si duce mortul acasa, lasandu-l in grija sotzului macelar (despre care crezusem ca e Matt Damon cu 100 de kile mai gras decat in Martzianu, dar nu e, e alt actor care seamana cumplit de tare cu el daca ar fi mai gras).

Necazu e ca cocalarul calcat cu mashina e mezinul unei familii mafiote de imigrantzi nemtzi cu mainile adanc infipte in economia locala si ca o alta mafie din imprejurimi incearca sa profite de moartea sa pentru a prelua sfera de influentza. Colac peste pupaza, regiunea e bantuita si de nishte OZN-uri care nu stiu cata legatura au cu restul povestii. Politzia condusa de eroul jucat de Patrick Wilson (Insidious) si socrul sau incearca sa descoase itzele complicate ale conflictului. Eroina din primul sezon apare ca fetitza mica, inspirata de exemplul de idealism al tatalui+bunicului sau.

Keep them coming, si sper ca urmatorul sezon sa fie SF, ori macar despre OZNurile alea. Ar fi tare un sezon in care bunicul e tanar si investigheaza situatzia de la Roswell.

P.S. De cand am scris articolul asta s-au anuntzat deja detalii despre sezonul 3, si se pare ca se va desfasura in zilele noastre, mergand  putzin in directzia serialului Black Mirror (despre telefoane mobile, selfieuri etc.). Ewan McGregor va fi pe-acolo, plus niste gagici cool (o marca a serialului, mostenita din filmul original).


Monday, December 12, 2016

Simon Strantzas (ed.) - Aickman's Heirs (antologie)


Liiceanu se plangea mai deunazi ca piatza de carte din Romania e de 5 ori mai mica decat cea din Ungaria la o populatzie mult mai mare. Ceea ce Liiceanu nu stie, si alegerile de ieri au demonstrat-o cu varf si indesat, este ca: (1) populatzia nu e deloc mai mare decat a Ungariei, e doar declarata artificial ca fiind mai mare pt. ca atunci cand se calculeaza diverse chestii pe cap de locuitor sa dea cat mai putzin; (2) romanii citesc preponderent carte straina, scrisa in engleza, de la edituri straine, chiar cu riscul de a deveni analfabetzi functzional in limba stramosheasca; (3) criza pietzei de carte in Romania e vremelnica si ciclica - pe vremea lui Ceaushescu se citea destul de mult, vor veni iarasi vremuri in care nu vom avea altceva de facut decat sa citim.

Ceea ce ma indeamna sa revin asupra deciziei de a nu mai citi nimic niciodata, in ciuda faptului ca nu exista nimeni care sa-mi fi citit pana la capat o recenzie de carte. Astazi, despre antologia Aickman's Heirs, colectzie de proze scurte inchinate lui Robert Aickman.


Pedigree:
- premiul Shirley Jackson, nominalizare World Fantasy (pentru antologie)
- premiul Shirley Jackson (pentru povestirea The Dying Season a lui Lynda Rucker)
- nominalizare Shirley Jackson (pentru povestirea Seven Minutes in Heaven a lui Nadia Bulkin)


Cea mai importanta antologie de proza fantastica aparuta de la Grimscribe's Puppets incoace are, iata, tot o natura omagiala. Puppets (recenzie aici) fusese o colectzie de proze tributare lui Thomas Ligotti (in ciuda faptului ca omul e inca in viatza; desi se comporta ca si cum ar fi mort). Aici vorbim de un omagiu adus lui Robert Aickman, autor obscur (dar in multe privintze unic) al literaturii fantastice de aprox. acum 50 de ani.

You may not understand what follows, but you will remember it, zice prefatzatorul, si la asta cred ca se rezuma obiectivul operei lui Robert Aickman, precum si al antologiei de fatza. Neil Gaiman, un epigon auto-declarat al lui Aickman, il caracteriza drept  a stage magician that produces coin, takes coin, demonstrates coin vanished.

Aickman a scris putzin in viatza lui si a scris exclusiv proza scurta conservata de edituri obscure, ceea ce face ca numele sau sa nu fie familiar nici macar consumatorilor uzuali de fantasy (ori horror, cu care cocheteaza uneori). In timpul vietzii a refuzat incadrarea intr-un gen prezentandu-se drept autor de "strange stories". Povestirile sale erau preponderent scenete implicand cupluri mai mult sau mai putzin geloase (uneori cu ushor innuendo gay), supuse unor crize de natura ambigua insa provocatoare de emotzii puternice.

Daca prozele lui Aickman sunt fantastice sau nu, daca sunt horror sau nu, tzine foarte mult de interpretarea pe care le-o da cititorul, caci caracteristica lor de baza era ambiguitatea iar indepartarea ambiguitatzii se poate face atat cu explicatzii de natura fantastica, cat si cu explicatzii realiste. Inclinatzia autorului spre parabola si subtext recomanda explicatzia fantastica sau interpretarea polisemantica, explicatzia realista pierzand semnificativ din straturile semantice ale prozei sale.

Toate povestirile din acest volum au obiectivul de a demonstra astfel de numere de magie literara, mizand pe ambiguitate si interpretabilitate pentru a tzine cititorul captiv. Mai nimic de aici nu apeleaza la teme clasice ale literaturii fantasy ori horror (eventual niste fantome pe ici pe colo, care uneori nici macar nu sunt fantome). Textele sunt scrise din trucuri de fraza si incheietura, esentza stand in structura frazei, a paragrafului si a textului in ansamblu. Majoritatea imbie la macar doua lecturi, iar asta cred ca inseamna cu adevarat literatura buna. Premiile Shirley Jackson, care au medaliat acest volum, au fost de altfel infiintzate tocmai pentru a recompensa acest tip de literatura weird, delimitand-o de horror (pentru care exista Premiile Bram Stoker) sau de fantasticul de tip Game of Thrones (pentru care exista Premiile World Fantasy sau Locus).

Filonul majoritatzii povestilor este unul romantic - ca si in opera lui Aickman, domina povestirile despre cupluri (hetero sau gay) care se confrunta cu angoase de natura romantic-morbida. Diverse simptome de pierdere si insuficientza se manifesta in cheie fantastica, inspirand personajele in a da curs unor actziuni uneori inexplicabile dar probabil consistente cu diverse lucruri nespuse, lasate neexplicite de autor.

Echilibristica care trebuie practicata cu acest tip de literatura e fragila si nu totzi autorii de aici o izbutesc. Unii nu se pot abtzine de la a include cate o poanta care sa satisfaca cititorul ce asteapta de la proza scurta "ghicitori", ori pe cel mai interesat sa vada "cum se termina" povestea decat cum se desfashoara. Altzi autori includ mai multe poante, lasand cititorul sa si-o aleaga pe cea convenabila. Altzii lasa lucrurile complet in aer, mizand pe impactul imaginilor si emotziei generate de text. Impactul e in general unul negativist-pesimist, proza de aici nefiind recomandabila cititorilor de literatura self-help. Diverse lucruri nasoale par sa se intample personajelor, desi evenimente concrete care sa le si confirme iremediabil rareori au loc. Totusi, aceasta vibratzie negativista a facut ca proza lui Aickman sa fie adoptata predilect in cercurile horror. Aceeasi soarta o va avea probabil si antologia de fatza, in special datorita editorului Simon Strantzas, destul de activ in cercurile literare horror douamiiste.

Cateva vorbe despre autorii din volum si povestirile lor, grupate dupa preferintzele mele:

Povestile tari (4-5 stele)

Nadia Bulkin: Seven Minutes in Heaven (povestea finalista la premiile Shirley Jackson) O femeie cugeta retrospectiv la viatza pe care a dus-o in satul natal, intr-o comunitate religioasa, in vecinatatea careia a avut loc un cataclism care decimase satele din apropiere. Ceva nu e in regula cu lucrurile pe care si le aminteste despre copilarie, despre parintzi si despre jocul de copii intitulat Seven Minutes in Heaven. Proza vag sinistra si intensa, recomandata fanilor Caitlin Kiernan (printre care ma numar).

Michael Wehunt: A Discreet Music. Un vaduv gay decide sa isi petreaca vaduvia si pensia incercand sa dea de iubitul sau (barbat) din tineretze. In calatoria sa e bantuit de fantoma sotziei moarte care ii reprosheaza ca a stat cu de-a sila alaturi de ea si ca nu si-a recunoscut niciodata orientarea sexuala homo. Omul incearca sa concilieze reproshurile fantomei femeii cu realitatea propriilor sentimente. Autorul aproape debutant, evident exponent al curentului queer-horror, are o scriitura extrem de lirica.

Malcolm Devlin: Two Brothers. Doi fratzi: unul merge la un liceu la mare distantza si se mai intoarce doar in vacantze. Al doilea, mai mititel, a ramas acasa si se plictiseste de moarte caci nu mai are cu cine se juca, decat cu guvernanta care e batrana si plictisitoare. Insa cand fratele mai mare vine in vacantza pare schimbat, aproape adult si dezinteresat de jocurile copilariei. Povestea e spusa din punctul de vedere al fratelui mititel si e sublima in special in felul in care induce o subtila fatzeta horror.

Lynda Rucker: The Dying Season (povestea castigatoare a premiului Shirley Jackson). O gagica se duce cu barbatu in vacantza si urashte fiecare secunda din modul in care cei doi isi petrec timpul. La fiecare pas vede in jurul sau semne care ii sugereaza sa-i dea papucii barbatului, iar relatzia dintre ei se degradeaza cu fiecare paragraf al textului. Proza e nitzel cam misandra, musteshte de ura la adresa barbatzilor si a ceea ce femeile percep drept abuzuri emotzionale din partea acestora. Am avut mult de furca cu femei de genu asta, insa proza e excelent scrisa pentru ceea ce-si propune. De autoare n-am auzit niciodata, dar n-as vrea sa ma intalnesc cu ea pe strada.

Richard GavinNeithornor, Un tip si o tipa se indragostesc, se muta impreuna si incep sa isi faca reciproc cadouri care plac mai mult celui care le-a facut decat celui care le primeste. Tipul decide sa-i ia gagicii un cadou cu totul special, care insa duce la destramarea relatziei. De autorul canadian dau in orice antologie de vreo 5 ani incoace - cel mai des are povestiri banale, dar in unele cazuri, cum e si asta, are si cate o reushita.

Lisa TuttleThe Book That Finds You. Autoarea este singura celebritate din acest volum (a debutat cu un roman colaborativ cu George R R Martin). In afara literaturii fantastice e relativ celebra ca autoare a Enciclopediei Feminismului, una din cartzile academice de referintza pe tema respectiva. Avand in vedere ca povestirea de aici e spusa la persoana intai despre o scriitoare care are o aventura amoroasa cu un alt scriitor, s-ar putea ca textul sa fie cu referire directa la istoria care a existat la inceputul carierei intre autoare si GRR Martin. Lucrurile capata o turnura fantastica cand protagonista devine obsedata de un alt scriitor si de o carte obscura a acestuia.

Povestile ok (3 stele)

Helen Marshall: The Vault of Heaven. Superba scriitura la aceasta autoare ieshita in atentzie cu putzini ani in urma. Ma felicit ca i-am luat cea mai recenta culegere de proza scurta (premiata in multe locuri anul trecut). Totusi, desi lectura a fost foarte placuta nivelul de ambiguitate al povestii m-a lasat complet in ceatza, asa ca n-o incadrez intre prozele favorite. E despre un arheolog care investigheaza un sit arheologic din Grecia, se indragosteshte de o localnica, povesteste cu ea despre natura frumusetzii la grecii antici comparativ cu modernitatea, si-o mai trag pe ici pe colo, apoi nu mai stiu, caci proza devine deliranta si sufocata in terminologie de specialitate (autoarea e cercetator istoric). 

John Howard: Least Light, Most Night. Autor dubios ce scrie foarte mult despre Romania si suspectez ca isi petrece mult timp pe aici. O fi venit cu soroshishtii la spionat. Evident, in Romania nu-l citeste nici dracu. Proza e foarte bizara si kafkiana, despre o secta care idolatrizeaza un frigider.

Brian Evenson: Seaside Town. Iarasi o poveste despre un cuplu in pragul destramarii, cu o femeie care-si urashte barbatul. Cei doi se duc intr-o vacantza in Frantza, el e cam ciufut si sta toata ziua in hotel, ea decide sa-si bage picioarele si merge sa si-o traga cu altul. Brian Evenson e unul din autorii mei preferatzi, dar aceasta poveste rascoleshte prea multe amintiri ca sa-mi placa.

Daniel Mills: The Lake. Niste baietzi se duc la scaldat, unul aproape se ineaca, iar incidentul ii bantuie pe baietzi si dupa ce cresc mari. Autorul e unul din preferatzii mei din generatzia post-2000 asa ca nu pot sa zic nimic rau despre el. Povestea se aliniaza spiritul general al volumului, nu e nimic de reproshat la ea, doar ca e prea scurta si pare neterminata.

David Nickle: Camp. Un cuplu gay se duce intr-o vacantza la pescuit, pe un lac bantuit de cormorani. Un cuplu straight ii invita sa prajeasca niste slanina impreuna. Horror ensues. De autor n-am auzit, intzeleg ca e activ in scena queer-horror.

Michael Cisco: Infestations. O gagica primeshte sarcina de a face curatzenie in apartamentul in care a murit matusha ei, pentru a pregati apartamentul de vanzare. Apartamentul pare bantuit, dar nu intr-un mod clasic. De autor am mai citit diverse (prin antologii) si in general n-am intzeles nimic din povestile sale - se straduie prea tare sa fie unic si inimitabil, incat tinde sa semene cu studentzii nostri de la litere care invart lingura in oala de cuvinte, doar-doar iese ceva. Asta e de departe cea mai inteligibila proza pe care o citesc de la el, desi are inca portziuni largi de rambling.

Povestile slabe (1-2 stele)

John Langan: Underground Economy. O stripperitza e martora la niste evenimente bizare in strip-clubul in care lucreaza. Povestea e scrisa intr-un ton umoristic, dirty, atipic pentru atmosfera generala a volumului (si a prozei lui Aickman). Cred ca a fost introdusa putzin fortzat aici, poate datorita faptului ca Langan e unul din putzinii autori cat de cat cunoscutzi din cuprins.

D. P. Watt: A Delicate Craft. Un imigrant polonez la Londra ramane shomer si e in pericol sa fie repatriat in tzara mama din cauza Brexitului. Omul se lipeshte de o batranica sa o mai ajute pe langa casa iar aceasta il invatza sa crosheteze. O chestie bizara e faptul ca personajele poloneze vorbesc in poloneza, fara ca dialogurile sa fie traduse. Creca treaba e intentzionata si nu o eroare de tehnoredactare.

Nina Allan: A Change of Scene. Problema cu povestea asta e ca e o continuare directa a unei povesti scrise de Aickman si nu prea rezista ca poveste de sine statatoare. Ma rog, volumul e un omagiu adus lui Aickman si se presupune ca cititorii ar fi cat de cat familiarizatzi cu proza acestuia (macar cu povestile sale celebre) dar chiar si in aceste conditzii restul autorilor s-au straduit sa vina cu proze self-contained. Aici e vorba despre doua vaduve care se duc intr-o vacantza comemorativa intr-un sat in care una dintre ele mai fusese cand era tanara, proaspat maritata si geloasa pe cealalta (actziunea din tineretze petrecandu-se in povestea originala a lui Aickman).

******************************************

Cu 6 proze tari, 6 ok si doar 3 slabe (nici alea nu foarte slabe), antologia e clar peste medie si, din premiile acumulate, ar fi una din cartzile majore ale acestui an. Cel mai surprinzator e ca de 4 din autorii celor 6 povesti tari n-am auzit niciodata (Bulkin, Wehunt, Devlin, Rucker) si se anuntza a face parte dintr-o generatzie de scriitori care vor schimba multe. In schimb autorii pe care ii stiam (Langan, Cisco, Mills, Evenson) au contributzii nespectaculoase desi adesea au contributziile cele mai interesante prin antologiile ultimilor 10 ani. Ma rog, nimeni nu poate scrie chestii cool pe banda rulanta si nici astea de aici nu-s chiar proaste.

Oricum, concluzia ar fi ca proza horror-fantasy trece printr-o schimbare de generatzie majora: avem aici autori aproape debutantzi, majoritatea cu 1-2 cartzi scoase sau nici atat, care prezinta o calitate literara comparabila sau chiar superioara unor superstaruri ca Stephen King. Generatzia doua-miishtilor (Laird Barron, John Langan, Cody Goodfellow), obsedata de tributuri aduse generatziei lui Lovecraft/Machen pare sa-si fi atins limitele si in retrospectiva vor fi tzinutzi minte drept niste hipsteri care si-au dedicat timp excesiv reciclarii, reconditzionarii si recompilarii deconstructiviste ale literaturii pulp. Cei inclusi in aceasta antologie, inclusiv editorul Simon Strantzas, vin cu un val de idei si stiluri mai proaspete, hotarazi sa se detasheze de statutul de autori post-lovecraftieni si alegandu-si drept mentori/puncte de pornire autori de factura mai literara si de generatzie mai recenta precum acest Aickman (care si-a mancat pita prin anii 60). O pozitzie proeminenta in aceasta generatzie o au femeile, feministele/feminishtii si autorii gay (asa numita scena queer-horror). Legaturile cu generatziile precedente nu au fost rupte cu desavarshire de aceea in cuprins e prezenta si Lisa Tuttle (sa nu uitam totusi ca ea e autoarea Enciclopediei Feminismului). Insa e clar ca cineva, undeva, vreun fel de George Soros al literaturii fantastice, s-a cam saturat de Game of Thrones si Stephen King.

Dedesubt, o poza cu Aickman:


Tuesday, November 29, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (V) - filmele misto

Gata, asta e ultimul articol despre filmele vazute din programul festivalului Slashfilm, cu o selectie a favoritelor mele. Despre celelalte filme am povestit aici, aici, aici si aici.


Love Witch

(regizat de Anna Biller, feminista crancena)

Ma enerveaza foarte rau "feministele terminologice" care se plang de privilegii masculine fara sa le intzeleaga cu adevarat. De exemplu nu demult am aflat despre notziunea de "manspreading" - tendintza unor barbatzi de a sta pe scaune cu picioarele mai desfacute (inclusiv in mijloace de transport in comun unde e inghesuiala). Chestia e perceputa de feministe drept un abuz de ocupare a spatziului fizic, caci femeile sunt obisnuite sa se asheze cu genunchii lipitzi ori picior peste picior. Nu-si pun feministele problema ca barbatzii au acolo niste organe care se squeezuie in mod nasol, o suferintza de care femeile nu au parte (desigur, depinde de dimensiuni). Putzina intzelegere va rog (ceea ce tocmai am facut in acest paragraf este o alta meteahna masculina si se numeste "mansplaining").

Pentru cei care ma mai suspecteaza de misoginism recomand cu caldura acest horror feminist al activistei Anna Biller, practicanta a unei foarte agresive dar totodata destepte forme de arta feminista. Acu catziva ani a avut la TIFF filmul Viva, pe care n-am stiut cum sa-l iau, dar cu acest film m-am lamurit. E un pericol real pentru umanitate ce face femeia asta in filmele ei, dispretzul fatza de sexul tare atingand culmi inimaginabile. Insa o face deshtept, coerent, cu simtz estetic si in nici un caz nu-si pierde vremea cu acuzatzii de "manspreading".

Eroina filmului e o vaduva neagra si oculta care omoara barbatzi cu nemiluita, dupa ce intretzine episoade erotice cu acestia. Farmecul filmului sta in designul retro si jocul teatral al actorilor (amintind de filmele lui Ed Wood), dar mai ales in finetzea detaliilor menite sa scoata in evidentza diverse aspecte ale notziunii de "privilegiu masculin". Toate personajele masculine sunt cretine si abuzive, prezentand comportamente macho evidentziate in tushe groase, insa extrem de amuzante.

In sfarshit o artista capabila sa problematizeze feminismul pe alte cai decat speculatzii terminologice.



*********************************************


The Priests

(regizat de Jae-hyun Jang, debutant, corean)

Nu e nimic original in povestea acestui film, insa e clar cel mai bun film cu exorcisti pe care l-am vazut de la Exorcistul original incoace. Sharmul filmului provine din localizarea povestii la Seoul si din numeroasele detalii tehnice adaugate la poveste - de exemplu purcelul din poza de mai jos, crescut special pentru a gazdui demonii in urma exorcizarii (urmand exemplul povestii biblice cu Legion).

Nu stiu exact care e statutul bisericii catolice la Seoul dar e clar ca are un rol important - e amuzant sa vezi sud-coreeni imbracatzi in veshminte preotzeshti catolice, vorbind latina ori italiana. Filmul incepe cu nishte disensiuni politice, cu biserica de la Seoul incercand sa mushamalizeze faptul ca mai practica exorcisme si ca foloseste porci in acest scop, in conditziile in care succesul catolicismului la ei s-a bazat tocmai pe prezentarea sa drept o alternativa moderna la shamanismul si superstitziile pagane arhaice din zona. La un momendat la exorcism participa si niste shamani de-ai lor, nevoitzi insa sa lase loc procedurilor de lucru mai profesioniste ale catolicilor.

Povestea e redusa la strictul necesar - o fetitza posedata tot incearca sa se sinucida si doi preotzi se duc sa-i aplice un exorcism ca in vremurile bune. Bucuria de a urmari filmul nu sta in poveste, ci in detaliile surprinzatoare introduse prin translatarea acestei povesti horror deja clasice intr-un cadru cu totul nou si exotic.

Actorii sunt destul de cunoscutzi, dupa fetze am inceput sa-i recunosc de prin thrillerele coreene pe care le mai prezinta TIFFul (Chaser, Yellow Sea) insa nu-s in stare inca sa le tastez numele fara sa ma uit in IMDB si acum mi-e lene.



*******************************************************

The Handmaiden

(regizat de Chan-wook Park, autorul lui Oldboy)

Si asta e un film al carui principal farmec vine din felul in care o poveste occidentala e transferata in alt spatziu (in acest caz si in alt timp, al Coreei ocupate de japonezi in anii 30). Povestea originala e romanul Fingersmith al activistei feministe Sarah Waters, cu actziunea plasata in Anglia victoriana, ecranizat deja intr-un serial BBC dar suferind in acest film mutatzii fascinante datorita relocarii povestii. Singurul necaz e ca filmul nu prea avea ce cauta intr-un festival horror ca Slashfilm, miza fiind feminist-erotica (si inca intr-un fel glorios-luminos, nicidecum dark-ocult), iar scenele violente sunt foarte reduse.

Protagonistele sunt o gagica bogata orfana si slujnica ei infiltrata sa ii traga o tzeapa sofisticata impreuna cu un escroc care spera sa ajunga in chilotzii orfanei. Pe langa ele se mai invarte si un mosh sinistru, unchiul orfanei - un pervers pasionat de tentacle porn si literatura erotica medievala, din care a deprins cateva obiceiuri dubioase. Cei 4 isi tot dau tarcoale unii altora, planificand mashinatziuni intr-un cadru ce musteshte de innuendo erotic mai mult sau mai putzin subtil (si cu multe particularitatzi de factura asiatica pe care nu le pot detalia fara sa dau spoilere).

Filmul are multe in comun cu aventura hollywoodiana a aceluiasi regizor de acu catziva ani, Stoker (unchiul pervers, tanara orfana manipulata, vila izolata etc.). Toate greselile de acolo sunt indreptate aici, genul asta de film fiind mult mai entertaining in varianta asiatica, chiar daca la baza e cladit pe o structura de thriller hitchcockian.


*******************************************************


Hangman

(regizat de Adam Mason, never heard of him)

Filmul asta e o versiune realista si lipsita de paranormal a filmelor Paranormal Activity. Deci e un fel de found-footage movie, insa unul credibil, obtzinut din camerele instalate de un psihopat prin casa unei familii, in scopul de a-i teroriza si a le distruge vietzile. Filmul incepe cu psihopatul dand buzna in casa goala, instaland prin toata casa camere de filmat si coordonand diverse farse pentru a-i baga in sperietzi pe locatari. Victimele sunt un cuplu cu doi copii, capul familiei fiind jucat de Jeremy Sisto (serialele The Returned, Six Feet Under).

Cei pe care filmele Paranormal Activity nu i-au impresionat in nici un fel, in baza faptului ca nu exista fantome deci nu avem nimic de invatzat din acele filme, nu vor ramane la fel de calmi urmarind Hangman, in care totul e ingrijorator de credibil si realist. Sigur, e nevoie de o casutza mai mare ca sa se poata intampla tot ce se intampla aici, cei care stau intr-un amarat de apartament ca mine nu tre sa se ingrijoreze.

Simplul fapt ca nazbatiile din acest film sunt realiste schimba major felul in care poate fi perceput - e mult mai entertaining decat sa te uitzi o ora jumate la ushi care scartzaie si perdele care se flutura. De calitatzi tehnice nu prea poate fi vorba caci avem un found-footage simplu, complet static - toate camerele de filmat sunt fixe, unele ofera scene de zi, altele scene de noapte si tot farmecul sta in montajul lor, in ordonarea scenelor pentru gradarea tensiunii, in ghicitorile mute oferite spectatorului spre un deznodamant mai mult sau mai putzin previzibil, dar oricum destul de intens.



********************************************


In a Valley of Violence

(regizat de Ti West, auteur horror incercandu-shi aici mana cu westernul)

Probabil exagerez putzin recomandand cu caldura acest film, insa n-am vazut de foarte demult un western cinstit, ca pe vremea lui John Wayne (n-am fost deloc incantat de pastishe omagiale recente precum Hateful Eight si True Grit). 

Elementele de atractzie aici sunt John Travolta in rolul unui sherif dement si Ethan Hawke in rolul unui cowboy solitar care trece din intamplare prin satul sherifului dement. Oamenii sherifului dement ii omoara catzelu lui Ethan Hawke, iar acesta porneshte o razbunare sangeroasa. Simplitatea plotului e dezarmanta dar creca special conceputa sa trezeasca nostalgii asupra westernului clasic care a bucurat tineretzile unora ca mine.

Foarte dragutze sunt si Amy Pond din Dr. Who si Taissa Farmiga in roluri de femei ushoare. Dialogurile sunt destul de cretine, dar asta pt ca personajele sunt cretine, nu din vreo insuficientza a scenariului. Uneori e amuzant, alteori e violent, dar e tot ce trebuie. In plus e un film pt animal lovers despre dragostea dintre un om si un caine, iar Romania are nevoie drastica de astfel de filme in aceste vremuri de salbaticie neoliberala.

Sunt cat de cat fan al regizorului Ti West, in special al filmelor Sacrament (despre colonia comunista a lui Jim Jones) si House of the Devil. Omul e una din figurile proeminente ale grupului "mumblegore" - o mana de regizori hipsteri care ne-au invadat in ultimii 10 ani cu o avalansha de scurt-metraje (unele grupate in filmele-antologie VHS) si cu niste filme sangeroase mizand pe sensibilitatzi retro (campanie in care se incadreaza si filmul de fatza). Asta e primul sau film cu actori importantzi, deci sunt semne ca incepe sa fie bagat in seama de industria mare de la Hollywood.


Tuesday, November 22, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (IV) - alte filme asa si-asa

Asta e al patrulea calup de cronici despre filmele din programul festivalului Slashfilm 2016. Primele trei calupuri au fost aici, aici si aici.

Belladonna of Sadness

(regizat de Eiichi Yamamoto, pionier al anime-ului japonez si discipol al lui Osamu Tezuka)

Recent s-a dezvaluit marelui public aceasta animatzie japoneza a anilor 70, multa vreme uitata, huiduita ori chiar interzisa. La vremea ei a primit nitzica atentzie la Festivalul de la Berlin insa acasa in Japonia filmul a fost receptat dezastruos, chiar cu ura si multa vreme dupa aceea n-a mai auzit nimeni de el. Osamu Tezuka (unul din pionierii BD-ului japonez), in ale carui studio-uri a fost creat acest film, s-a si lasat cu ocazia asta de animatzie, dedicandu-si restul carierei benzilor desenate - un mediu mai putzin reglementat decat cinema-ul. Filmul asta e episodul 3 al seriei Animerama, o serie initziata de Tezuka cu animatzii explicite sexual, psihedelice si foarte artsy fartsy, cu mari muzicieni japonezi contribuind la coloana sonora.

Lumea nu prea era pregatita in 1973 pentru ce e aici, cu o coloana sonora avangardista (un post-jazz cu mult inainte ca post-jazzul sa existe), cu o grafica psihedelica inspirata mai mult de Klimt decat de shabloanele anime-ului japonez si cu o gramada de simbolistica ocultist-marxist-feminista. Filmul are unele in comun cu Haxan - are la baza tratatul de ocultism Satanism and Witchcraft ce documenta prin secolul 19 realitatzile sociale si abuzurile care se ascundeau in spatele notziunii de "vrajitorie"(in special abuzuri sistemice impotriva femeilor).

Animatzia e mai putzin documentarista decat Haxan, mizand mai degraba pe lirism si pe caracterul provocator. Putza din imaginea de sus e un demon - personalizare a sexualitatzii feminine, care o impinge pe eroina pe un drum al ocultismului ce chestioneaza autoritatea administrativa si religioasa intr-un sat medieval francez (!?). Povestea are multe in comun si cu prozele lui Aleister Crowley, Arthur Machen si ale altora care au provocat pe seama realitatzilor sociale din spatele politicilor de demonizare a sexului (si nu numai).

In multe privintze filmul e o munca de geniu, insa nu stiu multa lume care va avea rabdare sa reziste la film pana la capat - cea mai mare parte nu e tocmai animatzie, ci mai mult un fel de slide-show de imagini statice peste care e aplicata muzica si naratziunea, si doar din cand in cand cate un element cu adevarat animat. Unii il vor percepe drept o pacaleala - e destul de obositor sa te uitzi o ora jumate de slide-showuri - insa filmul isi va bantui multa vreme spectatorul care are rabdare pana la capat.



********************************************


Are We Not Cats?

(regizat de Xander Robin, debutant competent, de urmarit in viitor)

Duma horror a acestui film e ca protagonistii sunt un cuplu de hipsteri care dezvolta hobby-ul de a-si manca părul din cap. Ea e mai nesatula si mananca atat de mult incat a ajuns sa poarte peruca, el doar mai ciuguleshte cate un firicel cand se plictiseshte. E o boala psihica, tricofagie creca ii zice si nu e chiar asa rara cum ar parea, iar filmul tzine foarte mult sa se prezinte pe coordonate foarte realiste, lipsite de spectaculos dar totusi tulburatoare. Duma e diluata in scene de cotidian, cu protagonistul certandu-se cu fosta gagica, cu parintzii, cu colegii de la job. Daca era romanesc, filmul putea trece lejer drept drama sociala, horror-ul fiind destul de subtil aici.

Filmul sufera de gresheala debutantzilor care isi fac primul lor lung metraj dintr-un scurt metraj cu care apucasera sa atraga atentzia pe la festivaluri. Nu e nimic rau in asta, dar adesea metoda aplicata e diluarea scurt-metrajului in scene mai lungi, mai lente, mai leneshe, fara a mai adauga chestiuni de esentza. In consecintza, devine suparatoare senzatzia ca stai intr-o stare de expectativa construita in jurul scurt-metrajului original.

Trecand peste aceasta meteahna, filmul e dragutz, un fel de cinema de Nou Val romanesc - nu chiar Sieranevada, mai aproape de Aurora/Dl. Lazarescu, cu personajele circuland mult de ici colo si palavragind aiurea, ori petrecand timpi lungi de ashteptare. 




********************************************


Trash Fire

(regizat de Richard Bates Jr., autorul lui Excision)

"Your balls smell real bad" "Ok, I'm gonna jerk off in the toilet" sunt genul de replici candide pe care le schimba indragostitzii-protagonisti ai acestui film, in care prima jumatate incearca sa treaca drept o comedie romantica, insa una extrem de cinica (mai cinica decat cele mai cinice momente din comediile lui Apatow).

Cei doi sunt un cuplu de tineri crescutzi in familii religioase, ajunsi dupa 3 ani de relatzie la acel punct la care se dispretzuiesc profund si se insulta reciproc cu orice ocazie, insa n-au curaj sa se desparta caci realizeaza ca cu greu vor mai gasi pe cineva care sa-i suporte. Pana la urma decid ei sa isi salveze relatzia facand un copil. Ca test de andurantza, incep sa-si viziteze reciproc familiile. Problemele incep la familia baiatului care are o bunica extrem de afurisita si ofensatoare, precum si o sora mutilata de un accident din copilarie. Cea mai mare parte a filmului sunt doar avalanshe de insulte schimbate intre personaje, ce vor fi percepute drept extrem de cool de catre cei pasionatzi sa posteze pe facebook comentarii ofensatoare despre familie, religie, munca si alte traditzionalisme primitive.

Cine a vazut succesul de underground Excision de acu catziva ani al aceluiasi regizor va recunoaste faptul ca omul incearca (si reuseste) sa isi defineasca un fel de retzeta: filmele sale incep ca niste comedii cinice, apoi se transforma subit in horror violent. E ceva din Tarantino in retzeta asta, insa aici racordul este mai prost, schimbarea de ton a filmului e mult prea brusca si logica povestii e mult fortzata pentru a acomoda aceasta retzeta. E, totusi, un film amuzant in cea mai mare parte a sa.




********************************************


Abattoir

(regizat de Darren Lynn Bousman, autorul Saw II-IV, Genetic Opera etc.)

Asta fu cel mai american si mai comercial film al acestei editzii a festivalului - in sensul ca e genul de film care mai ajunge si la noi in cinematografe.

Regizorul Darren Lynn Bousman a realizat 3 dintre filmele seriei Saw, iar acum incearca sa se detasheze de acea perioada a carierei incercand sa lanseze propria franciza. Facand asta, el de fapt calca pe urmele lui James Wan (creatorul seriei Saw) care acu ceva timp a facut un pas similar, specializandu-se in francize gotice (fantome, demoni etc.) - vezi Insidious, Conjunring).

Abattoir e ceva mai aproape de spiritul traditzional al genului american gothic (de scriitori de duzina ca Dean Koontz) si are ambitzia de a propune un nou personaj iconic pentru cinema-ul horror american. E o misiune extrem de dificila, nu mai suntem totushi in anii 80, hipsterii nu dau suficienta importantza ca sa vorbim de un revival al genului, iar antieroul acestui film - un moshulica venit din Iad - nu e un personaj suficient de fascinant incat sa poata concura cu Freddy, Pinhead etc., ori macar sa ofere o imagine exploatabila in meme pop culture,

Protagonista e o agenta imobiliara care sesizeaza o schema imobiliara dubioasa, a moshului din Iad care speculeaza piatza cumparand ieftin case in care au avut loc crime. Cu ajutorul unui politzist ajunge la sursa speculei - un satuc american creepy populat de personaje creepy (nu doar Dean Koontz, ci si Stephen King e de vina pentru aceasta retzeta). Satul respectiv e supus intereselor oculte al colectzionarului de case, despre care n-o sa dau mai multe detalii.

Initzial Abattoir a aparut sub forma de banda desenata (scrisa tot de regizor), apoi s-a creat acest film care se anuntza a fi inceputul unei trilogii.

Sunt atashat emotzional de genul asta de povesti pe care le consumam pe paine in vremea liceului, dar acum nu pot sa intzeleg de ce ar crede cineva ca merita sa investesti in genul asta. Filmele gotice ale lui James Wan au momente creepy bine orchestrate si pot produce sperieturi, insa Bousman nu e in stare sa reproduca retzeta. Abattoir e extrem de pripit, evenimentele se desfashoara cu o viteza atat de mare incat prima ora a filmului pare pe fast-forward, iar un final nu exista, evenimentele ramanand deschise pentru continuarea trilogiei. Poate la intregirea trilogiei va fi mai ok, dar luat de sine statator e cam shubred.


Tuesday, November 15, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (III) - alte filme asa si-asa

Al treilea calup de filme din programul festivalului horror Slashfilm 2016. Primele doua au fost aici si aici.


Train to Busan

(regia Yeong Sang-ho, destul de celebru pentru animatzii horror)

Asta e un film sud-coreean cu zombie ce are drept punct de atractzie faptul ca actziunea se intampla intr-un tren si in trei gari. E, asadar, o ocazie pentru Coreea de Sud sa se laude cu trenurile si cu garile pe care le au. Ar fi fost mai potrivit un astfel de film la noi - avem deja un "tren al foamei" si niste gari postapocaliptice. Din punctul asta de vedere, Train to Busan nu prea ajunge la sufletul spectatorului - in tot filmul e un singur individ care nu-si plateste biletul (si ala e sacrificat) iar trenurile n-au intarziere nici macar cand sunt cotropite de zombie. Alea care intarzie, intarzie de tot - explodeaza, se dau peste cap, etc. si chiar cand sunt deraiate arata mai bine ca vagonul in care am venit ultima data de la Alba Iulia.

Protagonistii sunt un corporatist divortzat (cu fiica lui neglijata) si un stangist altruist-familist (cu o sotzie insarcinata). Cei doi se intalnesc pe trenul cotropit de zombie si incearca sa treaca peste diferentzele de caracter pentru a supravietzui impreuna. Lor li se alatura un controlor CFR corupt, o echipa de baseball dotata cu bâte si niste tzatze. Cea mai mare parte a filmului are a face cu oameni care se chinuie sa treaca dintr-un vagon in altul, ori sa prinda legatura cand au de schimbat trenul.

Nu se explica nici o clipa care sunt originile epidemiei zombie - ea izbucneshte din senin in momentul in care pasagerii se suie in tren. Pentru a acoperi aceasta gaura narativa, regizorul a scos ulterior si un lung-metraj de animatzie intitulat Seoul Station, care functzioneaza ca un fel de prequel al acestui film. Si cu asta ajungem la ceea ce conteaza de fapt: regizorul Yeong Sang-ho e o mica celebritate a animatziei horror, cu cateva titluri foarte apreciate in industria asta (The Fake, King of Pigs) pe care le recomand cu caldura. Efectele speciale ale filmului tradeaza uneori niste animatzie digitala, dar pe ansamblu arata OK.

Acu 10 ani as fi primit mai cu caldura un astfel de film, dar azi e mult prea tarziu. Genul a iesit din faza de inovare, a trecut si de cea de entuziasm mainstream, pana si Andrei Plesu a scris un articol despre zombie in Dilema Veche (probabil urmeaza si un sequel al volumului Despre ingeri pe tema asta).



****************************************************

The Mermaid

(regia Stephen Chow, autor de comedii fantasy chinezesti)

Poate va mai amintitzi de cateva comedii chinezesti glorioase de acu 15 ani cum ar fi Shaolin Soccer si Kung Fu Hustle. Erau destul de populare pe la noi, cand romanii devenisera subit constientzi de existentza comediei chinezesti (cu ajutorul DVD-urilor piratate). Autorul pomenitelor titluri e acest Stephen Chow, ajuns intre timp membru de partid si consilier cu privire la felul in care tre sa evolueze cinema-ul chinezesc. Probabil va veni o vreme in care numai filme din astea o sa mai iasa de acolo. Cea mai recenta productzie a lui Chow, acest The Mermaid, a spart deja cateva recorduri, fiind cel mai mare succes de box-office in China.

Filmul e un update comedic la clasicul basm al Micutzei Sirene, cu unele scene horror in care niste sirene sunt hacuite cu topoare si carlige. Povestea e despre un mogul care vrea sa amenajeze un golf in interes capitalist, ceea ce are sa afecteze grav viatza marina si pe a tribului Micutzei Sirene care traieste fix in golful respectiv. Cu chiu cu vai sirena invatza sa umble pe coada si se infiltreaza in cercurile personale ale mogulului cu planul de a-l asasina, insa ajunge sa se indragosteasca de el.

Acu 15 ani gaseam filmele lui Chow extrem de amuzante, insa vazand filmul asta am inceput sa ma gandesc ca poate eram eu easily amused. Efectele speciale sunt ridicole, cam la nivelul filmelor produse de studiourile Asylum (Titanic II, Transmorphers si alte filme facute la misto, cu titluri menite sa pacaleasca pe cei care inchiriaza DVD-uri). Doar ca filmele Asylum sunt considerate un acquired taste idiotic, in timp ce acest Mermaid a rupt recordurile de box-office ale cinema-ului chinezesc. Deci nu doar eu, ci si poporul chinez e easily amused.

P.S. Parca totusi filmele vechi ale lui Chow erau mai ingenioase si nu doar silly (Shaolin Soccer era despre o echipa de fotbal formata din calugari shaolin care puteau sa zboare ca in filmele kung-fu). The Mermaid foloseste un subiect clasic de basm universal si o tema cam mainstream, a environmetalistmului, asa ca creca a fost gandit din capul locului pentru poporul Republicii Populare Chineze.



****************************************************



Darling

(regia Mickey Keating, un hipster tanar de care o sa auzim tot mai multe)

In preajma vizionarii horror-ului romanesc Vizitatorul pe la festivalurile recente din Romania s-a tot discutat despre ce inseamna sa faci film indie, fara buget, si de limitarile cu care se confrunta un regizor care se inhama la un astfel de proiect. In mare s-a concluzionat ca e nevoie de indulgentza in a critica acest soi de filme, caci suntem in Romania unde totul e greu.

La scurta vreme am dat de acest film, Darling, tot o productzie minimalista si lipsita de buget, insa diferentza e de la cer la pamant. Filmul are doar 2 actori (si niste figurantzi), e filmat aproape integral intr-un apartament, e alb-negru si fara efecte speciale altele decat cele de montaj. La scolile de film din Romania ar trebui sa se arate studentzilor filmul asta si sa se analizeze cadru cu cadru cum a reusit regizorul sa il faca sa arate ca un film si de ce romanii nu sunt in stare sa o faca. Una din lectziile pe care tre sa le tzina minte ai nostri e ca cea mai mare parte din munca trebuie sa se desfasoare inainte si dupa filmari, adica pe scenariu si post-productzie, cele doua faze peste care productziile romanesti cam sar, mizand pe "naturaletze si spontaineitate"(=lene).

Povestea din Darling e minimala - o tanara menajera e lasata sa traiasca singura cateva saptamani intr-o casa, cu sarcina de a face curatzenie pana la intoarcerea proprietarilor. Fata se perinda prin casa si gaseste diverse chestii bizare - scrijelituri la ushi ori pe peretzi, o cruce intoarsa intr-un sertar etc. Incet-incet fata innebuneste, iar de la un momendat nu mai face diferentza intre realitate si mictziune. Filmul este, desigur, foarte derivativ - Shining, Lords of Salem, Eraserhead ar fi influentze evidente. Insa felu in care e alcatuit, pus cap la cap, filmat, montat, unghiu, lumina, machiaju, design-ul cadrelor ne spune foarte clar ca a nu avea bani si buget nu e o scuza, si ca e in interesul regizorului sa ofere un "sense of style" daca vrea sa il bage cineva in seama pe viitor.

Aici avem o gramada de "sense of style" si un regizor cu mult viitor.


**************************************************************


Carnage Park

(regia Mickey Keating, acelasi hipster tanar de care o sa auzim tot mai multe)

Acelasi tanar regizor care a facut si filmu de deasupra, Mickey Keating, a fost inclus in programul festivalului cu inca un film, de o alta factura, demonstrand insa aceleasi capacitatzi de a face miracole cu foarte putzin si abilitatea de a exploata la maxim locatzia care i se pune la dispozitzie.

Spre deosebire de Darling, filmul asta se petrece in spatzii deschise, prin nishte dealuri deshertice din California, unde un lunetist dement si-a amenajat un fel de parc de paintball, insa cu gloantze adevarate. Ca si Darling, personajul principal e feminin si isi petrece cea mai mare parte de film urland, alergand ori ghemuindu-se intr-o groapa sa planga (vanata de pomenitul lunetist). Doar ca aici mai apar si alte personaje - nu multe, insa suficient de consistente incat acest film sa nu poata fi considerat chiar un one woman show (spre deosebire de Darling). Cica filmul ar fi bazat pe evenimente reale - si e suficient de realist si nespectaculos incat sa fie asa. Adica nu e chiar Texas Chainsaw Massacre - miza si desfasurarea evenimentelor sunt mai simple si mai realiste, accentul fiind pus pe suspans si nu pe brutalitatzi suprarealiste.

Regizorul Mickey Keating e deocamdata tanar, obscur, lucreaza cu micro-buget si filmari de 2-3 saptamani, filmele sale au scenarii minimale, lipsite de orice ambitzie. Dar mai discutam in vreo 10 ani, deja baiatu a anuntzat proiecte in care i s-au dat pe mana bugete serioase.


Monday, November 07, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (II) - filmele asa si-asa

Aici e al doilea calup de impresii despre filmele din programul festivalului (de comedii) horror Slashfilm, editia 2016. Primul calup, despre filmele nasoale, a fost aici. In articolul asta e vorba de filme mai putzin nasoale, dar nu chiar favoritele mele din program.

The Master Cleanse

(regizat de Bob Miller, debutant, n-am auzit de el)

Nu shtiu daca atzi incercat vreodata substantzele alea ezoterice de curatzat colonul care au inceput sa se vanda si pe la noi acu ceva ani, invadand in scurt timp piatza ipohondrilor (foarte vasta si numa buna de muls in Romania, consecintza directa a educatziei sanitare medievale). Era cu catziva ani inainte sa inceapa corporatziile de la noi sa-si indoape angajatzii cu Oscillococcinum ca sa poata veni si racitzi la serviciu. Era un fel de pasta lutoasa care ajunsa in matze nu se digera ci lua forma unui sherpalau, iar cand il kcai aveai impresia ca ai kcat un animal care ar fi meritat sa traiasca.

Asta tre sa fi fost inspiratzia pentru Master Cleanse. Povestea e despre niste corporatisti stresatzi care se inscriu intr-o tabara de detoxifiere iar acolo li se impune un program zilnic foarte strict, inclusiv alimentar, in cadrul caruia tre sa manance zilnic o substantza de curatzare a colonului si in paralel sa faca exercitzii de regasire de sine si starpit energii negative. Pana la urma fiecare dintre ei reusheshte sa isi kce energiile negative sub forma unui animalutz pe care trebuie sa il tzina pe langa casa si sa-l confrunte pe masura ce creshte mare. Animalutzele astea devin personalizari ale diverse angoase care ii macina pe protagonisti - mai un divortz, mai un proiect ratat etc.

Coordonatoarea taberei de detoxifiere e nimeni alta decat Anjelica Houston pe care n-am mai vazut-o de foarte mult. Filmul e amuzant, dar nu extrapoleaza poanta si lasa cu impresia ca se puteau face mult mai multe din ideea asta. A mai fost si acu catziva ani o comedie horror vag similara - Bad Milo, produs de fratzii Duplass. Parca ala a fost ceva mai amuzant, dar nici asta nu e rau, in plus e foarte relevant pentru vremurile post-medicinale si neo-mistice pe care le traim.



**************************************************************


Swiss Army Man

(regizat de Daniels, cuplu de publicitari weird nominalizatzi Grammy pt niste videoclipuri)

Daniel Radcliffe e FOARTE hotarat sa se disocieze cu orice pretz de rolul lui Harry Potter, asa ca pe an ce trece preia roluri tot mai bizare. Practic omul incearca ce a facut (chiar mai brutal) si Hanna Montana, doar ca o face in moduri mai amuzante si mai relevante artistic. Adica incearca sa ne demonstreze si altceva decat ca a ajuns la varsta la care are voie sa faca sex.

De exemplu aici el joaca rolul unui cadavru flatulent adus de ape pe plaja unei insule pustii. Al doilea personaj al filmului (Paul Dano, cunoscut la noi pentru ca a interactzionat cu Mada Ghenea in Youth) e un naufragiat pe acea insula care gaseste cadavrul lui Harry Potter si face din el un semi-prieten imaginar - in sensul ca nu e imaginar, dar e prea mort sa poata fi considerat prieten. Duma e cat de cat ok dar nu rezista la dimensiunile unui lung metraj, iar de la o vreme filmul incearca sa devina weird cu orice pretz transformandu-se intr-un fel de videoclip cu foarte multa muzica, batand pasul pe loc pentru a sugera ca protagonistul a luat-o complet razna. Necazu e ca si spectatoru risca sa o ia razna, iar abuzul de fart-jokes ocazionate de faptul ca cadavrul lui Harry Potter se mai partzaie va fugari publicul mai sensibil, fara sa adauge ceva povestii.

Cineva aici a vrut foarte tare sa faca un film original si s-a facut oarecare valva pe seama bizareriei sale cu ocazia castigarii premiului pentru regie la Festivalul Sundance. Filmul a fost zilele astea si la Festivalul Comedy Cluj.

Regia apartzine unui cuplu de publicitari si regizori de videoclipuri care semneaza cu numele Daniels - e suficienta creativitate aici sa dovedeasca asta, dar si suficient balast incat sa demonstreze ca oamenii abia invatza cum trebuie facut un lung-metraj cand singura idee pe care o ai e o poanta.


**********************************************************


Yoga Hosers

(regizat de Kevin Smith, cunoscut la noi drept Silent Bob)

Kevin Smith era un fel de idol al tinerilor cool din anii 90 - facea filme ironice si pline de referintze pop cu mult inainte ca acestea sa devina o norma, in vremuri in care doar catziva aleshi ii intzelegeam poantele. Apoi a inceput sa faca filme pe care sa le poata pricepe tot cocalarul (seria Jay and Silent Bob) si m-am dezis de el o vreme, pana a anuntzat ca se apuca de filme horror (superbul Red State, poate l-atzi vazut la prima editzie a festivalului Luna Plina).

La momentul actual Smith se afla intr-un punct in care incearca sa combine toate lucrurile pe care le-a facut in viatza asta - horror, comedie pentru cocalari, comedie smart pentru hipsteri. Cu acest film ne aflam la mijlocul unei trilogii incepute acu 2 ani cu Tusk - filmul acela cu morsa, cu multe glume despre canadieni, cu Haley Joel Osment scos din uitare, cu un Johnny Depp maimutzarindu-se intr-un rol extrem de silly si cu fiica lui Johnny Depp (din casnicia cu Vanessa Paradis). Tusk era un film-bashcalie, dar se tzinea bine, ceea nu se poate zice despre Yoga Hosers care e si mai silly, si mai incoerent, iar horror nu mai e aproape deloc.

Doua adolescente vanzatoare la un non-stop  (aia mai dragutza e fiica lui Johnny Depp) se confrunta cu o invazie de crenvushti nazisti (purtand fatza lui Hitler), nascutzi dintr-un experiment al unui mad scientist nazist criogenizat in Canada. Johnny Depp revine in acelashi rol al detectivului particular mustacios cu accent ridicol, iar fiica-sa preia rolul principal in acest film (toata trilogia asta pare de fapt un vehicul pentru lansarea carierei fetei).

Spiritul filmului e aproape de comediile horror ale anilor 80, gen Gremlins. Nu mi-a placut, dar am zis ca nu-l incadrez la filme proaste pt ca e inca de pe afish anuntzat drept un film pt copii.


**********************************************************




I Am Not a Serial Killer

(regizat de Billy O'Brien, n-am auzit de el)

Ecranizare interesanta dupa primul dintr-un ciclu de 6 romane SF de tip "young adult" ale unui anume Dan Wells de care eu unul n-am auzit. Faptul ca n-am auzit de el pare sa fie totusi problema mea si nu a lui, care e un mare succes recent al SF-ului ushurel pe la ei (nu doar cu acest ciclu de romane, anul trecut a avut chiar o nominalizare Hugo). Ma astept cat de curand sa avem si traduceri in romaneshte, aviz distinselor doamne de la editura Nemira.

Revenind la film, e un fel de emo teenage drama cu un twist SF. Segmentul asta literar pe care americanii il numesc "young adult" e destul de neintzeleasa la noi. Nicolae Manolescu a fost printre putzinii care a incercat sa il defineasca dar a facut-o pe stil romanesc, din topor, bagand acolo tot ce tzine de SF, policier, horror etc. adica cam tot ce nu citea el, care probabil nu se mai simtzea tanar. Ca sa clarific putzin termenul, e genul ala de literatura pe care o cumperi copiilor si intr-o zi te trezesti ca o citesti si tu si pe alocuri chiar itzi place, mai ales ca se citeste usor. Adesea romanele young adult au ca personaj principal copii ori adolescentzi, insa nici scriitura si nici temele nu sunt limitate la ceea ce numim "carte pentru copii" - Harry Potter, Hunger Games, Jocul lui Ender creca ar fi niste mostre elocvente.

Avem si aici un protagonist adolescent (jucat de baietzelu din Where the Wild Things Are) care e diagnosticat de apropiatzi ca fiind sociopat / incapabil de empatie. O parte din vina o are maica-sa, care lucreaza la o morga si de mic copil l-a tot luat cu ea la serviciu sa spele mortzi. Mai au ei si un vecin jucat de mosh Christopher Lloyd, care e pe moarte si are propria parere despre empatie si umanitate. In orashelul respectiv incep sa se intample tot felu de crime horror care cumva ii implica si pe fecior si pe batran, obligandu-i sa-si reevalueze notziunile despre valoarea vietzii.