Wednesday, September 30, 2015

Warren Ellis: Freakangels, 6 volume


Am luat mai multe tzepe cu aceasta banda desenata:

1. Remarcasem ca Warren Ellis are aceasta noua lucrare de mare anvergura (6 volume) in conditziile in care de la Planetary incoace si-a abandonat majoritatea proiectelor dupa cate un singur volum, inclusiv cele care se lansasera ca foarte promitzatoare (Fell, despre care am scris aici, si Desolation Jones, despre care am scris aici). Parea ca Freakangels ar fi prima sa lucrare de lunga intindere dusa la bun sfarshit, dupa foarte mult timp. Ma rog, asta e adevarat. Problema e ca seria e disponibila gratis ca webcomic la adresa, atzi ghicit, http://www.freakangels.com/. Deci putetzi sa o cititzi de acolo moca, daca avetzi rabdare sa cititzi de pe monitor.

2. Fiind un avid colectzionar de cartzi ca obiecte de arta (no ebook bulshit), pun imediat botul cand se anuntza cate un box set in editzie limitata, ori vreo supereditzie oversized mai sexy. De obicei astept ani la rand refuzand sa citesc editziile paperback originale, astepand editziile aniversare sau cu autograf (motiv pt. care lumea citeste mai devreme decat mine operele importante, in special din sfera BD). Aveam impresia ca asta e editzia hardcover a seriei Freakangels, iar la Avatar Press editziile hardcover sunt destul de aratoase/lucioase. Cand colo e doar un slipcase in care au fost bagate paperbackurile originale. La asta se adauga si grafica nepermis de slaba la nivelul asta. Putetzi consulta sampleuri la adresa pe care am indicat-o mai sus.

3. Warren Ellis (coincidentza de nume cu vioristul lui Nick Cave) incepe sa mi se para overrated. Cand m-am apucat de citit benzi desenate mi-a fost recomandat drept unul dintre guru, oarecum la acelasi nivel cu Alan Moore. Insa foarte mult din ce am citit de el mi-a sunat mediocru si diluat, iar romanul Crooked Little Vein, prima sa tentativa de literatura adevarata, cam stangaci (am detaliat aici). In ultima vreme Ellis publica aproape tot la Avatar Press, companie specializata pe banda desenata "fara compromisuri", in care se pune accent pe violentza grafica si verbala. Daca la entuziastii incepatori e de intzeles, sunt surprins ca Ellis se bazeaza pe astfel de strategii. Freakangels nu abuzeaza de violentza verbala si grafica, insa o foloseste in mod necredibil si nenecesar, doar pentru ca politica editurii o cere, ori ca cititorii editurii s-au obisnuit cu asa ceva. Mai suparator decat asta e ca benzile desenate de la Avatar sunt cunoscute pentru lipsa de densitate, si asta ii da ocazia autorului sa lancezeasca povestea si sa o avanseze extrem de lent (doar 2-4 panouri desenate pe pagina).

4. Incepe sa ma irite retzeta asta a BD-urilor despre cate un grup de tineri cu puteri supranaturale care conlucreaza pt. a salva lumea. Cred ca a fost lansata de X-men, oarecum parodiata de Watchmen si devenita extrem de populara dupa serialul Heroes (am intzeles ca au mai urmat ulterior cateva seriale similare dar n-am mai urmarit varianta televizata a acestui trend). Nu intzeleg de ce autori consacratzi ca Warren Ellis isi mai pierd vremea cu astfel de retzete derivative, mai ales cand nu au scuza ca lucreaza pentru Marvel.

Cu greu am trecut de primul volum, in care un grup de 12 tineri cu diverse puteri supranaturale (cele standard) au grija de o comunitate postapocaliptica intr-o Londra aproape inundata si incearca sa reconstruiasca civilizatzia. Pentru ca le pasa. Le pasa deoarece ei sunt vinovati din capul locului de prabusirea civilizatziei, mister care e prelungit multa vreme, prea multa, fara sa fie tocmai un twist cool al povestii. Unii dintre acesti teen-superheroes continua sa aiba ganduri murdare si sa profite de puterile supranaturale, sperand sa devina stapani absolutzi ai Londrei postapocaliptice. Amicii lor incearca sa opreasca abuzurile, ceea ce duce la escaladari de conflicte inspirate si cam reciclate din Watchmen (Ellis le-a mai reciclat inainte cel putzin in Planetary si Black Summer si tare ma tem ca si-a facut un obicei prost din asta). Dupa ce incep sa se omoare intre ei, tinerii supereroi remarca ca printre puterile supranaturale se numara si faptul ca-s nemuritori, ceea ce duce la o serie de observatzii interesante despre natura si miza conflictelor, dar trebile astea se intampla spre sfarsit, cand deja sentimentul de poveste reciclata si diluata nu mai poate fi indepartat.

Misterele incep sa se dezvaluie de pe la volumul 4 si toate lucrurile interesante se intampla in ultimul volum, iar primele 3 volume sunt un chin. Unicul motiv pentru care ai razbi prin ele e ca ai dat bani pe cartzile astea si te simtzi dator sa le si citesti. Actziunea lancezeste mult, sub pretextul unor dialoguri seci, menite sa faca personajele mai realiste. Vezi doamne nu avem de a face cu super-eroi infantili, ci cu personaje realiste care dintr-o nenorocire se intampla sa aiba puteri supranaturale. Pana la urma, dupa cum s-a procedat si in serialul Heroes, tot la o poveste cu supereroi se ajunge, iar tertipul "realismului" e ipocrit si iritant, un fel de incapatzanare a lui Warren Ellis de a se asocia cu orice pretz curentului realist al povestilor cu supereroi, initziat de Frank Miller si Alan Moore in anii 80.

Am impresia ca pana si barba autorul incearca sa-l imite pe Alan Moore. 

- plusuri: dialoguri smartass si dileme a la Watchmen pe seama puterii si responsabilitatzii
- minusuri: grafica de incepator, poveste extrem de diluata
- recomandare: pasabila, mai bine recititzi Watchmen

Wednesday, September 23, 2015

Festivalul Dark Bombastic Evening - editia 2015 (a 6-a)

Am prins vara asta si un festival de muzica, Dark Bombastic Evening (DBE), un festival mai mic decat de obicei si cu caracter mai provincial, desfashurat in Cetatea Alba Iulia in paralel cu Festivalul Dilema Veche (doar in acest an, in trecut nu s-au suprapus).

Initzial ar fi trebuit sa ma duc la Festivalul Rockstadt de la Rashnov, dar l-am sacrificat de dragul Festivalului de film horror de la Biertan. Am ratat si Artmania, desi nu cred ca suportam sa ii vad pe Anathema de doua ori in aceeasi jumatate de an. Festivalul I am Rocker din iunie a fost o catastrofa mixata cu tzeapa, iar printre neo-cocalarii de la Summer Well si Electric Castle n-o sa ma prindetzi niciodata, asa ca Dark Bombastic Evening a fost ultima shansa sa mai prind un festival de muzica vara asta (apropo de cocalari, cica la Cluj s-a initziat un Festival Retro ce ii va avea in program pe La Bouche si Lou Bega; am intzeles ca atunci cand cocalarii devin meta si auto-ironici inceteaza sa mai fie cocalari si devin hipsteri).

Eram si curios despre cum decurge acest DBE, remarcand ca de-a lungul anilor a inclus in program trupe pe care le mai prinsesem pe la Roadburn. Trupe din eshalonul secund, ce-i drept (adica care la Roadburn apar la scenele mici), dar trupe alese cu fler, care au crescut mult in ultimii ani si au facut valuri in spatziul muzicii psihedelice. In plus imi place si diversitatea stilistica oferita de festival, targetata spre un public care din pacate la noi e destul de limitat. Dupa cum am mai zis, la Roadburn am vazut in aceeasi seara pe folkistii de la Current 93, un proiect black metal al unuia din membri Mayhem si un proiect electro-noise al celor de la Ulver. Elementul comun este doar notziunea de psihedelic, intzeleasa diferit si exprimata stilistic in moduri diferite, pe canale senzoriale diferite, de catre trupe venind din directzii, continente si genuri diferite - ambiental, drone, metal, folk etc.

Spre o astfel de eterogenitate tzinteshte si Festivalul DBE, desi cu publicul roman e cam greu - dupa concertele de inchidere (al folkistilor Dirty Granny Tales si al avangardistilor Manes) am auzit un metalist viteaz oracaind spre gagica-sa timorata "Impulamea, pentru astia am stat pana la ora asta? Puteau sa-i bage pe la amiaza, ca nu interesa pe nimeni". Din fericire a interesat pe destula lume si 90% din publicul DBE stia de ce este acolo insa printre metalistii romani se mai poate inca detecta spiritul ciobanesc, cu ochelari de cal, in care au fost educatzi de presa noastra de gen in anii 90. Noi in Ardeal am mai avut noroc de influentze, pareri si reviste unguresti ori nemtzesti, insa prin alte partzi ma tem ca Manowar si Metallica sunt inca esentza muzicii adevarate, singura care merita sa existe. Dovada ca anu viitor vom avea nu unul, ci doua concerte Manowar in Romania.

In fine, Festivalul DBE stabileste cat de cat un echilibru si sper ca va contribui la reeduca spiritul rockerului roman traditzionalist (dar si pe al hipsterului ignorant la tot ce s-a intamplat in rock inainte sa existe NME si Pitchfork).

Nu o sa povestesc despre toate trupele, in primul rand pentru ca n-am prins toate concertele, de vina fiind o infectzie urinara dobandita in timpul Festivalului de la Biertan (pe seama careia putetzi pune tonul mai rastit al cronicii pe care am facut-o acolo).

*********************************


Dupa cum am sugerat deja, concertul de inchidere al festivalului a fost oferit de trupa de musical-cabaret Dirty Granny Tales, care nu e pentru prima data in Romania, nu e pentru prima data la DBE iar anul asta au fost invitatzi si la popularul Festival de animatzie Animest. La origini e o trupa greceasca care a colaborat in trecut cu spatziul metal (Rotting Christ), astazi e mai mult o trupa nemtzeasca, de cand liderul grupului s-a mutat la Berlin restructurand in mare parte conceptul si structura. Stilul si prezentarea sunt undeva in zona Tiger Lillies, cu un show mai spectaculos, cu momente de dans si teatru japonez, cu albume conceptuale construite in jurul unor basme moralist-psihedelice sustzinute de proiectzii video. O trupa capabila sa captiveze atentzia de la un capat la altul al concertului, cu o gramada de ingrediente complementare muzicii.

Ma simt de kkt ca la sosirea in fatza incintei festivalului, nerecunoscandu-i (poarta mashti si machiaje pe scena), i-am intrebat de unde se pot cumpara bilete, in loc sa le cer autografe.





Celalalt concert pentru care am mers la DBE a fost al norvegienilor Manes, recent reformatzi dupa o absentza de 7 ani. Unul din vocali e ciung, poate din cauza asta a fost absentza atat de prelungita. Anul trecut trupa s-a relansat cu un album trip-hop care nu mai are nici o legatura cu originile black metal ale grupului, urmand de cateva albume incoace o traiectorie similara celor de la Ulver, ceea ce i-a pus pe lista neagra a metalistilor adevaratzi care nu pricep spiritul norvegian, ori faptul ca black metalul insushi a fost, pentru astfel de trupe, doar un studiu de caz pe o idee experimentala, nicidecum un filon ideologic fundamental. Desi trupa nu mai are legatura nici macar cu rockul, au strecurat totushi o chitara in concert sa nu faca o nota prea discordanta de faptul ca fusesera precedatzi de cateva concerte doom metal.

O teama pe care o aveam legata de acest concert si care mi-a fost indusa de un fost fan al trupei, amicul Floppy, e ca Manes nu ar fi o trupa live (cum nici Ulver nu au fost multa vreme) si concertele lor ar fi o improvizatzie la limita playbackului. Ma bucur ca am constatat contrariul.

Ma mai bucur si ca festivalul a prezentat si un al doilea proiect al celor de la Manes, intitulat Drontheim - un grup la inceput de drum si cam necopt, care nu are inca albume, dar a prezentat faza incipienta a catorva piese ce vor apare pe materialul de debut. Sound-ul e ceva mai rock, dar nu mult (aduce pe alocuri cu In the Woods), si se anuntza a fi un bonus pentru cei care au simtzit ca 7 ani de asteptare a noului material Manes a fost cam mult.

 



Surpriza festivalului pentru mine au fost elvetzienii Darkspace, bagatzi anul trecut in seama si prin topurile Pitchfork, cu un fel de black metal "cosmic" aliniat dpdv conceptual la mini-traditzia creata de elvetzieni prin cele cateva trupe metal pe care le-au dat (Celtic Frost, Samael). Frigul la elvetzieni nu vine de la iarna si din ghetzarii scandinavi, ci din spatziul cosmic.

Trupa e alcatuita din doi feciori si o gagica, imbracatzi si machiatzi undeva la intersectzia dintre ideile lui H. R. Giger si corpse-paint-ul clasic din black metal. Tobele 100% electronice dau o senzatzie de picamer, iar cei 3 indivizi, in frunte cu gagica, urla ca din gura de sharpe pe nishte riffuri sinistre ce duc cu gandul la sloganul afishului Alien: In space no one can hear you scream. Muzica e atat de agresiva incat daca e data suficient de tare isi pierde din caracterul abraziv si devine ambientala, cam cum imi inchipui ca ar fi obligata sa cante Enya daca ar ajunge in Iad. Piesele au in medie cam 15 minute, nu au titluri. Nici albumele nu au titluri, sunt doar numerotate.

 



A doua surpriza placuta, si cel mai bun concert "pe lumina" de la acest DBE, au fost francezii instrumentali Year of No Light, o varianta mai grava a celor de la, sa zicem, Monkey3, cu o excelenta dinamica a pieselor instrumentale variind intre doom, stoner si post-rock cu o dibacie superioara multor trupe din zona asta care tind sa mizeze pe monotonie. Mostra de mai jos e aleasa mai din spectrul greu al portofoliului trupei, cu referintze vizuale lovecraftiene ce complementeaza bine spiritul piesei.
 



Pe britanicii Esben and the Witch nu i-am prins, dar ii vazusem in trecut si prezentza lor e un bun semn de deschidere a festivalului spre publicul hipsteresc, care pe aceasta cale are shansa se de a face schimb de idei si descoperiri cu publicul venind dinspre rock, metal si ambiental. Din pacate concertul lor excesiv de devreme a trecut cam neobservat si ar fi meritat o pozitzionare mai buna. Eu i-as fi pus mai tarziu in program, ca sa ofere un contrast refreshing (de exemplu intre doua trupe doom mai obositoare). Trupa, cu o simpatica voce feminina, e o corcitura intre post-rock si Portishead si are deja 3 albume bine primite in spatziul indie.

 



A doua zi (dintre cele trei) a festivalului pare sa fi fost dedicata metalului traditzional, iar capul de afish au fost Agalloch, o trupa americana ce canta metal european melancolic inspirat de inceputurile carierelor unor Anathema, Katatonia ori Paradise Lost.

Smecheria e ca, din pricina ca americanii au ignorat in mod cronic orice s-a intamplat in muzica (mai ales metal) din afara spatziului american, trupe cu cariere de peste 30 de ani din Europa au ramas cvasi-necunoscute in SUA si abia pomenite in publicatziile lor de specialitate (nu mai pomenesc de Grammy-uri si alte premii americo-centrice care din 90 incoace sunt pasate politicos intre Metallica, Korn, Slayer si Ozzy). In consecintza, in momentul in care trupe americane precum Agalloch (iar ulterior Liturgy, Deafheaven ori Chelsea Wolfe) au inceput sa recicleze metalul european, iar publicatzii precum Pitchfork au inceput sa deschida ochii spre alte spatzii decat cele controlate de establishmentul industriei muzicale de la ei, astfel de nume au aparut drept revelatzii si inovatzii majore.

Treaba in sine in general mi se pare salutara. Ce ma irita totusi e de ce hipsterii de la noi au asteptat acest bypass trecut prin presa americana "indie" ca sa auda de muzica facuta acu 30 de ani in Europa. Ma simt ca atunci cand a intrebat nu stiu care ambasador de ce importam cireshe din Africa de Sud, unde au fost introduse acu 30 de ani prin semintze exportate din Romania. In consecintza, entuziasmul meu fatza de acest val de trupe americane e ceva mai retzinut, desi le urmaresc cu interes.

Agalloch s-au prezentat cu politetze si cu stofa de headlineri, inclusiv cu cateva piese compuse pe aici pe la noi, caci nu e prima data cand ne viziteaza. Astept sa vad daca Deafheaven si alte trupe americane de metal european reambalat vor avea vreodata o bunavointza similara. Si astept si mai multzi hipsteri la concertele acestor trupe, nu doar like-uri si includerea pe neascultate in topurile de final de an.

 



O singura trupa romaneasca a fost inclusa in program, banatzenii Exit Oz care vin din spatziul jazz, facand o figura placuta la Garana anul trecut. Trupa practica genul de hibridizare post-rock/jazz oferit de Mount Fuji DoomJazz Corporation (si alte ego-ul acestora Kilimanjaro DarkJazz Ensemble), asa ca se poate prezenta onorabil atat la festivaluri rock cat si la festivaluri jazz cu aceleasi piese, modificand putzin doar volumul chitarilor, ori sufland mai tare in saxofon. Trupa a deschis festivalul DBE in mod laudabil si a incalzit publicul pentru prima seara, dedicata muzicii folk si ambientale.

 



Aceasta editzie DBE a prezentat un pachet de 3 trupe doom metal, gen intens revigorat de Pitchfork si de fenomenul de care pomeneam cu privire la Agalloch. Totusi sortimentul "romantic" al genului (de origine pur europeana, in spiritul My Dying Bride) inca nu a prins la hipsteri. Valul popular de doom care vine din SUA (Sunn O))), The Body, Thou etc.) n-a prins inca acest flavor, fiind bazat mai mult pe traditzia americana a genului - adica trupele preocupate de ingineria sonora (Earth, Neurosis) ori cele din sludge-ul sudist (Eyehategod, Down).

Trupele de doom romantic ("funeral doom" e eticheta oficiala uzitata in Europa) prezentate la DBE au fost finlandezii Shape of Despair si Skepticism (pionieri ai genului), plus recent debutatzii Clouds (cu membri din toata lumea, inclusiv Romania). Necazu cu genu asta de muzica e ca, fiind extrem de monoton, cu piese infra-lente de cate 15 minute, are nevoie si de alte stimulente pentru a mentzine treaza atentzia - gagici, recuzita, jocuri de lumini, clape gravide etc. Singurii care s-au achitat de aceste obligatzii au fost Shape of Despair.

Cei de la Skepticism s-au prezentat cat de cat fancy (la frac, si au impartzit trandafiri) insa au cantat pe lumina si le lipseste bassul care tre sa dea gravitate genului asta de muzica. Clouds s-au prezentat ca niste debutantzi competentzi dar timizi. Toate cele 3 trupe au scos insa albume dragutze anul asta, care merita macar o ascultare, cu un plus (din nou) pentru Shape of Despair.




Cam astea ar fi trupele pe care le recomand pentru studiu individual si lectura suplimentara. Au mai fost in programul festivalului englezii Darkher (un fel de Chelsea Wolfe), nemtzii Nebelung si spaniolii Sangre de Muerdago (ambele trupe folk). Astia au ocupat prima seara, oarecum tematica, dedicata muzicii folk si ambientale. Necazu e ca sunt genul de trupe care canta la foc de tabara, insa ploaia si frigul primei seri au cam daunat experientzei.

In seara metal au mai fost norvegienii (cu un vocal din Satu Mare) Wallachia si nemtzii Der Weg Einer Freiheit, doua trupe zgomotoase si generice pe care n-am de gand sa le mai urmaresc.

P.S. 1. O varianta mai prescurtata a acestei dari de seama am publicat si in Dilema Veche, pentru cititorii Dilema care nu vor sa auda de blogul asta.

P.S. 2. Editzia din acest an a Festivalului DBE a aniversat 20 de ani de existentza a fanzinului de muzica underground Kogaionon, intretzinut de organizatorul festivalului Doru Atomei. Umbla vorba ca a inceput deja agitatzia pentru editzia a 7-a, de anul viitor a acestui imprevizibil festival.

Wednesday, September 16, 2015

Festivalul Luna Plina de la Biertan - editzia 2015




Aproximativ in urma cu o luna a avut loc a 4-a editzie, si tare ma tem ca ultima, a festivalului de filme horror/fantastice "Luna Plina", de la Biertan. De ce zic ultima? Am ramas asa cu impresia ca nimeni nu avea chef de aceasta editzie, nici macar organizatorii. Atat cantitativ cat si calitativ aceasta editzie a fost mai timorata si minimalista chiar si decat prima editzie, despre care se spunea ca ar fi un demo, o tentativa de a incerca marea cu degetul. Nu-s la curent cu cifre oficiale ori studii de fezabilitate, dar impresia generala e ca Romania are parte de distractzii mai rentabile si mai satisfacatoare decat un festival rural-exotic de film horror. Romanii sunt un popor care se ocupa cu lucruri serioase, iar genul asta de subcultura pop inca n-a ajuns la pragul de relevantza pe care il au Becali, Udrea, problemele lui Adi Mutu s.a.m.d.

Crezusem la un momendat ca entuziasmul simulat al hipsterilor pentru astfel de nishe, ignorate cronic la noi, ar putea sa dea un impuls consolidarii acestui segment cultural (cum s-a intamplat intr-o anumita masura cu banda desenata), insa afishul pus anul trecut de bibliotecara din Biertan cu sloganul "Aici horrorul nu e cultura" se pare ca a intimidat suficient si ne-a facut sa meditam asupra lucrurilor cu adevarat importante in viatza. E drept ca si site-urile nostre de "specialitate" (gen http://horror-romania.ro) par destul de retardate, iar editurile continua sa incurajeze o viziune retrograda asupra segmentului. E vorba pana la urma de un rafinament cultural inaccesibil unui popor sufocat de foamea si barfa, orbit de metodele consacrate de divertisment mainstream, validate la nivel de turma.

Ma rog, pana la urma e laudabil ca organizatorii s-au tzinut cu dintzii sa tzina festivalul in viatza. Pentru turismul cinefilic a functzionat ca preludiu pentru Festivalul Anonimul. In ciuda faptului ca in acelasi timp avea loc Festivalul Rockstadt de la Rashnov, cu concerte destul de importante pentru metalistii romani, am decis sa pastrez traditzia si sa ma duc totusi la Biertan impreuna cu o mica gashka, in sperantza ca catziva spectatori in plus vor tzine in viatza festivalul.

Ma rog, din poze lucrurile nu par foarte nasoale, in sensul ca toate proiectziile au avut suficient public incat sa se mentzina atmosfera placuta traditzionala. Necazu e ca asta se explica si prin prezentza localnicilor, a catorva hipsteri de la Tabara neo-stangista "Pumn" care se nimerise sa se suprapuna cu festivalul, precum si absentza proiectziilor paralele care sa imparta publicul in mai multe locatzii. Concluziile triste le-am tras abia seara, la petrecerile de la terasa Tzarush, unde voluntarii ce au lucrat la implementarea acestei editzii pareau sa fie la fel de multzi ca publicul platitor.

Lipsurile saritoare in ochi in raport cu precedentele editzii au fost absentza competitziei pentru scurt-metraje, absentza unui juriu (s-a acordat doar Premiul bazat pe votul publicului), iar uneori am avut impresia ca si absentza organizatorilor, ca festivalul mergea cumva de la sine. Programul a fost extrem de scurt, practic doar 2 zile functzionale grupand 8 proiectzii, plus traditzionala proiectzie de inchidere cu musicalul The Rocky Horror Picture Show pe care lumea a inceput sa-l stie pe de rost.

O sa dau aici o scurta dare de seama cu privire la cele 5 filme pe care le-am vazut:

Filmele musai

Reality

Despre francezul Quentin Dupieux am mai scris aici cu ocazia filmelor Rubber (aici) si Wrong Cops (aici). Ciudat e ca toate cele 3 filme ale sale le-am vazut in festivaluri horror (FrightFestul londonez, SlashFestul vienez, iar acum festivalul de la Biertan) si totusi filmele sale au putzin de a face cu horrorul, mai degraba tzin de un absurd ionescian colorat cu mult umor si cu niste tertipuri meta-narative imprumutate de la David Lynch. Il prefer totusi lui Lynch pentru ca e extrem de amuzant, cel putzin in ce am vazut pana acum, iar Reality nu face exceptzie. Premiul Publicului de la Biertan s-a acordat acestui film pentru ca toata lumea s-a distrat pe cinste, chiar daca nimeni nu a priceput nimic.

In rolul principal avem un regizor ratat, pe care producatorul sau il pune sa inventeze un geamat cu care sa obtzina Oscarul. Regizorul incepe sa investigheze diverse surse din care ar putea obtzine un astfel de geamat, insa cautarea il impinge pe o panta a dementzei care ii cam dezintegreaza personalitatea si realitatea. Pe alocuri rezultatul pare o parodie la Mullholand Drive.

Filmele asa si-asa


Cub

Nu e deloc ushor sa faci filme horror cu actori copii fara a incalca anumite reguli de conduita. De exemplu copiii nu trebuie sa stie ca joaca intr-un film violent si nu tre sa fie constientzi despre ce se intampla de fapt cu personajele pe care le joaca. In plus, filmul asta e important si pentru ca cinema-ul belgian e in general nul la capitolul horror, iar acest debut foarte competent (premiat la Sitges), are actori-copii excelentzi si un scenariu ce improspateaza cat de cat genul slasher-movie.

Povestea e despre un grup de copii-cercetashi insotzitzi de supraveghetorii lor adolescentzi intr-o excursie de ghidare printr-o padure bantuita de legenda unui varcolac. Pana la urma varcolacul nu e chiar o legenda, ci un copil salbaticit si violent, cu o agenda personala cam dubioasa, dar sa nu dam spoilere.



Horsehead


Ambitzii mari la acest film, din pacate putzin cam skiop si tradand faptul ca este un debut. Actorii francezi vorbind engleza ar fi una din problemele notabile. E totusi un debut foarte muncit.

O gagica viseaza urat cu un cap de cal care ii tot fornaie si necheaza la capul patului. Evident, filmul extrapoleaza pe marginea tabloului Coshmarul din secolul 18 (de un anume Henry Fuseli). Tabloul respectiv (de fapt o suita de tablouri cu tema similara) a fost indelung analizat psihosexual de-a lungul istoriei, asa ca regizorul adauga aici si o doza de elemente freudiene, impingand filmul spre un delir incoerent dar dragutz, care mi-a adus aminte de Lords of Salem al lui Rob Zombie ori de filmele satanice ale lui Dante Tomaselli. Sunt amestecate si elemente de lesbianism, incest si o gramada de simbolistica religioasa/mistica mixata cu innuendo sexual.

Necazu e ca filmul dureaza cam mult pentru cat de criptic e si de la o vreme cam surmeneaza spectatorul, desi coloana sonora se straduie sa intregeasca cat de cat experientza deliranta. Altfel, un regizor de urmarit.

Filmele nashpa

Fury: The Tales of Ronan Pierce

Film extrem de obositor, in care toata lumea pare ca era pe cocaina, toata lumea urla, se uita unii la altzii cu albu ochiului si fornaie replicile pe nas. Personajele clar sunt drogate, dar eu suspectez ca si actorii si regizorul erau, se vede pe pupile si pe twitchurile musculaturii faciale. Filmul e o pastisha incompetenta la Sin City, cu cateva momente muncite vizualo-auditiv (o gramada de post-procesare video, dar mai mult la cromatica si efecte de Instagram, nu cine stie ce rafinamente de design).

Din pacate are cele mai idioate replici pe care le-am auzit vreodata in cinema si prezinta o scandaloasa lipsa a umorului care nu are voie sa lipseasca dintr-un astfel de film, cu atat mai putzin dintr-o pastisha. Nimeni nu ia in serios genul asta de filme, care are deja o traditzie cladita pe umor si referintze pop/meta (Crank, Shoot'em up, Grindhouse etc.). Aici insa avem doar partea de exploitation - un talhar la drumu mare rapeshte si traficheaza gagici imbracate sumar, inchise in cushti, asudate (kinky stuff), iar eroul Ronan Pierce e un politzist cinic pornit sa isi salveze fiica care a incaput pe mainile nasolului.

M-a iritat destul de rau si sloganul care zice ca e o ecranizare a unei benzi desenate care nu s-a scris inca, de parca asta ar fi standardul de film facut pe baza unor benzi desenate (in afara de Sin City nu reusesc sa imi amintesc la repezeala un alt exemplu). Filmul are totusi circumstantza atenuanta de a fi un debut si demonstreaza ceva efort, ceea ce nu se poate spune despre ultimul titlu din lista:



Bodom

Filmul asta unguresc promitea sa lamureasca fanii trupei metal Children of Bodom misterul legat de crimele intamplate langa lacul Bodom in urma cu 50 de ani. O vreme am crezut ca Bodom e un lac unguresc si ca finlandezii de la Children of Bodom au auzit de incident de prin ziare. In realitate se pare ca lacul Bodom se afla in Finlanda, iar personajele din acest film sunt finlandeze. Totusi, filmul e o productzie maghiara, cu actori unguri jucand personaje finlandeze si bazandu-se ca limba suna vag similar incat publicul occidental sa nu se prinda. O magarie mai mare n-am vazut demult, iar faptul ca unii membri ai publicului au votat acest film m-a facut sa vreau sa boicotez premiul publicului adaugand o gramada de voturi false incat sa castige acest film (votarea presupune infigerea unui batz intr-o bucata de polistiren pe care e scris titlul filmului).

Filmul e o mizerie sinistra si pare filmat cu Iphone-ul desi nu cred, ca are unele scene cu night vision si Iphone-u meu n-are night vision (o fi existand vreun model care are?). Se zice ca e primul found-footage unguresc, ca e o versiune cu flavor est-european al clasicului Blair Witch Project insa in realitate e un exercitziu shkolaresc de aprox. 60 de minute, incredibil de prost regizat chiar si pentru un exercitziu shkolaresc, cu multe scene in care personajele nu fac decat sa inainteze pe o carare si sa filmeze cararea in timp ce merg pe ea.

Nici nu mai tzin minte cum se termina filmu si care e motivatzia - unu a futut-o pe una si ea vroia sa se razbune organizand o farsa cu sacrificii umane, ceva kkt sinistru din aria asta tematica. Clar cel mai prost film pe care l-am vazut vreodata la un festival de film, sper ca organizatorii de la Biertan n-au avut de platit nimic pe el. Nici pentru favoruri sexuale din partea actritzei principale n-as fi bagat acest film in program.

*******************
Pe langa aceste titluri a mai fost un maraton tematic cu filme pe care le stiam si in consecintza nu m-am inghesuit la ele, ori am participat doar ca suport moral pentru gagici in caz ca se speriau si trebuia cineva sa le ia in bratze, ori sa le tzina de frig. Titlurile incluse in maraton s-au incadrat in tema "creature feature", filme despre creaturi acvatice care mananca sau terorizeaza oameni. E vorba de Jaws, capodopera tineretzii lui Spielberg, Piranha (parodie la Jaws facuta in tineretzea lui Joe Dante, ulterior consacrat ca autor de comedii horror) si Alligator (cam aceeasi chestie, cu un cracadil in loc de rekin).

P. S. O cronica ceva mai concisa la aceasta editzie am publicat si in Dilema Veche, o gasitzi aici.

Sunday, September 06, 2015

Filmele vorbite pe la spate - iulie/august 2015

Filmele musai


The Treatment

Eu n-am prea vazut filme belgiene la viatza mea. Dar din alea pe care le-am vazut (vezi si Loft despre care povesteam acu cateva luni) am tras concluzia ca belgienii au doua probleme majore - femeile sunt urate si (in consecintza) barbatzii tind sa devina pedofili. Creca de aia fac ei berile alea cu gust de capshuni. Loft a fost un film despre femei urate, The Treatment e despre pedofili. Se pare ca sunt atat de multzi pedofili in Belgia incat unul dintre personajele de aici, cand solicita o lista cu pedofilii care locuiesc in imprejurimea in care are loc actziunea, primeste o lista pe mai multe foi pe care tre sa o rasfoiasca.

Spre deosebire de Loft filmul asta nu e un thriller sexy, ci un film politzist destul de brutal si disturbant, in spiritul lui Silence of the Lambs, cu cateva scene pedo putzin cam prea explicite si indezirabile, dar atent regizate incat sa nu faca totusi filmul insuportabil. Ca si in Silence of the Lambs, regizorul stie exact cand sa mute camera de pe ce se intampla. Rezultatul e un film politzist de prima clasa, cu un scenariu sofisticat, dens si bine ticluit, care necesita atentzia concentrata a spectatorului si ii poate descuraja pe suferinzii de deficit de atentzie. E genul de filme pe care credeam ca doar nordicii le mai fac in zilele noastre. De altfel e o ecranizare dupa Mo Hayder, unul (una) din autorii britanici de crime fiction care au facut valuri in ultimii ani.

Protagonistul e un politzist al carui fratzior a disparut cand era mic, rapit si vandut unei retzele traficante de casete video cu kiddie porn, de catre un mosh care seamana suspect de tare cu Mihnea Columbeanu. In zilele noastre, moshul inca nu a fost condamnat din lipsa de probe, iar politzistul investigheaza un alt caz, al unui pedofil care pe deasupra mai e si canibal, si care ar putea avea o legatura cu retzeaua pedofila careia ii cazuse victima fratzioru.





 Ant-man 

Am cam obosit de la avalansha de filme Marvel din ultimii ani, insa Ant-man e un suflu de aer proaspat in industria respectiva, cam cum a fost Guardians of the Galaxy anul trecut, dar in alt sens. Nu in ce priveshte povestea, care are aceeasi structura standard ceruta de Marvel (un supererou se bate cu nishte corporatisti malefici care reprezinta interesele organizatziei naziste Hydra), ci in ce priveshte stilul.
  • Intai stilul vizual - efectele speciale nu se mai concentreaza pe explozii, batalii si cataclisme urbane, ci au loc intr-un univers micro. Supereroul Ant-man are capacitatea de a se face foarte mic (cu pericolul de a deveni prea mic si de a se pierde in universul subcuantic) si de a se imprieteni cu furnicile. Asta face ca bataliile si scenele de actziune sa aiba un farmec aparte, exploatat ingenios de regizor (un nimeni).
  • Apoi mai avem dialogurile si situatziile amuzante, scenariul fiind scris de britanicii Edgar Wright (Shaun of the Dead) si Joe Cornish (Attack the Block). Primul ar fi trebuit sa regizeze filmul dar a intrat in ceva conflict creativ cu Marvel care a dorit sa impuna totushi o anumita retzeta narativa, in intentzia de a lega filmul de celelalte filme Marvel. Daca ma gandesc la ce a facut Edgar Wright cu Scott Pilgrim probabil e mai bine asha, ar fi ieshit prea parodic de pe mainile sale.
  • Filmul evita cu succes sa fie un origin-story. Ant-man-ul original (membru al echipei Avengers si cel care a inventat tehnologia de micshorare) e aici deja batran si vaduv, jucat de Michael Douglas. Ant-man-ul din film e un talhar benevolent jucat de Paul Rudd care preia shtafeta de la batran in timp ce dezvolta un interes romantic pentru fiica acestuia (gagica din Lost). Inamicii sunt corporatisti ce vor sa vanda tehnologia de micsorare organizatziei naziste Hydra (asta fiind legatura cu Avengers si celelalte filme Marvel recente).




  Predestination

Un film eveniment din mai multe puncte de vedere.
  • In primul rand ca e o ecranizare dupa Robert Heinlein, autor clasic+mare de SF care n-a fost ecranizat suficient, cel putzin nu cu scrierile sale bune (ar fi Starship Troopers, despre care parerile sunt schizmuite).
  • In al doilea rand ca se bazeaza pe una din povestirile scrise de Heinlein pentru Playboy (revista a incurajat dintotdeauna literatura, inclusiv pe cea SF, doar versiunea romaneasca e facuta pentru cocalari).
  • In al treilea rand ca e al treilea film al fratzilor Spierig, pe care ii urmaresc de la debut si care fac filme foarte rar dar foarte dragutze. Primul lor film a fost cu zombie (Undead), al doilea cu vampiri (Daybreakers) iar asta e cu... hermafroditzi.
Ethan Hawke joaca rolul unui agent temporal care calatoreste in trecut sa impedice niste atentate teroriste. In timp ce freaca menta intr-un bar, intalneshte un barbat care sustzine ca cu ceva timp inainte fusese femeie. Cei doi se intind la poveste ca in Hanul Ancutzei. Jumatate din film e povestea barbatului care isi aminteste cum era pe vremea cand era femeie si cum schimbarea de sex i-a naruit viatza sociala si cariera. A doua jumatate e povestea lui Ethan Hawke si a teroristului pe care il cauta. Povestea prezinta o gramada de twisturi, unele previzibile dar si unele imprevizibile, unele scandalos de aberante dar urmand totusi fidel ironia speculativa a lui Heinlein si joaca sa de-a paradoxuri temporale fara a apela la scurtaturi frauduloase cum face de exemplu Doctor Who.



  The Harvest 

Samantha Morton (Synecdoche New York, Minority Report) si Michael Shannon (Revolutionary Road, Bug) fac roluri mari, teatrale, in primul film al lui John McNaughton dupa o absentza de vreo 15 ani din industrie. In anii 80 McNaughton promitea a fi un mare regizor de horror (cu Portrait of a Serial Killer), apoi s-a mai inmuiat si a facut niste thrillere sexy (Wild Things), apoi a disparut cu totul pana la acest film pe nedrept trecut cu vederea.

Povestea incepe ca un family movie, despre o fetitza care se imprietenshte cu un baiat in scaun cu rotile din vecini. Prietenia nu e aprobata de parintzii copilului si nici de bunicii care au grija de fetitza, insa motivele se dezvaluie treptat. Din pacate e un spoiler insusi faptul ca filmul e facut de John McNaughton, ceea ce anuntza din capul locului ca tonul de family movie din prima parte e o pista falsa si ca filmul degenereaza ulterior intr-un thriller destul de intunecat.


Roger Dodger

Din cand in cand mai revad si filme vechi, dar nu prea scriu pe blog despre ele. Am zis ca totusi sa extind articolul de fatza si cu doua titluri revazute despre care nu am apucat sa scriu la vremea lor (pentru ca nu aveam blog) si creca lumea le-a cam uitat sau nu le-a vazut niciodata.

Roger Dodger e unul din filmele cele mai dragi mie, si de la care am invatzat cele mai multe despre viatza si despre femei. In rolurile principale avem un corporatist care isi invatza nepotul (jucat de Eisenberg din Social Network pe cand era un pushti) cum sa agatze gagici. Toate tehnicile din film au fost testate si sunt foarte utile in viatza de zi cu zi, garantez. Povestea ii duce pe cei doi printr-o noapte de clubbing in care interactzioneaza cu toate soiurile de femei, de la corporate power-bitches la rapandule proaste ori la gagici dragutze si destepte. Dialoguri superbe si caractere excelent puse in film. Un rol important de corporate bitch joaca Isabella Rossellini, unul de gagica dragutza joaca Jennifer Beals din L Word iar unul de rapandula proasta joaca Elizabeth Berkley (care, saraca numai de roluri de astea a avut parte dupa Salvatzi de Clopotzel).

Pacat ca regizorul Dylan Kidd nu a mai facut decat un film de atunci (sa-mi amintesc sa-l caut si pe al doilea).



Crash

Un alt film revazut cu mare drag, confundat adesea de populatzie cu Crash-ul care a luat Oscarul in 2004. Asta e din anii 90 si e ecranizarea lui David Cronenberg dupa o poveste geniala a genialului J.G. Ballard.

Cronenberg a avut doua perioade in cariera lui - la inceput dorea sa se consacre ca regizor de SF si horror (Scanners, The Fly, Videodrome etc.), iar acum vrea neaparat sa ia un Oscar si face filme pline de fitze (Cosmopolis, A Dangerous Method etc.)*. Undeva intre cele doua perioade a avut una de tranzitzie, cu cateva filme transgresive care nu se califica drept horror dar sunt in mod cert nelinishtitoare. Crash e varful perioadei respective, despre un grup de indivizi care dezvolta un fetish sexual pentru accidentele de mashini si adora sa faca sex pe patul de spital. Pentru a da curs pasiunii, fac pe dracu in patru sa se puna in situatzii rutiere periculoase, iar unii incep chiar sa simuleze accidente de mashini celebre (precum cel care a dus la moartea lui James Dean).

Filmul e profund erotic fara sa fie explicit, si profund pansexualo-fetishist (toata lumea si-o trage cu toata lumea cata vreme miroase a benzina). In rolurile principale James Spader, Holly Hunter si Deborah Unger (care nu pricep unde a disparut, era o gagica super). De cate ori supravietzuiesc unui accident de mashina ma inchid in casa si ma uit la acest film intr-o atmosfera romantica.

*creca a inceput deja o a treia perioada, recent Cronenberg a debutat ca scriitor cu un excelent roman despre cosumerism si fetishisme bizare, sugestiv intitulat Consumed si care reviziteaza unele idei din Crash




Filmele contra plictiselii


Zombeavers

Trei parashute se duc la o cabana in padure sa deplanga faptul ca una dintre ele a fost inshelata de iubit cu alta dintre ele. Pana la urma apar si cei 3 cocalari care le fac curte, incercand sa lamureasca cine pe cine si cu cine a inshelat. Dupa ce se bulanesc ei umpic pe-acolo, cabana e atacata de nishte castori zombificatzi din pricina desheurilor radioactive deversate iresponsabil de industria locala. In ajutor mai sar niste personaje locale ce sfarsesc prin a cunoashte destine groaznice. Toata lumea tzipa, alearga, o tipa isi da la un momendat jos sutienu, iar un moment cu innuendo lesbian se incheie oribil.

Filmul e cam tardiv, genul asta de parodie horror s-a fumat pe cand ieshea Black Sheep, ori cel tarziu cand a iesit remake-ul Piranha 3D. E o intarziere de aproape 10 ani aici. Totusi Zombeavers e foarte scurt, suficient de amuzant, cu suficiente gaguri incat sa destinda o serata pentru toate categoriile de public, inclusiv cei care nu suporta filmele cu zombie. Efectele speciale sunt ieftine si parodice, nu au nimici horror in ele, deci filmul poate fi consumat si de publicul mai sensibil. Fetele nu-s asa de frumoase cum s-ar cere de la un astfel de film, iar scenele de sex sunt facute prea in bataie de joc incat sa conteze. Dar e ok si-asa.




Chappie

Se pare ca aveam dreptate cand ma ciondaneam cu SFistii romani si le ziceam ca District 9 e un fals semn de revigorare a filmului SF. Sud-africanul Neil Blomkamp a incetat sa mai fie o revelatzie si pare ca se tampeshte cu fiecare film pe care il face. Elysium deja a fost un SF banal (cu cateva momente reushite), insa Chappie e de-a dreptul cretin, un fel de Robocop amestecat cu un videoclip al trupei rap Die Antwoord (care, ocupand rolurile principale, contribuie major la cretinizarea filmului). Pana si dimensiunea sociala tipica filmelor lui Blomkamp lipseste de aici.

Chappie e un fel de film pentru copii, presupunand ca copiii au voie sa se uite la filme cu injuraturi. Creca incepe sa apara o noua generatzie de filme din astea, in care injuraturile si scenele sangeroase sunt false indicii menite sa fraiereasca adultzii sa vina la filme care de fapt sunt pentru copii. Preferam perioada in care se faceau filme pentru copii care incercau sa aiba ceva de spus si adultzilor.

Pomenitzii Die Antwoord joaca nishte gangsteri jegoshi care incearca sa-l invetze pe robotul-politzist Chappie sa fure, sa omoare si sa lucreze pentru ei. Dar Chappie are suflet si face diferentza intre bine si rau, datorita unui programator indian care stie sa programeze suflete (jucat de pushtiul din Slumdog Millionaire). Mai apar Hugh Jackman si Sigourney Weaver in roluri de corporatisti care au propriile interese in crearea de robotzi militarizatzi. Din pacate Chappie e totusi mai aproape de Pinocchio decat Robocop si totusi nu se califica nici macar drept un videoclip extins pentru cei de la Die Antwoord (clipurile lor sunt funny, Chappie nu e).

Sper ca cineva il va opri pe Blomkamp de la a face o trilogie, asa cum amenintza ca si-ar dori.





Drinking Buddies

Tipu cu camasha albastra e cuplat cu tipa cu bluzitza albastra. Tipu cu camasha in carouri e cuplat cu tipa in rokitza rosie. Cele doua cupluri se duc la iarba verde sa se relaxeze, iar acolo are loc un incident amoros intre tipu in camasha albastra si tipa in rokitza rosie, fara stirea partenerilor care flirteaza si ei, dar ceva mai nevinovat (se limiteaza la skinny dipping). Ajunsi acasa, cuplul din stanga se destrama si tipa in bluzitza albastra incepe sa iasa cu tipu cu camasha in carouri. Toata lumea din film e alcoolica si are mereu un pahar de bere in mana, ceea ce le mai lubrifiaza derapajele (vezi si titulul, vezi si posterul).

Nu va spun ce se intampla mai departe, nu ca sa nu dau spoilere, ci pentru ca nu se intampla nimic altceva decat ca personajele discuta despre nimic, uitand parca de intriga filmului. Filmul e un abuz de vorbarie, o gramada de dialog improvizat si prin urmare incoerent (desi hipsterii mumblecore sustzin ca dialogul improvizat e mai natural, aici e suparator de obvious ca actorii improvizeaza si nu stiu ce sa mai zica).

De ce m-am uitat la filmu asta? Acu catziva ani aparuse in America o generatzie noua de regizori horror, o gashka in cel mai propriu sens al cuvantului, care au facut impreuna seria de antologii de scurt-metraje VHS (si au mai facut ei diverse filme atat separat cat si in colaborare), fiind etichetatzi atunci drept "grupul mumble-gore" (ca referintza la sortimentul de cinema indie numit mumblecore pentru ca personajele vorbesc mult si mormait).

Drinking Buddies asta e facut de unu dintre ei, Joe Swanberg (in al carui CV mai apar titluri serioase precum A Horrible Way to Die) si printre actori se numara altul dintre ei, Ti West (in al carui CV mai apar titluri serioase precum excelentul House of the Devil). Se pare ca cei doi au abandonat cauza realizand ca u can get more pussy cu comedii romantice decat cu horror, ceea ce cred ca s-a si intamplat avand in vedere ca au reusit sa le recruteze pentru acest film pe gagica din House MD si pe una din Twilight. Pana la urma ce a iesit aici e un film hipsteresc incoerent care denota pizdificarea si degenerarea a ceea ce candva promitea a fi o noua generatzie de auteuri horror.



Filme de kkt

 

 The Guest

Adam Wingard e al treilea membru al grupului mumble-gore sus-mentzionat (autor al merituosului You're Next - detalii aici). Pe cand ma uitam la Drinking Buddies, mi-am amintit si de Adam Wingard si m-am gandit sa verific ce s-a mai ales de el. Am o veste buna si una proasta. Cea buna e ca nu s-a apucat inca de comedii romantice. Cea proasta e ca mai bine s-ar fi apucat. Filmul asta e inept si banal. Nu e nici macar horror, e un fel de Bourne Identity al omului sarac, cu un actor teribil de nepotrivit rolului principal, un fecior cu ochi de caprioara care incearca sa joace rolul unui psihopat.

Protagonistul se prezinta la o familie pretinzand ca e veteran al Razboiului din Irak si ca a fost coleg pe campul de batalie cu fiul decedat al familiei. Familia il primeste cu drag si il cazeaza pentru cateva zile, insa ceva e dubios legat de individ si in urmatoarele zile prin vecini incep sa aiba loc tot felul de accidente suspecte. Colac peste pupaza, sunt semne si ca autoritatzile il cam cauta pe flacau. La naiba, hai sa va dau si spoileru ca chiar n-are sens sa vedetzi filmu asta: pana la urma gagiul e un soldat modificat in laboratoarele armatei SUA si scapat de sub control, ori defectat, nu mai tzin minte.