Monday, May 25, 2015

Maraton de remakeuri horror - part 3



 Wicker Man

In acest remake al rafinatului horror saptezecist cu Christopher Lee, Nicolas Cage e simbolul masculinitatzii. In aceasta calitate el bate femei, bate copii, alearga cu bicicleta pe drumuri de tzara si la un momendat se imbraca intr-un urs. N-ar fi prima data cand Cage e miscast ca simbol al masculinitatzii dar aici, ocupand si postura de producator, isi cam face de cap.

Personajul sau nimereste pe o insula in sanul unei secte feministe si incearca sa rastoarne ordinea matriarhala a lucrurilor. Femeile ii pun gand rau si vor sa il sacrifice unui zeu pagan care solicita ofrande sexiste. Povestea originala avea radacini in paganismul celtic, remakeul insa se petrece in SUA si e pervertit sa serveasca obsesiilor regizorului Neil LaBute pentru gender relations si abuzurile masculinitatzii, care aici capata savoare oculta. Se sugereaza ca eroinele ar fi urmashe ale vrajitoarelor din Salem (la randul lor persecutate de barbatzi), care au colonizat America fugarite de barbatzii betzivi din Irlanda. O problema eterna, ashadar.

Gasesc ca filmul asta e pe nedrept ingropat in premii pentru cel mai prost film al epocii recente, si codamnat la uitare datorita notei 3 pe imdb. Cunoscatorii stiu insa ca pe imdb, de la nota 4 in jos, filmele incep din nou sa fie bune, dar neintzelese. Wicker Man e fie o comedie involuntara, fie una extrem de subtila, povestea fiind pervertita de Neil LaBute sa se alinieze la temele sale predilect sexiste. Nicolas Cage aduce ceva din rolurile sale absurde (Wild at Heart, Bad Lieutenant) si creca e beat mare parte din film. Fiind si producator, mi se pare ca a facut cam ce a vrut el aici (inclusiv sa se prezinte beat la filmari), sfidand asteptarile fanilor materialului original.


The Omen 

Remake foarte obosit al clasicului din anii 70 al lui Richard Donner (Superman), pe atunci cu Gregory Peck in rolul principal. Povestea e despre un politician al carui nevasta da nastere lui Dracu, care ia chipul unui Dl. Goe isteric, de ala de-tzi vine sa-l batzi de cate ori il vezi, mai ales cand il pupa ma-sa si-l lauda ca ce destept e dragu de el. Problema in cazu de fatza e ca, daca-i tragi doua scatoalce, nu se supara doar ma-sa, ci vin dulaii Iadului peste tine, asta in cazu fericit (unii din film o patzesc si mai nasol, si pt mai putzin de atata).

La baza povestea e o versiune ocultizata a depresiei post-natale, in care mamele ajung sa isi urasca bebelushii si sa vada in ei un factor distructiv la adresa propriei vietzi.

Remakeu asta obosit e facut aproape shot-by-shot, extrem de fidel originalului, ceea ce ma scoate din sarite de obicei, si inclusiv in cazul asta. Am impresia ca s-a folosit chiar acelasi scenariu ca in filmul original. Cel mai nasol e ca filmu are o gramada de actori misto de la care aveam mari asteptari: Mia Farrow, Pete Postlethwaite, David Thewlis, Michael Gambon, Julia Stiles. Majoritatea au insa roluri scurte si replici tembele, fiind omoratzi unu cate unu inainte sa apuce sa joace propriu-zis vreo scena mai consistenta.

Versiunea orginala a dus chiar la o trilogie, sper ca remake-ul asta sinistru de nashpa se va opri aici.

Black Christmas

Nu stiu cata lume isi mai aminteste de trilogia Porky's, la mare cautare in videotecile ilegale de pe vremea lui Ceausescu, avand titlul Porcoshii in traducerea Irinei Margareta Nistor. Eu eram prin clasa a 5-a cand le-am vazut, iar printre copiii de varsta mea treceau drept filme porno desi erau doar o varianta embrionara a ceea ce ulterior avea sa devina genul teen sex comedy (gen American Pie). Autorul seriei, un anume Bob Clark, avea sa dezvolte o reputatzie in ce priveste acest gen de inovatzii cinematografice care in retrospectiva au fost deschizatoare de drumuri, dar la vremea lor i-au adus o notorietate nasoala si cateva nominalizari la Zmeura de Aur. Printre celelate ispravi ale sale sunt teribilul She-man (titlul spune tot), filmul ala in care Stallone canta in duet cu Dolly Parton si cateva horroruri cu substrat comedic, dintre care acest Black Christmas e barfit ca fiind primul slasher movie modern, precedand cu ani buni Halloween-ul lui Carpenter (si avand-o in rolul principal pe Maica Precista din filmul despre Isus al lui Zefirelli).

Responsabilii pentru acest remake au fost a) regizorul Glen Morgan, care a debutat cu o isprava similara, Willard - tot remake al unui horror saptezecist aberant; b) producatorul James Wong, unul din responsabilii pentru revivalul meta-horror (American Horror Story si seria Final Destination); si c) autorul originalului, Bob Clark insusi, aici in calitate de producator, cu putzin inainte sa moara. Asa ca erau aici o gramada de ingrediente care sa faca din Black Christmas unul din cele mai asteptate remakeuri pentru conoisseuri. Rezultatul insa se adreseaza exclusiv lor, fiind cam incomprehensibil si totalmente aberant pentru un public nevinovat. Povestea e cam asa:

Mai multe gagici cu decolteuri misto isi petrec Craciunu impreuna, intr-un fel de camin de fete care in trecut a fost scena unei tragedii: un baietzel galben (de la hepatita) traia in podul casei, sechestrat si abuzat sexual de ma-sa alcoolica. La un momendat ma-sa a ramas gravida cu propriul fiu si a nascut o fetitza normala care a starnit gelozia fiului. Intr-o noapte de Craciun, fiul a coborat din pod sa isi omoare mama/concubina si sora/fiica, si sa faca globuri de brad din ochii lor. Sora/fiica insa reuseste sa scape partzial mutilata iar acum she's back for revenge.

Povestea asta n-are nici o legatura cu filmul original, e bagata ca flashback in remake, sa faca cu ochiul fanilor American Horror Story. Partea nasoala e ca autorii nu prea reusesc sa impace spiritul teen sex comedy cu cel horror si se cam chinuie sa se pozitzioneze undeva intre meta-horrorul a la Scream, parodia gen Scary Movie si filmul original. Bradul impodobit cu ochii victimelor ramane singurul gag memorabil al filmului.

 The Wolfman

The Wolfman e unul din cele mai frumoase filme pe care le-am vazut in ultima vreme, cel putzin pana incepe lupu sa sara pe-acolo si sa omoare oameni. Pana acolo insa, filmul e o opera gotica superba vizual, cu decoruri incredibile, cu costume pentru care hipsterii fashionisti ar ucide, cu actori solizi si foarte potrivitzi rolurilor - Anthony Hopkins, Benicio Del Toro, Hugo Weaving si minunata Emily Blunt. Filmul a incasat un Oscar pentru machiaje, unde intra si make-up-ul misto al omului lup. Mai nasol e cu CGI-ul, care pare fusharit, si cu scenariul, care a fost victima unor macelariri de studio pana la punctul la care rolul lui Max von Sydow de exemplu a fost eliminat cu totul. Din fericire m-am uitat la DVDul extended, care cica e mai coerent decat ce s-a dat in cinematografe.

Apare si Geraldine Chaplin in rolul unei tziganci de pe la noi care stie cum vine treaba asta cu omu-lup, caci pe la noi e o problema frecventa, de cand dacii au dezvoltat relatzii amoroase cu lupii. Filmul e un remake al similarului titlu din anii 40, care a fixat majoritatea cliseelor legate de cum sa te descurci ca om-lup, sau ca victima a sa. Povestea e bare minimum, n-are rost sa o repet aici dar vizual filmu e o splendoare.


Texas Chainsaw Massacre: The Beginning

Remakeul Texas Chainsaw Massacre din 2003 a lansat moda asta a remake-urilor dupa horroruri clasice. Sigur, au mai fost si altele in anii dinainte, dar ceva mai low-profile (gen 13 Ghosts). TCM 2003 a fost primul blockbuster adevarat al acestui soi de filme (Jessica Biel in maieu ud fiind unul din ingredientele cheie). Texas Chainsaw Massacre: The Beginning e un prequel la filmul respectiv, un fel de origin story.
 
Prequelul beneficiaza de acelasi stil cromatic hepatic care mi-a placut foarte mult in prima parte si de aceiasi actori in rolurile negative – pana la un punct pare sa fie o replica la Devil’s Rejects, incercand sa confere oarecare umanitate personajelor negative si sa explice de ce sarmanii retard rednecks au ajuns in halu in care au ajuns. Conteaza si scenariul scriitorului David Schow, cu dialoguri ceva mai bogate decat se obisnuieste in filmele de gen. Cam dupa o treime promitzatoare insa, antieroii eshueaza in a deveni simpatici si filmul merge pe fagashul standard – niste tineri incap pe mana canibalilor si sfarsesc mutilatzi cu drujba pana la ultimul (caci altfel n-ar fi fost prequel, si politzia ar fi intervenit pana la filmul din 2003). Efecte speciale foarte sangeroase.


Texas Chainsaw

Daca precedentul era un prequel la remake, Texas Chainsaw (fara Massacre!) e un sequel al filmului original din anii 70, creca al 4-lea la numar. Paradoxal, nici unul din cele 4 sequeluri nu are vreo legatura cu celelalte, fiecare a facut ce a vrut in franciza asta. Asadar in filmu asta se ignora absolut tot ce s-a mai facut in restul filmelor (inclusiv in remakeuri).

Avem o gagica superbunoaca (a aparut si prin True Detective) care afla ca a fost adoptata si de fapt e verishoara lui Leatherface, canibalul retardat caruia ii place sa alerge pe shosea cu drujba fumeganda. Fata mosteneste casa familiei, iar cand o ia in primire il gaseste in beci pe varu Leatherface ungandu-si drujba. O vreme se fugaresc ei, dar cand incep sa intervina niste oameni rai care vor sa-i vina de hac lui Leatherface, realizeaza ca pana la urma familia e familie si sangele apa nu se face, asa ca incepe sa prinda drag de oribilul inamic (o alta tentativa esuata de a aplica tactica din Devil’s Rejects).

Sunt doua mari probleme cu filmu asta: 1. Nu stiu de unde a mostenit eroina ditamai vila, ca in toate filmele astea familia de canibali e saraca lipita. 2. Careva dintre scenaristi sta rau de tot cu aritmetica – daca actziunea din filmul original se petrecea in 70, in zilele noastre gagica (care era bebelush atunci) ar trebui sa fie trecuta de 40 de ani, insa are cam 20; iar Leatherface, care era marishor bine atunci, ar trebui sa aiba in filmul asta 60-70 de ani, insa e la fel de sprinten ca pe vremuri. O vreme am crezut ca povestea se petrece prin anii 90, dar apare si un Iphone care pozitioneaza filmul destul de clar in vremurile noastre.

The Uninvited

Remake ambitzios si cu identitate puternica, destul de diferit de originalul din care s-a inspirat, sh-anume coreeanul destul de recent Tale of Two Sisters (al gagiului cu I Saw the Devil).

Emily Browning joaca acelasi rol ca in Sucker Punch, al unei fetitze ajunsa la casa de nebuni dupa ce a murit maica-sa. Intoarsa acasa, afla ca taica-su e pe cale sa se marite cu sora medicala care a avut grija de ma-sa si care s-ar putea sa-i fi cauzat acesteia moartea ca sa se infiltreze in familie.

Filmul are ceva din recentul Stoker, in special aura hitchcockiana, stradania de a surprinde cu twisturi nu tocmai surprinzatoare, dar e mai slabutz si mult mai putzin stilat. E destul de entertaining si are meritul de a devia mult fata de materialul original, pe care ma temeam ca o sa-l replice cu altzi actori.


Don't Be Afraid of the Dark

Basm horror pt copii, foarte dragutz in felul lui, produs de Guillermo del Toro si regizat de un autor BD, debutant in cinema. E remake dupa un obscur film de televiziune din anii 70, care a fost difuzat pe post de film pentru copii dar a traumatizat o generatzie intreaga.

O fetitza traieste cu familia intr-un casoi gotic si e bantuita de niste spiridusi cu fetze de shobolani care se hranesc cu dintzi de copii, fiind versiunile originale ale mitului cu Zana Maselutza.

Filmul are multe in comun cu Pan's Labyrinth (la randul sau influentzat de versiunea originala a acestui film, din anii 70) si contzine o serie de referintze misto la Alice in Tzara Minunilor si la proza lui Arthur Machen care a scris destul de mult in genul acesta de basm intunecat cu tushe oculte. Momentele horror sunt cateva sperieturi benigne, filmul fiind menit sa sperie de moarte mai degraba copii decat adultzi. Creca la copii functzioneaza, as fi curios cum ar reactziona nepoata-mea daca l-ar vedea.

In rolurile principale (parintzii fetitzei) sunt Guy Pearce si Katie Holmes.

Saturday, May 16, 2015

Kasey Lansdale (ed.) - Impossible Monsters


Kasey Lansdale e fiica lui tat-su, texanul Joe Lansdale, unul din cei mai kool scriitori aflatzi in viatza pe Pamant la ora la care scriu aceste randuri. Pe ce se bazeaza afirmatzia asta, am tot zis pe-aici, nu mai repet. La baza, Kasey e o cantareatza de country, incercand probabil sa se indeparteze de hobbyul parintelui sau (artele martziale) insa din motive care imi scapa s-a infiltrat la randul ei in mediile publicistice horror si a ingrijit aceasta antologie scoasa la Subterranean Press. Nu e prima data cand vlastarele Lansdale sunt impinse de la spate de pater familias - recent si frate-su Keith Lansdale s-a apucat de editat (si scris) horror. E o forma de nepotism, dar la ei in Texas you don't fuck with the family (dupa cum ne invatza si Texas Chainsaw Massacre).

Totusi e cam vizibil faptul ca Kasey e in afara elementului ei, in primul rand din prefatza (cea mai anosta si generica pe care am citit-o vreodata), in al doilea rand din faptul ca aproape tot cuprinsul consta in contributzii de la amicii lui taica-su, scriitori sudisti din zona Texas-Louisiana sau autori splatterpunk care colaboreaza regulat cu acesta (in sensu ca sunt prezentzi in aceleasi antologii cu el, sau isi scriu unii altora prefetze de ani buni). Creca sunt doar 2-3 autori care ies din shablonu asta, unu dintre ei fiind Neil Gaiman, care e din cu totu alt film, dar contributzia sa e mai mult o politetze de 4 pagini. S-ar putea ca Gaiman, gentil cum il stim, chiar sa fi discutat direct cu Kasey. Sa mai observam si ca Joe Lansdale insusi contribuie cu nuvela de inchidere a volumului fiica-si.

Titlul o sugereaza - antologia e dedicata "monstrilor imposibili" - fiecare autor s-a straduit sa inventeze o forma noua de monstru care sa se abata de la arhetipurile vampir, zombie, varcolac, moroi etc. Unii trisheaza insa - Charlaine Harris, autoarea seriei True Blood, nu se poate abtzine de la a baga niste varcolaci.

Volumul e destul de limitat de tema propusa - chinuindu-se sa inventeze monstri originali, autorii nu mai prea au loc de character/plot-development. Aproape fiecare povestire aloca multe pagini descrierii plastice si cinematice a monstrului introdus. Multe din povestiri au ca plot o confruntare straightforward intre un protagonist si monstrul introdus, ceea ce lasa impresia ca prozele sunt un fel de fragmente din ceva mai mare, cu finaluri abrupte, extrase din context. Majoritatea suna ca niste scenarii de episoade Tales from the Crypt, adica ar arata/suna mult mai bine pe ecran decat ca literatura. Cateva se abat de la acest shablon, dar pe ansamblu antologia mi-a lasat un gust de mediocritate.

Practic e exact ce-si inchipuie neavizatzii ca ar trebui sa fie literatura horror (si nu e, la modul general, dar e, daca genul de proza din acest volum  - inspirata cu precadere din cinema - itzi este unicul reper).

Sa vedem cuprinsul:

Povestile tari (4-5 stele)


Doll's Eyes, de Tim Bryant. Un cuplu tot incearca sa faca copii, dar sotzia pierde sarcina mereu. Sotzul ingroapa avortonii in fatza casei, iar din acestia cresc niste floricele toxice care omoara catzeii din vecini. De autor n-am auzit, nici eu, si nici altzii, e un localnic din satul natal al familiei Lansdale, probabil un vecin de-al lor. Povestea insa e surprinzator de eficienta (iese in evidentza si prin faptul ca e scrisa intr-o bizara persoana a doua).

Blood Moccasins, de Bradley Denton. Un pensionar afla ca hipertensiunea care ii da dureri de cap se datoreaza prezentzei unor sherpishori in sangele sau, o boala de familie despre care se teme ca se va transmite nepotzelului sau. Autor texan pe care il apreciez mult.

Detritus, de Chet Williamson. Un poet retras la un hotel in cautarea inspiratziei devine obsedat de ideea ca lenjeria hotelului nu a fost spalat cum se cuvine si dezvolta o fobie obsesiva fatza de orice urme de matreatza, muci, ceara de urechi si alte efluvii corporale. Un apreciat autor de horror old-school pe care cautam de mult sa il citesc, va scoate in curand o culegere retrospectiva la PS Publishing.

Povestile ok (3 stele)

Orange Lake, de Al Sarrantonio. Poveste amuzanta ce face parte din ciclul Orangefield, o serie de romane si nuvele dedicate sarbatorii de Halloween si povestite intr-un stil pulp-horror de moda veche (a la Tales from the Crypt). Ciclul il are in centru pe detectivul alcoolic Grant, care investigheaza diverse cazuri in noaptea de Halloween, cu ceva ajutor supranatural din partea lui Samhain, patronul ocult al sarbatorii. Aici cazul are de a face cu disparitzia unor tineri intr-un lac a carui apa e vie si devoreaza oameni. Alt autor de horror clasic, apreciat insa mai mult in postura de antologator (recomand calduros antologiile 999 si Stories).

The Case of the Angry Traveler, de Joe Lansdale. Fiind cea mai lunga, plasata la final si scrisa de tatal antologatoarei, asta trebuia sa fie povestea-vedeta a volumului. Din pacate face parte din categoria celor pe care Lansdale le scrie cu ambele maini legate la spate, cand n-are chef de scris. Povestea face parte dintr-un ciclu mai lung de povesti despre investigatoarea paranormala Dana Roberts, din care n-am mai citit nimic dar presupun ca e tentativa lui Lansdale de a profita de succesul serialului Supernatural. Aici eroina investigheaza cazul fantomei unui extraterestru care mananca homeleshi.

Cavity Creeps de Cody Goodfellow. Un prof de muzica homeless doarme intr-o uzina si descopera niste animale care mananca homeleshi, dar in timp ce ii mananca ii anesteziaza cu saliva ca sa nu simta ca sunt mancatzi. Actziune minimala, dar scene cinematice foarte expresive. Autorul e ceva prospatura din noul val bizarro horror, am dat peste el cam in toate antologiile pe care mi le-am luat in ultimii 2 ani si suna promitzator.

Blue Amber, de David Schow. Seamana foarte tare cu un episod Fringe de pe la inceputuri: doi politzisti texani (pe nume Cash and Carry :)) gasesc o piele de om atarnata pe un gard, apoi niste gandaci cu trei picioare si cu venin albastru cu efecte deosebite. Nu-mi place Schow de nici o culoare, e un biker de origine germana al carui limbaj tradeaza faptul ca engleza sa nu e nativa. In toate antologiile in care l-am mai citit a avut cea mai proasta contributzie, si m-am riscat la un momendat sa-i citesc si o culegere, iar de atunci il cam evit. Povestea asta are insa certe calitatzi cinematice (Schow e scenarist de film la baza).

Click Clack the Rattlebag, de Neil Gaiman. Contributzie politicoasa de 4 pagini din partea lui Gaiman, despre un baietzel care are cosmaruri cu un monstru care manca oameni si le lasa in urma doar oasele impachetate in piele. Creca autorul nu mai are nevoie de nici o prezentare.

The Glitter of the Crowns, de Charlaine Harris. E iarna; intr-un sat, intr-o familie de varcolaci copilul puber tre sa sufere prima sa transformare, care echivaleaza cu un fel de majorat. Autoarea e celebra datorita seriei True Blood, iar povestea ei pare cam scoasa de acolo.

Povestile nasoale (1-2 stele)

Bloaters, de Neal Barret Jr. Autorul (texan) a raposat recent si asta creca e ultima povestire pe care a mai apucat sa o scrie, asa ca nu cred ca l-a interesat prea tare calitatea ei. E o chestie oarecum funny despre descendentzii texani ai unei familii vampiresti de la Cheile Bicazului, insa scriitura e foarte incoerenta si imprastiata, aproape incomprehensibila si nu cred ca vroia sa fie post-moderna. Ma tem ca a fost inclusa din politetze.

Monster, de Anne Perry. Mai intai o chestie foarte interesanta despre autoare: cand era adolescenta a omorat o femeie cu o caramida si a infundat puscaria o vreme. Cazul a fost ecranizat de Peter Jackson in filmul Heavenly Creatures. La batranetze s-a mutat in Anglia si a devenit o cunoscuta autoare de crime fiction :) Povestea de aici e despre o croaziera pe mediterana in care un tanar cunoaste o vampiritza empatica care ii suge pofta de viatza. Ramai cu o puternica senzatzie de Twilight si horror juvenil/pubertin.

Nathan, de Selina Rosen. Poveste banala despre un criminal in serie si prietenul sau imaginar, un fel de demon care a pricinuit crimele puse pe seama protagonistului. De autoare n-am auzit, pare sa se ocupe cu un fel de proza fantastica juvenila (cu accente lesbiene).

*****************************
La trasul liniei, cu 3 proze tari, 6 mediocre si 3 nasoale, e departe de a fi o antologie recomandabila. In plus fiind o editzie Subterranean e si cam scumpa, in mod cert prea scumpa si subtzire pentru ce ofera. Desi majoritatea autorilor sunt high-profile, implicarea lui Kasey Lansdale pare mai mult formala. Nu intzeleg de ce a tzinut sa se asocieze cu acest tip de literatura. Am intzeles ca mai nou s-a apucat si de scris si in curand ii vor apare primele nuvele. Desi am corespondat o vreme si mi-a facilitat obtzinerea unor autografe personalizate de la taica-su, nu aprob ce se intampla in familia Lansdale, creca fata ar trebui sa ramana la muzica country.


Saturday, May 09, 2015

Filmele vorbite pe la spate - Martie/Aprilie 2015

Filmele musai


Duke of Burgundy

Film superb despre fluturi, lesbiene bicicliste si relatzii sado-maso, cu multe momente WTF!, iesit de pe mana rising-talentului Peter Strickland (Berberian Sound Studio), un prieten vechi al TIFFului clujean (debutul sau a fost filmat in Romania, si chiar echipa acestui film e plina de unguroance).

Ca un fel de gluma perversa, Duke of Burgundy a iesit aproape deodata cu 50 Shades of Grey, cu care are in comun tema amorului abuziv, bazat pe control si manipulare impinse pana dincolo de "the safe word", care aici e numele latin al unui fluture. Comparativ cu 50 Shades, lipsesc din filmul lui Strickland corporatismul, tembelismul si erotismul de piaritza fascinata de team buildinguri. In plus fatza de 50 Shades, avem o estetica reala si o ostentativa metafora a fluturelui/moliei din care fiecare recenzent a intzeles ce a vrut - mie mi-a evocat labiile eroinei principale (nu le-am vazut, insa filmul musteste de simboluri uterine, iar la un momendat una din gagici incearca sa intre cu totul in vaginul celeilalte).

Mi-a adus aminte si de albumul Butterfly Effect al lui Moonspell, inclusiv prin efectele de sunet ce simuleaza falfaitul moliilor - Strickland e foarte meticulos in ce priveste soundtrackurile (vezi si Berberian Sound Studio, care extrapoleaza suprarealist acest hobby al regizorului). Vedetzi-l pe ecran mare, cu sunetul dat tare.

Estetic, filmul e facut in stilul filmelor soft-core saptezeciste cu tusha gotica (regizorul Jesus Franco si filme gen A Virgin among the Living Dead, Vampyros Lesbos etc.). E plin de glume si referintze - bunaoara folosirea de manechine pe post de figurantzi (smecherie folosita de Franco din motive de buget) sau mentzionarea proeminenta pe generic a firmelor care au oferit parfumurile si chilotzii pentru filmari.


Faults

Romanii au inceput sa prinda gustul mersului la psiholog, un obicei asimilat tardiv de poporul nostru, cam ca si mersu la cluburi de swingeri. In mod traditzional romanul mergea la duhovnic, se smiorcaia pe la preteni, ori pur si simplu deschidea o sticla de rachiu asteptand sa treaca ziua. Mersu la psiholog are insa un factor cool aparte, dar daca totusi n-ai bani sa te introspectezi in shedintze private au inceput sa apara si psihologii en-gros - mentori de self-help (si publicatziile aferente) care dau lectzii de viatza si itzi explica cum "sa devii un munte" (tic verbal din argoul self-help).

Eroul acestui film e un astfel de mentor divortzat, fara prieteni, fara job si in general cu dificultatzi in a urma propriile sfaturi, dar nu poate renuntza la ele atata vreme cat au ramas singura sursa de venit. Umpic disperat, omu vede o oportunitate deosebita in provocarea de a "deprogama" o gagica care a suferit o spalare pe creier in urma mutarii de la tzara la oras, si in urma afilierii la un cult post-scientologic care a convins-o sa isi bage picioarele in familie, preteni si in toata viatza ei de dinainte.

Cea mai mare parte din film e despre cum pomenitul guru self-help o sechestreaza intr-o garsoniera si incearca sa-i spele fetii kreerii friptz. Been there, done that, dar ma bucur ca s-a facut in sfarsit si un film despre asta.

Gagica e jucata de Mary Winstead, aia care apare tot mai des prin filme aproape cool (Scott Pilgrim, prequelul The Thing, Abraham Lincoln Vampire Hunter). Tot ea e si producatoarea filmului, si nevasta regizorului debutant, creca o sa mai auzim de ei.

The Tribe

Film ucrainean destul de enervant in timpul vizionarii, dar care in retrospectiva ramane in memorie ca fiind destul de cool. Are un gimmick care il face cam musai de vazut - nu are nici o linie de dialog vorbit, toate personajele sunt surdo-mute, vorbesc in limbajul semnelor si nu exista subtitrari. Cam asa era si Moebiusul lui Kim Ki-Duk dar acolo gimmickul era artificial si filmul prost.

The Tribe e umpic cam romanesc ca stil (fara soundtrack, doar zgomot de fond, plescaitul scenelor de sex si ganguritul de delfin al unor personaje) si nici tema nu e departe de noi - "tribul" este un grup de surdo-mutzi la o scoala profesionala de tamplarie care mai fac un ban din vandut iconitze prin trenuri si cafenele.

Pe timp de noapte surdo-mutzii practica diverse chestii interlope - jafuri la drumu mare, proxenetism pentru shoferii de tir care trec prin localitate, cafteli mutzesti destul de sinistre. Personaju principal e un elev nou care incearca sa se integreze in gashka si nu prea reuseste. Cateva scene de o brutalitate subita aduc aminte de filmele lui Balabanov (in special Cargo 200).

Filmul e greu de urmarit, mai ales in scenele in care totzi surdo-mutzii vorbesc deodata si nu mai stii la mainile cui sa te uitzi, asa ca tre sa fii destul de odihnit, nu e genu de film la care sa te potzi uita baut.

 A Girl Walks Home Alone at Night

Intr-un oras iranian misterios denumit Bad City, o vampiroaica cu naframa de aia de-a lor iese noaptea pe strada sa manance oameni, dar la un momendat se indragosteste de un cocalar care se imbraca ca James Dean si are in mashina casete cu muzica. Prin film se mai perinda personaje a la Sin City (o prostituata, un drogat etc.) si tot apar niste sonde petroliere care sug la randul lor sangele natziei.

Cam asa ar fi trebuit sa iasa Only Lovers Left Alive al lui Jarmusch, daca omu ar fi platit putzin respect fatza de spectatorii sai si nu s-ar fi complacut in propria notorietate. Regizoarea iraniana Ana Lily Amarpour debuteaza furtunos cu acest film cu vampiri si nu va fi oprita usor din avant (lucreaza deja la o poveste de dragoste postapocaliptica cu canibali).

Ce-i drept filmul ii datoreaza foarte multe lui Jarmusch sub aspect stilistic, insa nu lui Only Lovers Left Alive (cu care are in comun doar tema vampirismului si ca e o poveste de dragoste). Stilistic aduce cel mai mult cu Dead Man, dar e mai sarac in dialoguri (sau am avut eu o subtitrare tradusa mai sarac din iraniana). La unele scene punctuale aduce aminte de Limits of Control si Ghost Dog. Soundtrackul e si el Jarmusch toata ziua. Ceea ce stie sa faca regizoarea mai bine decat a facut Only Lovers Left Alive e sa se opreasca la momentul oportun si sa dea filmului ritm, sa nu-l faca sa para doar o colectzie de monologuri letargice. Pentru asta incropeste o poveste minimal-necesara, care sa puna personajele in mai mult de o ipostaza.

P.S. Se pare ca filmul nu e tocmai o productzie iraniana - chiar daca e vorbit, jucat, regizat etc. de iranieni, totzi cei implicatzi sunt expatzi traind in SUA, filmarile au avut loc in SUA, iar producator e Elijah Wood.

Filmele asa si-asa


Loft (versiunea 2008)

Zilele astea circula prin cinematografele noastre filmul The Loft, remake american la thrillerul belgian Loft aparut cu catziva ani inainte. Eu am preferat sa ma uit la originalul belgian, dupa ce am aflat ca remakeul american e facut de acelasi regizor intr-o maniera aproape shot-by-shot. Am impresia ca singura ratziune de a exista a variantei americane e ca pentru filmul original regizorul nu gasise actori care sa arate cat de cat bine in Belgia, ceea ce ar fi fost necesar pentru tipologia personajelor.

Eroii filmului sunt 5 intelectuali-playboy plini de bani care cumpara impreuna o futelnitza (=o mansarda in care sa-si duca amantele fara stirea nevestelor). Intr-o buna zi, acestia gasesc in futelnitza cadavrul unei gagici legat cu catushe de pat, toate semnele sugerand ca ar fi avut loc o partida de sex 50 shades-style cu finalizare incrucishat-tragica.

Povestea are un puternic feeling de Agatha Christie, cu cei 5 eroi incercand sa se descoase reciproc si sa scoata la lumina cine e cremenalu. Twisturile sunt de calitate, iar daca filmul ar fi fost norvegian sau danez l-as fi recomandat mai cu caldura. Insa fiind belgian, asta inseamna din capul locului ca actorii sunt uratzi ca naiba, chiar si cei care sunt prezentatzi drept playboys sau femei fatale. Shit, chiar si figurantzii sunt uratzi in filmu asta.

Nu stiu daca e o problema cu Belgia (poate cu partea flamanda?). Stiu ca in general ADNul germanic are o problema la capitolul asta - prin Germania/Austria barbatzii arata bine (nazi style, dar bine) in timp ce femeile arata ca niste barbatzi cu fundul mai mare si fara buze. Din filmul asta ramai cu impresia ca Belgia nici macar cu barbatzi nu se poate lauda - cei din poza pe care am pus-o mai sus e maximul de sex symboluri pe care le-au gasit pentru acest film. Cel care se vede din profil, si care e Casanova acestui film, are un ochi mai sus decat celalalt (pacat ca nu se vede in poza). Femeile fatale nu-s nici ele mai breze, iar scenele de sex sunt blurrate ca sa nu deranjeze estetic. Iata un motiv serios sa faci un remake hollywoodian la doar catziva ani de la original.

 Starry Eyes

O chelneritza presteaza foloase necuvenite (un blowjob, ca sa fiu nonambiguu) unui producator de la Hollywood in sperantza ca asta ii va deschide oportunitatzi de cariera in industria cinemaului. In loc de asta (sau pe langa asta, nu mi-e clar), blowjobu are consecintze transcendentale cu elemente body horror inspirate de (tineretzea lui) Cronenberg si teorii conspiratzioniste despre capitalismul ocult din subteranele Hollywoodului.

Comparatzia cu Lynch pe care o vedetzi pe afish e legata mai degraba de tema decat de stil (creca Mullholand Drv.). Ma rog, poate si de coloana sonora care are unele ambitzii lynchiene. Filmul e o metafora dragutza dar putzin prea straightforward, complet lipsit de surprize dupa cam 15 minute.

Nu vreau sa par excesiv de paternal dar, fetelor, mare grija la ce facetzi pt cariera si verificatzi intai de toate daca tipu are o pentagrama tatuata pe undeva. A blowjob is like a box of chocolate, you never know what you're gonna get.

Black Sea 

Fiecare barbat are propriul mod de a gestiona faptu ca i-a dat gagica papucii. Personajul lui Jude Law din acest film decide sa se retraga pe fundul Marii Negre, unde cauta cadavrul unui submarin nazist plin cu lingouri de aur. In acest scop aduna o gasca de submarinari rushi/engleji cam dubiosi/interlopi. Unul dintre ei este virgin, ceea ce conform superstitziilor marinaresti poarta ghinion, teorie care se confirma de-a lungul filmului. Echipajul sufera o sumedenie de necazuri si conflicte, si cam tot filmu e despre cat de nasol e sa traiesti intr-un submarin, plus niste chestii moralizatoare despre foamea de bani.

Vroiam sa vad filmu asta pt ca e scris de un anume Dennis Kelly (creatorul serialului Utopia) si facut de scotzianul Kevin Macdonald (autor de documentare celebre - Touching the Void, plus Oscarizatul One Day in September). Din pacate deformatzia profesionala de documentarist a regizorului face ca filmul sa para mai degraba un documentar despre viatza in submarine. Povestea si conflictele sunt standard, accentele rusesti/scotziene ale actorilor cam dubioase, iar rezultatul e mult prea tehnic (fara a excela nici macar la efecte speciale - cel mult la decoruri si machiaje bazate pe transpiratzie).

Mai nasol e ca am si stricat un date cu filmu asta, si creca gagica a ramas cu impresia ca sunt un freak obsedat de submarine.

 The Town that Dreaded Sundown

Ryan Murphy, creatorul serialului post-meta-horror American Horror Story, incearca sa faca ceva similar si in cinema si in acest scop propune (ca producator) un meta-sequel la filmul obscur cu acelasi titlu din anii 70, unul din primele titluri ale genului slasher (aparut cu catziva ani inainte de Halloween), ce a dobandit o dubioasa celebritate datorita "scenei cu trombonul". Doar ca daca in televiziune s-a facut destul de putzin in sensul asta si AHS are mult spatziu de inovatzie, in cinema in genul asta de film a spus cam tot ce era de spus seria Scream (detalii aici).

The Town that Dreaded Sundown apeleaza la aceleasi trucuri ca si Scream, incercand sa remixeze realitatea cu mictziunea si cu o gramada de referintze la filmul original. Filmul original a fost despre cazul real al unui psihopat cu o cârpă pe fatza (inspiratzie ulterioara pentru Friday 13, zice-se) care a terorizat un sat sudist in anii 40. Filmul asta e despre acelasi sat, terorizat in zilele noastre de un psihopat similar care pare sa se fi inspirat de evenimentele din filmul original. Fiul regizorului filmului original, precum si unii urmasi ai protagonistilor evenimentelor reale pe care s-a bazat filmul original, se implica in ancheta, politzia urmareste filmul original in cautarea de indicii, si o gramada de chestii se intampla referentzial-parodic cam ca in filmul original, inclusiv "scena cu trombonu".

Spectatorii nedocumentatzi asupra filmului original vor percepe filmul asta ca un slasher derivativ, in timp ce cei mai documentatzi il vor percepe drept o tentativa de imitare a strategiei pe care a aplicat-o Wes Craven cu Scream. Sper totusi ca Ryan Murphy nu se va opri la acest exercitziu si se va implica mai adanc in impulsionarea cinemaului horror postmodern (pana una alta omu a anuntzat un serial pereche la AHS dar orientat pe povesti politziste, intitulat American Crime Story).

 Night Crew

Asta trebuia sa fie un fel de Machete meets Expandables meets Zombie Strippers, dar Danny Trejo apare in doar cateva scene, exista o singura scena de striptease (si aia cu celulita), iar partea de Expandables nu e cu nimic mai fun decat filmele lui Stallone. Singurul lucru funny e castingul atipic: din echipa de interventzie Night Crew fac parte Jay (prototipul personajului stoner din filmele Jay and Silent Bob, aici in rolul unui politzist... stoner), Luke Goss (membru al boy bandului Bros activ in tineretzile mele), fratele decrepit al lui Patrick Swayze, plus niste tough chicks transferate din comedii romantice de data recenta.

E cat de cat fun si cvartetul romantic care creeaza tensiune amoroasa in miezul grupului de mercenari tocmai in mijlocul unui de schimb de focuri, inclusiv un innuendo lesbian intre eroine, cu micul detaliu ca una dintre ele e vampir (nu e chiar spoiler, te prinzi dupa 10 minute). Danny Trejo e nemesisul acestei trupe de interventzie, aflat in cautarea vampiroaicei care i-a fugit de-acasa pentru a urma o cariera de stripperitza.

Scenariul insa e mult prea generic si nu reuseste sa exploateze nimic din potentzial. In final ramai cu impresia ca ai vazut un remake low-budget la primul Expandables.