Thursday, April 29, 2010

Fantome


























Ghosts of Yesterday

de Jack Cady

Pedigree:
- nominalizari World Fantasy, Locus (pt. culegere de autor)
- nominalizare International Horror Guild (pt. nuvela The Time that Time Forgot)


Povestile despre fantome sunt o chestie problematica in zilele noastre. Pe de o parte, imi vin in minte filme ca Ghostbusters, Casper, 13 Ghosts si alte giumbushlucuri din astea, pe de alta parte, replica japonezilor de la The Ring incoace. Japonezii au fost vazutzi ca o gura de aer proaspat menita sa ne salveze de la Hollywoodul care ne sufoca cu divertisment superficial. Sentimentul a rezistat cel mult o vara, caci o directzie mai clisheistica decat filmele japoneze cu fantome (Ring, Grudge, One Missed Call, Shutter, Eye samd, toate o apa si-un pamant) n-am intalnit de la Friday 13 incoace. Pana la urma japonezii si-au dat cu stangul dreptu, cel mai reusit film al scolii respective fiind remakeul american la The Ring in umbra caruia stau toate celelalte, inclusiv versiunile originale. Kairo a mai adus un pic de savoare stilistica dar a fost rapid inecat in uitare de remakeul american Pulse. Si cu asta gata, bashica s-a spart si japonezii ori s-au mutat la Hollywood cu totul, ori s-au spalacit in propriile clishee. In literatura treaba sta cam la fel.

Din fericire Jack Cady se numara printre acei autori capabili sa se distantzeze egal de toate trendurile din domeniu. La el nu gasesti nici casete video bantuite, nici variatziuni pe tema Scooby Doo cu tineri investigand castele bantuite (capcana in care a cazut, bunaoara, Stephen King). Pentru cine a sarit peste precedenta recenzie, reamintesc ca Jack Cady e un autor de proza fantastica cu background religios si stil foarte liric, lipsit de valentze pulp si pe cale sa fie asimilat in literatura mainstream, mai ales acu ca a murit. Adica nu e vorba de thrillere speculative pe teme religioase gen Codul lui Da Vinci, ci de povestiri elegiace, de regula cu fantome sau evenimente paranormale cu rezonantza biblica.

Ghosts of Yesterday (finalist World Fantasy si Locus ca volum), e ultima carte publicata de Cady inainte sa moara, adica destul de recent, si m-am cam simtzit obligat sa-l iau dupa ce am parcurs bijuteria Sons of Noah and Other Stories care m-a lasat pofticios datorita scurtimii sale. Ghosts of Yesterday e un volum mai gros (dublu fatza de Sons...) si m-a atras prin diversitatea cuprinsului - contzine un mix de povestiri, poezii, eseuri plus o nuvela lunga si solida, piesa de rezistentza a volumului:
  • Science Fiction, Utopia and The Spirit: Asta e un eseu interesant despre utopii, distopii si utilitatea marginala. Jack Cady compara cateva scenarii utopice (Brave New World a lui Huxley, Stranger in a Strange Land a lui Heinlein, A Canticle for Leibowitz a lui Miller si inca cateva pe care le-am uitat), analizand in ele ideea de disperare utopica, aceea de a confrunta omul cu o satisfacere completa si constanta a poftelor sale, ceea ce duce inevitabil spre distrugere si desensibilizare, ceea ce in final poate duce chiar la o inversare a polaritatzii intre Rai si Iad (vazute ca reflectare biblica a conceptelor de dezirabil si indezirabil);
  • On Writing the Ghost Story: Asta e alt eseu in care autorul incearca sa-si explice obsesia pentru fantome care i-a marcat toata cariera si sensul pe care il da el conceptului, acela de suprapunere a mai multor timpuri peste acelasi loc si implicit de confruntare cu un trecut pe care oamenii gresesc considerandu-l... trecut;
  • The Ghost at the Dive Bomber Hill concentreaza toata maiestria stilistica a lui Cady, intr-o poveste gen Baltagul, doar ca pe invers: sotzul mort al unei hangitze se tot intoarce din mortzi sa o protejeze de musterii nerespectuosi. Hanul nu e tocmai han, e o benzinarie cu adapost pentru camionagiii de cursa lunga si povestea e superb spusa din perspectiva a 3 soferi de TIR care opresc cu regularitate la benzinaria cu pricina si au niste dezbateri fascinante despre viatza de sofer. Povestea se incheie cu Truck Gypsy Blues, o poezie pe care autorul a scris-o pe vremea cand era sofer de camion, despre singuratatea camionagiilor si dorul de casa.
  • The Lady and the Blind Dog, una din favoritele mele: Niste oameni batrani plimba in fiecare dimineatza niste caini pe nume Torment, Chaos, Despair, Sorrow samd. Din cand in cand cate un caine scapa din lesa si oamenii din jur incep sa fie afectati de pomenitele sentimente. Dar mai nasol decat sa fii afectat de sentimentele alea, e sa fii condamnat la a plimba un caine de ala in lesa;
  • The Time that Time Forgot (nuvela nominalizata International Horror Guild) mi-a adus aminte de Jules Verne prin caracterul explorator-naturalist: dupa Razboiul de Secesiune, trei amici exploratori cerceteaza padurile din Virginia in cautarea unui trib corcit din indieni Cherokee, sclavi negri refugiatzi prin paduri si urmasii conchistadorilor spaniarzi de cu cateva sute de ani inainte. Povestea e spusa pe indelete cu o gramada de detalii interesante (gen National Geographic) si are drept miza niste manifestari supranaturale pricinuite de corcirea multiplelor mitologii si superstitzii, coroborate cu fotzele naturii care se pare ca permit ca mai multe timpuri sa ocupe acelasi loc asa ca eroii se intalnesc ba cu fantomele conchistadorilor din trecut, ba devin ei insisi fantome pt soldatii din viitor;
  • Weird Row: o poveste postmoderna despre niste indivizi care lucreaza intr-o magazie de impachetat cartzi si cateodata mai fura cuvinte din cartzi si le duc in desert sa le elibereze;
  • Daddy Dearest: o poveste umoristica despre un tip care cara dupa el cenusha tatalui sau mort si mai are discutzii cu el.
Volumul mai contzine si cateva bancuri, de fapt niste povestioare de 1 pagina cu poante mai mult sau mai putzin spirituale. Astea, impreuna cu vreo 3 povesti scurte, alcatuiesc balastul (neglijabil) al volumului. Oricum, si dac-ar fi numai nuvela aia cu exploratorii, aia face totzi banii, e scrisa intr-un mare fel.

- plusuri: stilul foarte duios si nepretentzios, incarcat de emotzii fel de fel, cu precadere tristetze
- minusuri: cam bate apa in piua pe tema fantomelor (dar evita cu succes cliseele moderne ale genului)
- recomandare: Cady e un autor obligatoriu de citit, preferabil acum, inainte sa ni-l fure mainstreamul

Thursday, April 22, 2010

Giallo




Dylan Dog
de Tiziano Scalvi

Umberto Eco zice ca poate reciti la orice ora Biblia, pe Homer si banda desenata Dylan Dog fara sa se plictiseasca. Nu o zice la misto, Eco a avut dintotdeauna radacini puternice in cultura populara, doar prin partile noastre a fost inteles gresit.

Dylan Dog e cea mai de succes banda desenata din istoria Italiei, scrisa incepand din anii 80, destul de neregulat. Doua filme s-au facut pe seama sa:
  • Dead of Night aflat inca in lucru (cu Brandon Routh si Peter Stormare);
  • Dellamorte Dellamore (sau Cemetery Man, titlul pt SUA), considerat unul din cele mai cool filme italiene de catre Scorsese insusi.
Recent publisherul Dark Horse s-a apucat de tradus unele din povestile lui Dylan Dog iar anul trecut le-a adunat laolalta intr-un volum eveniment, The Dylan Dog Case Files, o caramida de vreo 700 de pagini, din pacate paperback si alb negru ca sa pastreze spiritul ieftin al editziilor originale. Mike Mignola, creatorul Hellboy, participa la acest volum cu coperta si niste ilustratzii intermediare, declarandu-se la randul sau fan infocat.

Dar sa revenim la spiritul ieftin:

Italienii au o scoala foarte solida de horror, incontestabil, poate cea mai solida (ca istorie, nu neaparat prin calitate) din Europa. In special in ce priveste zombie si vampirii, italienii au fost "in pita" inca din anii 50, cand Mario Bava facea primul SF (si creca si primul horror) din istoria Italiei. Pe Romero italienii sunt cei care l-au promovat in Europa, probabil si datorita cardashiei sale cu Dario Argento, unul din putzinii clasici in viatza ai horrorului italian (coproducator la Dawn of the Dead si participant cu 2 episoade tari la serialul Masters of Horror). In anii 70 si 80 industria horror italiana a mers cam cot la cot cu cea americana, chiar cu un plus de apreciere cultissima: Lucio Fulci facea sequeluri ilegale la filmele lui Romero, Deodato avea mare scandal cu Cannibal Holocaust, D'Amato venea cu primele tentative serioase de a amesteca porneciul cu horrorul (Emanuelle and the Cannibals), Argento isi cladea cariera care l-a facut celebru iar zona underground (straight-to-video) era clar dominata de italieni, care erau vazuti cam cum sunt vazuti japonezii de la The Ring incoace.

Totusi, am impresia ca italienii n-au reusit niciodata sa depaseasca senzatia asta de ieftineala, atat prin prisma valorilor de productie cat si datorita predilectiei lor de a imita. Ma rog, nu e cel mai fericit termen, mai corect spus ar fi "a interpreta" (chestii pe care le-au inventat altii). Cam cum fac cantaretii de opera care se dau mari artisti in fatza metalistilor in conditiile in care ei n-au compus 2 note in toata cariera (pe care majoritatea si-o petrec sclifosindu-se si bând oua crude pentru a-si perfectiona acrobatiile fiziologice ale corzilor vocale, ca de efort artistic creativ mai rar e vorba).

Acuma sa nu fim rai, si intepretarea poate avea merite, poate aduce o nota personala estetica majora. Ma gandesc la Sergio Leone, care pana la urma tot un interpret ramane, al unei culturi (western) improprii Italiei dar pe care a cam reinventat-o. Ori la Pavarotti fie iertat, care nici el n-a creat mare lucru in viatza asta, dar cand a cascat gura lumea a tacut. Cam in sensu asta s-a dezvoltat si horroru italian, aplicand note personale pe chestii furate de pe ici pe colo, in special de la americani (e notoriu cazul lui Fulci inserand o scena care sa sugereze ca filmul sau e o continuare la Dawn of the Dead). Italienii au mers pan-acolo incat au inventat propriul termen echivalent cu "pulp fiction", giallo (anul trecut Argento a si facut un film cu titlul Giallo, care se doreste a fi un fel de manifest al culturii pulp italiene, un fel de Pulp Fiction al omului sarac).

Pana si Mario Bava, tatal horrorului italian (si al regizorul Lamberto Bava, exponent al horrorului optzecist), e vazut ca un epigon al lui Hitchcock (desi Scorsese se considera el insusi un epigon al lui Bava).

Oricum, ideea e ca acest caracter de reciclare transpira cam evident din horrorul italian, inclusiv din banda desenata a lui Tiziano Sclavi. La notorietatea pe care o are ma asteptam ori la ceva super original (gen Watchmen) ori macar la ceva artsy fartsy (gen Moebius la francezi). Cand colo, Dylan Dog e un BD cu grafica de revista Cutezatorii (tuș, linii crude alb-negru) si cu povesti care sunt o imagine mai ieftina a seriei Hellblazer. Totusi, ca si in cazul lui Leone, Dylan Dog se tine foarte bine pentru varsta sa, fiind net superior unor tentative mai recente pe retzeta asta (Criminal Macabre, Dresden Files, Supernatural). Are twisturi de calitate, sex, umor si personaje bine inchegate pe structuri de policier de calitate (LA Confidential mai degraba decat Colombo). Momentele de varf ar putea figura fara probleme in paginile Hellblazer.

Eroii povestilor sunt un cuplu de detectivi londonezi (alta boala a italienilor, de a pune actiunea intr-un cadru anglofon*). Sheful e detectivul supersexos Dylan Dog (cum ziceam, va fi jucat de Brandon Routh, deci intelegeti la ce fel de sexos ma refer). Sidekickul e nimeni altu decat Groucho Marx (sau un impersonator de-al lui, nu-mi dau seama) care e responsabil cu partea comica si se achita bine de raspunderi, poantele lui fiind cat de cat in tonul celor ale originalului Groucho. Din pacate la traducerea in engleza cei de la Dark Horse au avut probleme legale si au schimbat numele personajului din Groucho in Felix. In fiecare poveste (7 la numar in acest volum) Dylan Dog investigheaza cate un caz horror pentru diverse cliente de sex feminin cu care flirteaza mereu in timp ce Groucho ii enerveaza cu bancuri.

Dusmanul de moarte a eroilor e Xabaras, un mad scientist care s-ar putea sa fie de fapt un zeu antic (Abraxas) care a inventat o injectie de zombificare. Din fericire Xabaras apare doar in 2 din cele 7 povesti ale acestei compilatii, editorii fiind suficient de inspirati incat sa mearga pe mana diversitatii si sa nu ne plictiseasca cu acelasi conflict reluat de mai multe ori. Astfel, unele din povesti au chiar o tenta postmoderna: una cu niste teroristi IRA care descopera un portal spre o alta dimensiune (populata de personaje ale lui HG Wells), alta mai meta, in care autorul benzii desenate e atacat de zombie iesiti din propria sa creatie, alta care e povestita la persoana intai de un om invizibil (care mai intervine prin poveste fara sa apara propriu-zis). Grafica e adulta, contzine atat sex cat si matze fripte. Poate cea mai vizibila nota personala din Dylan Dog este latura sentimentala a eroului: fiecare poveste (de fapt graphic novels in toata regula) din acest omnibus implica, pe langa partea de policier, cafteala si horror, o poveste cu sex si dragoste neimplinita intre investigatorul Dylan Dog si o gagica de sex feminin, de obicei clienta cazului investigat. Ciclicitatea cu care relatiile eroului se infiripa, se impletesc si se despletesc (cu diferite tipologii de femei) mi-a placut cel mai mult si mi-a adus aminte de BDuri noir gen The Spirit (desi acolo relatiile cu femeile erau mult mai caricaturale).

Initial, Dylan Dog mi-a inselat asteptarile prin caracterul FOARTE derivativ, apoi mi le-a depasit pentru ca mi-am setat standardul asteptarilor prea jos. Odata ce ai acceptat ce inseamna gialloul italian, o versiune a culturii pulp inglodata in imitatzii deloc subtile dar cu puternice note estetice personale, incep sa vina satisfactiile. Faptul ca cel mai de succes BD italian (si cand zic succes, zic milioane de exemplare si recomandari din partea lui Umberto Eco, nu cateva copii cu statu de cult) e o poveste cu zombie e pana la urma un lucru bun, care ne pune inca o data pe noi, romanii, intr-o pozitzie cam kkcioasa dpdv cultural (undeva la acelasi nivel cu bulgarii si albanezii**).

- plusuri: diversitatea povestilor si personajelor, nota personala al stilului giallo italian, imitatia reusita de umor Grouchian
- minusuri: grafica austera, caracterul derivativ al gialloului italian
- recomandare: strict fanilor horror

*Note to myself: sa-mi amintesc sa termin articolul despre cei mai mari actori italieni cu nume anglofone: Bud Piedone Spencer si Terence Lucky Luke Hill.

**Vroiam sa adaug si ucrainienii, dar recent mi-a incaput pe mana documentarul (sub egida Martin Scorsese presents) despre uncrainianul Vladimir Leventon, care a fost patron, producator si uneori scenarist al diviziei horror pt studiourile RKO, matca celor mai tari horroruri americane din anii 40. La noi, cele mai importante momente din istoria horror sunt Claudiu Bleontz in rolul lui Dracula si influentza lui Eugen Ionesco asupra lui Zombie Strippers. A, am uitat, si a lui Eminescu asupra filmelor Twilight. Nici macar cu Dracula n-am stiut ce sa facem, care practic ne-a fost pus pe tava. Recentul laureat Florin Serban, intervievat de amicul Razvan Braileanu, e de parere ca romanii nu pot sa faca horror si cu asta basta.

Friday, April 16, 2010

Tristetzuri gay























Streetcar Dreams and Other Midnight Fancies

de Richard Bowes

Pedigree:
- Premiul World Fantasy (pt. nuvela Streetcar Dreams)

- nominalizare Locus (pt. culegere de autor)

Bowes e un heroinoman gay si cu cancer care si-a petrecut tineretzea in mediile artistice newyorkeze (Warhol et co.) iar acu la batranetze si-a facut un obicei din a-si exorciza demonii prin povestiri fantasy autobiografice, aspect care il aseamana putzin cu Brett Easton Ellis (ma gandesc la romanul Lunar Park) si cu icoana gay britanica Quentin Crisp. Doar ca Bowes e mai auster, mai putin glam si urban decat cei doi. Desigur, marea pricepere in domeniul asta e sa mushamalizezi linia de demarcatzie intre autobiografic si fantastic, astfel incat cititorul sa nu se prinda de unde anume ai inceput sa aberezi.

Treaba asta ii iese destul de bine lui Bowes, problema e ca incapatzanarea de a se ancora in realismul biografic face ca povestile lui sa fie nitzel aride iar scriitura, destul de simplutza, nu compenseaza. Cele mai bine cotate lucrari ale lui Bowes sunt doua romane mozaic -Minions of the Moon si From the Files of the Time Rangers, ambele alcatuite din nuvele anterior publicate separat si conectate prin personaje comune. Un al treilea roman de aceeasi factura, Dust Devils, e planificat pentru anul viitor si va contzine 2 din nuvelele prezentului volum, plus nuvela cu care Bowes a castigat anul asta Premiul World Fantasy. Streetcar Dreams contzine 6 nuvele, 2 autobiografice, 2 tari si 2 slabe:

Povestile autobiografice (faine dar diluate in detalii de loc/timp mai importante pentru autor decat pentru cititor) sunt cele planificate sa apara ca si capitole in viitorul roman:
  • Circle Dance: Un scriitor heroinoman si gay al carui partener a murit de SIDA incepe sa se simta rau. Cand merge la spital afla ca n-are SIDA, ci cancer, chestie care il face sa rasufle usurat. In acelasi timp, fratele sau straight, care a dus in carca o hepatita si acum are ficatul distrus, e pe moarte. Cei doi fratzi rememoreaza aventuri din tineretze, si sexuale, si spirituale, se gandesc la deciziile nasoale luate in viatza asta. In acelasi timp, tipul gay (alter-egoul autorului) lucreaza la o povestire SF despre 2 fratzi care calatoresc prin universuri paralele si evadeaza dintr-o realitate in alta de cate ori dau de un necaz. Pe undeva se sugereaza ca si in realitate cei 2 fratzi au ramas blocatzi intr-un univers indezirabil. In fine, atzi prins ideea, e despre living in denial, aspect la care autorii gay sunt deosebit de priceputzi. A, mai e un shpil in povestea asta - fratele muribund e obsedat de ciclul Amber al lui Zelazny :) ;
  • My Life in Speculative Fiction: Autobiografie toata ziua, intercalata cu fragmente de 2-3 pagini din opera autorului, prin care se sugereaza paralelisme intre evenimentele/persoane reale si elementele fictive pe care le-au inspirat. Povestea e destul de clasica, despre devenirea gay a unui tanar crescut in America anilor 50-60, relatzia dintre acesta si parintzi, primul blowjob gay, cum e sa fii gay in liceu, cum e sa fii gay in armata s.a.m.d.
Povestile tari:
  • Streetcar Dreams (premiul World Fantasy): Republicata sub forma de capitol al romanului Minions of the Moon, povestea (si romanul) are ca erou un colectionar gay de jucarii care de mic copil e bantuit de o "dublura", un fel de geaman care pana la un punct pare prieten imaginar, dar pe urma eroul il mai trimite in locul lui pe ici, colo (pe la servici) deci se pare ca nu e chiar imaginar. Dublura asta e un fel de Dark Half (din romanul lui Stephen King) care manifesta toate trasaturile negative de caracter ale eroului si ii da numai sfaturi de kkt, motiv pentru care cei doi incearca sa-si separe vietzile. Intr-o buna zi dublura (gay la randul sau) se imbolnaveste de SIDA si vine sa se confeseze eroului, sugerandu-i ca s-ar putea sa mai existe o a 3-a versiune a lor bantuind prin lumea asta, una care sta mai in umbra si care stie mai multe decat ei doi despre rostul lor pe lume.
  • A Huntsman Passing By: Un bodyguard dislexic umbla cu basmele Fratzilor Grimm dupa el, fiind singura carte pe care a reusit sa o citeasca in cadrul unei sesiuni de tortura psihologica din partea invatzatoarei din copilarie care nu concepea notziunea de dislexic. Cartea l-a marcat in asa hal incat eroul nostru interpreteaza tot ce i se intampla prin prisma basmelor - pe totzi oamenii din viatza lui ii vede ca pe regi, printzese, vrajitoare, Cenusharese, Scufitze Rosii, Lupi rai iar el isi asuma rolul mereu secundar dar esentzial de Vanator. Din postura asta, eroul se angajeaza intr-un conflict de interese prin mediile artsy fartsy din New York.
Povestile slabe:
  • Transfigured Night: Un copil molestat sexual se simte singur si face un pact cu diavolul, care ii trimite un prieten sa nu se mai simta singur. Drumurile celor 2 se tot despart si se reintersecteaza de cate ori eroul face cate un sacrificiu ritualic care-i aduce prietenul inapoi. Cat sunt impreuna, cei 2 fac numai lucruri nasoale (droguri, jafuri, filme snuff), dar eroul nu poate renuntza la amicul sau din Iad pt ca nu vrea sa se simta singur. Autorul se cam abtzine de la a aluneca pe panta horror si asta nu face bine povestii; in plus, pare o ciorna a nuvelei Streetcar Dreams;
  • Someday I Shall Rise and Go: O heroinomana isi propune sa mearga la interviuri de angajare dar n-o ia nimeni in seama si nici bani de droguri nu mai are, darmite de chirie. Pana la urma o angajeaza un tip care o convinge sa-si bage capul intr-un tablou si pe partea ailalta gaseste o realitate alternativa. De aici incolo povestea, care teoretic ar trebui sa fie psihedelica, se balacareste in ultimul hal si demonstreaza neajunsurile lui Bowes atunci cand tre sa scrie despre altceva decat droguri si relatzii gay depresive. Principala problema e ca intriga tzine cam 20 de pagini iar desfasurarea actiunii 1 pagina, genul ala de poveste care lasa impresia ca autorul s-a plictisit si si-a bagat picioarele.
Am aflat de Richard Bowes remarcandu-l printre castigatorii World Fantasy pe anul asta, iar romanele alea mozaic de care pomeneam sunt bine cotate (Minions of the Moon a castigat premiul Lambda pt gay SF, From the Files of the Time Rangers a fost nominalizat Nebula, iar viitorul roman va contzine sub forma de capitole doua finaliste Nebula). In ciuda acestui pedigree, culegerea de fatza mi-l prezinta pe Bowes ca pe un autor de 3 stele, cu multe calitatzi dar la fel de multe lipsuri. Bowes se tzine bine atata timp cat lucreaza pe terenul realismului, dar in clipa in care tre sa-si puna imaginatzia la incercare, sa creeze lumi noi si elemente pulp cam da chix. Macar daca le-ar ocoli de tot, dar le baga si pe urma le fusareste demonstrand ca principalul sau obiectiv este sa se victimizeze legat de ce inseamna sa fii junkie, gay si sa ai cancer.

Ajuta la aprecierea povestilor si prefatza scrisa de Jeffrey Ford care reuseste sa elogieze convingator mixul fantasy+biografic al lui Bowes, ascunzandu-i sub covor lipsurile. De fapt, incercand sa scuze stilul saracacios al autorului, zice ca acesta face parte din acei autori care cauta "the style of having no style", in scopul imprimarii autenticitatzii si indepartarii scriitorului din postura de intermediar intre cititor si poveste.

In concluzie, as recomanda celor interesatzi de autorul asta sa astepte aparitzia romanului incropit din nuvele Dust Devils decat sa citeasca fragmentele de roman publicate aici pe post de nuvele.

- plusuri: mixul ingenios de biografic si fantastic
- minusuri: scriitura simpla, imaginatzia destul de redusa a autorului il incorseteaza in teme obsesive; faptul ca jumatate din contzinutul volumului a aparut sau va apare in cadrul unor romane mult mai solide decat ce se poate citi aici
- recomandare: fanilor Brett Easton Ellis si a "realismului magic" de factura urbana; fanilor Charles de Lint; fanilor literaturii gay-confesionale; orishicum, repet ca as indruma lumea spre romane mai degraba decat spre volumul asta


Saturday, April 10, 2010

Cotidian2

1. De luna asta ma gasiti regulat in Dilema Veche, care s-a lansat in format nou, haine noi, freza noua, echipa improspatata. A mea e rubrica muzicala care se va apleca mai mult spre jazz dar nu neaparat, mai corect spus ar fi intersectia dintre jazz, rock, progresiv, electro si folk etiopian. Rubrica a debutat mai deunazi cu albumul norvegienilor Jaga Jazzist (tot prin articolul asta, la sectiunea "de acelasi autor" gasiti si celelalte cronici muzicale pe care le-am scris pt Dilema de cand am renuntat sa mai scriu despre muzica pe blogul asta; probabil ma voi rezuma la a recomanda albume prin Twitter, plus cate un post mai detaliat legat de topurile personale muzicale o data la juma de an).

Relansarea a ocazionat si niste clipuri promo imbietoare din partea oamenilor care au dus in spinare revista atatia ani:







2. Nadajduiesc ca in curand voi izbuti sa rotunjesc primul articol despre zombie din istoria publicisticii romanesti, tot pt stimabila Dilema, mai exact pt versiunea mai pulp a sa, Dilemateca.

3. Sper ca ati remarcat ca anul asta la Artmania o sa cante nimeni altii decat Sisters of Mercy, parintii goth rockului care a inspumat atatea suflete pe la noi in ultimii 20 ani (suflete care de fapt nu prea auzisera de Sisters of Mercy, decat de coveruri dupa ei). Asta dupa ce mai deunazi l-am avut pe marele mester de la Dead Can Dance, pe care nu l-am vazut din cauza ca am devenit un corporatist infect cu un interes tot mai scazut pentru aspectele spirituale ale vietii. Sper sa ma salveze cineva. Cam tot din aceleasi motive probabil nu voi pupa nici Sonisphere, care aduce laolalta cateva din trupele pe care am vrut tare mult sa le vad (Rammstein, Volbeat, Mastodon, plus niste trupe de thrash american de 2 lei, plus Manowar). Oricum, se pare ca muzical vorbind asta e cel mai tare an din istoria poporului roman de la Burebista pana in zilele noastre.

4. Apropo de Burebista, sper ca sunteti la curent cu teoriile unui mare speculator istoric, Napoleon Savescu, care a compus si niste muzica care sa-i sustina parerile despre suprematia dacilor in Europa. E musai sa ii ascultati muzica, disponibila pe site. Favorita mea e asta:

Că dacii-nvăţară latina aşa uşor,
Vezi, asta nu mă miră şi zis-am: 'Bravo lor!'
Dar că-şi uitară limba, vocabular întreg
Vezi domnule, eu asta nu pot sa inţeleg!
[...]
Cum e posibil asta? Îndată vă explic,

De n-aţi pierdut răbdarea şi m-ascultaţi un pic:
'Naintea erei noastre, cât? nu prea ştiu precis
La Nord şi Sud de Istru (de Herodot e scris)

Trăia un popor harnic, pe plaiuri Carpatine
Ce cultiva pământul, vana, creştea albine


Va las sa va delectati cu piesa la adresa asta, acolo la linkul muzica gasiti si alte bijuterii de genul asta.

5. Am fost la teatru de papusi, la piesa Motanul Vrajitoarei, regia Decebal Marin (ca tot vorbim de daci). Imi propusesem sa scriu o recenzie, dar n-am inteles o iota din piesa asta. Nu stiu cat inteleg copiii, o fi ceva comunicare din aia para intre papusi (care se exprimau numai prin onomatopee si chiraituri) si copii care prind inca frecventze extraterestre prin fontanela. In orice caz m-am ingrijorat pentru viitorul Romaniei, daca astora mici de la 3 ani le baga pe gat teatru de papusi care seamana cu Rabbits a lui David Lynch, sa nu ne mai miram ca pun bombe in scoli si se sinucid dupa ce se uita la Avatar.

6. Mai deunazi pe pagina culturala a ziarului Adevarul.ro a aparut o enormitate sora cu somnul ratziunii, aia care naste monstri. Individul care e platit, probabil, sa se ocupe de pagina respectiva, a anuntat ca in colectia de hardcovere Adevarul (deci chiar colectia ziarului care facea anuntului) va aparea romanul Razboiul Lumilor care, cica, ar fi povestea panicii create de o emisiune radio a unui anume Orson Wells (aici i s-au amestecat numele Wells/Welles in cap sarmanului bizon). Nu sunt multe lucruri care ma mai fac sa-mi fac cruce pe lumea asta, dar la asta am si scuipat in san si m-am rugat pentru un sfarsit al lumii cat mai putzin dureros. Din pacate textul a fost sters la insistentele comentatorilor, mai bine taceau si lasau gogoasa sa pluteasca o vreme prin Matrix. Oricum, textul suna cam asa:

Romanul „Războiul lumilor” (1898) descrie panica isterică a cetăţenilor americani care ascultaseră adaptarea radiofonică a unui text de Orson Wells şi au crezut că se confruntă cu o invazie adevărată a Pământului de către marţieni.

7. In final, niste dedicatii speciale pentru toti rockerii din Romania:

Monday, April 05, 2010

Filmele vorbite pe la spate - martie 2010


Filme musai

Cold Souls. Un SF metaforic si umanist pe directzia Being John Malkovich, Eternal Sunshine..., doar ca nitel mai sentimentalist din pricina ca e realizat de o frantzuzoaica. Marele actor Paul Giamatti (pe care l-ati vazut in 100 de filme dar nu i-ati retinut niciodata numele) se joaca pe sine. Giamatti e solicitat sa joace intr-o piesa de-a lui Cehov care-l deprima cumplit asa ca apeleaza la serviciile unui medic care-i garanteaza ca poate sa scoata sufletul din el si sa i-l puna deoparte, intr-un borcan, scutindu-l astfel pentru o vreme de povara sufletului. Fara suflet, Giamatti e cam kknar si se simte gol pe dinauntru asa ca la un momendat isi solicita sufletu inapoi, dar, mare nenorocire, acesta a incaput pe mainile unor traficantzi rusi de suflete. Pana la lamurirea problemei, Giamatti primeste provizoriu sufletul unui poet rus, ceea ce-l si ajuta sa duca la bun sfarsit piesa lui Cehov dar nu-l implineste defel. Un film destept si un Giamatti de Oscar, in special pentru modul in care diferentziaza actorul cu suflet, fara suflet si cu sufletul unui poet rus.

Daybreakers. Cel mai bun film cu vampiri de la From Dusk till Dawn incoace (Let the right one in m-a enervat ca mi-a amintit de balbaitul - artistic vorbind - Gus Van Sant iar The Thirst inca n-am vazut). E drept ca nu-s fan vampiri dar am vazut totusi destul de mult din genul asta iar nivelul in care se scalda genul de la Twilight/True Blood incoace mi se pare de prost gust si face ca trendul precedent (Underworld/Blade) sa para foarte cool (desi nu e). Autorii lui Daybreakers, fratzii australieni/nemtzi Spierig au aterizat in lumea filmului in 2003 cu filmul de pionierat caruia ii datorez apetitul meu pentru filme cu zombie, bijuteria australiana Undead (cu 1 an inainte de Shaun of the Dead si de remakeul Dawn of the Dead, considerate responsabilele pentru revivalul comercial al genului). La vremea respectiva Undead a fost o revelatzie a horrorului independent, cu o poveste complexa, efecte speciale de calitate (fratzii Spierig sunt de fapt CGI-sti la origine) si umor negru venind pe filiera horrorului australian din tineretzile lui Peter Jackson. Cam pe aceleasi coordonate e si Daybreakers, doar ca asta vine cu pretentzii de blockbuster si actori mari (Ethan Hawke, Willem Dafoe, Sam Neill). Hawke joaca rolul unui vampir hematolog care incearca sa inventeze Hemacilina, un substitut pentru sange necesar intr-o lume populata de vampiri in care oamenii sunt tzinutzi pe post de vite pentru recoltarea de sange si, in plus, sunt si pe cale de disparitzie. Un vampir senator (pleonasm) lupta pentru drepturile animalelor (=oamenilor) si pentru necesitatea ca specia sa fie conservata pentru binele comun, atat al oamenilor in curs de extinctzie cat si al vampirilor infometatzi de propriul consumerism. Pe de alta parte, unii vampiri nu-s de acord cu inventarea Hemacilinei, caci e sintetica, contzine E-uri samd, asa ca sangele uman adevarat e traficat la pretzuri mari de vampirii corporatisti (alt pleonasm). Criza economica loveste pe toata lumea, iar vampirii nazisti fac experimente pe vampiri puscariasi privind efectele deprivarii de sange, efecte care se manifesta prin faptu ca li se fac urechile clapauge si de la o vreme se transforma in zombie, canibalizandu-si proprii semeni. Romantza si tensiunea erotica e eliminata cu desavarsire din vampirism, apropiind filmul de o zona ceva mai underground a genului (scriitori ca SP Somtow, Brian Lumley) in care vampirii nu mai sunt luceferi care in lumea lor se simt nemuritori si reci, ci brute flamande si consumeriste, ceea ce ocazioneaza o excelenta alegorie sociala ce se inscrie in seria SFurilor recente axate pe comentariu social (District 9, Surrogates, Moon). Din pacate filmul e cam scurt si n-apuca sa spuna o poveste cu cap si coada, concentrandu-se mai mult pe depanarea contextului plus o scena lunga de carnagiu in detrimentul plotului si personajelor. Ceea ce e oricum preferabil fatza de Surrogates unde premisa era inghesuita in genericul de inceput si restu filmului era un action movie cu fir intins.

Up in the Air e o mostra de horror corporatist total diferita de ce stiam de la britanici (The Office, The Thick of It). In primu rand pentru ca e american, deci mai putzin visceral. Dar oricum, tot horror e, in plus e plin de invatzaminte, cu actori mari (toti cei 3 actori principali au fost nominalizati la Oscar pt filmu asta!) si unul din cei mai tari regizori tineri ai momentului, Jason Reitman (fiul lui Ivan, autorul seriei Ghostbusters si a comediilor cu Arnold). Sa incep cu Reitman: baiatu asta, de-o varsta cu mine, are mai multe nominalizari la Oscar (pt scenariu/regie) decat filme facute si e autorul uneia din cele mai destepte comedii ever - Thank You for Smoking. A mai facut Juno, care m-a lasat cam rece, si Up in the Air care e undeva intre cele doua. Cum nu e dreptate pe lumea asta, Thank You for Smoking, desi e cel mai tare, e singuru dintre filmele lui care n-a pupat pe la Oscaruri (a fost totusi remarcat la Globuri). Dar despre alceva e vorba aici: cei 3 actori de Oscar din Up in the Air sunt Clooney in rolul unui specialist in concedieri, Vera Farmiga, in rolul unei corporatiste cu gust pentru aventuri sexuale cu corporatisti necunoscuti, si Anna Kendrick, in rolul unei ucenice corporatiste care inventeaza o metoda de concediere prin webcam, ce aduce mari economii in vremea asta de criza. De remarcat ca Kendrick a jucat si in seria cu vampiri Twilight, unul din filmele de top ale Zmeurii de Aur de anul asta, deci cu atat mai surprinzatoare schimbarea ei de stil.

Alice in Wonderland e, ca mai toate filmele lui Tim Burton, o poveste arhifumata (un pic corcita din mai multe povesti ale lui Lewis Carroll, de fapt e mai mult un sequel la ce citisem eu cand eram mic sub titlul Alice in Wonderland). Dar iaca Tim Burton, care n-a facut in viatza lui un film original (numai remakeuri, ecranizari, pastishe plus biografia marelui Ed Wood) reuseste sa stea cu spatele drept, ba mai e si numit prezedintele juriului de la Cannes si nu-l trage nimeni de maneca ca pe sarmanu Cameron care macar s-a straduit sa ne dea niste sfaturi de viatza si la schimb noi am aruncat cu kkt in el ca e american prost si lacom care ne umbla cu mana prin portofele. Bine, niste sfaturi parca si Burton incearca sa ne dea, dar le da cam in scarba (It's impossible! Only if you believe it is!) si in rest isi vede de treaba lui, aceea de a calca, vizual vorbind, pe urmele lui Avatar, minus impactul 3D care aici cam lipseste (desi printre designerii filmului se numara si oameni din echipa tehnica a Avatarului). Mult mai mult decat in cazul Avatar, filmul lui Burton este realmente doar un pretext pentru vizual, cu un scenariu care pe langa ca nu inseamna nimic mai e si cam varza, mai exact ghiveci (atat luat separat, cat si raportat la materialul literar original). Ei, acuma nu cred ca se astepta nimeni la mai mult asa ca oricine s-a bucurat de Planet of the Apes, Sleepy Hollow, Sweeney Todd, o sa se bucure si de asta. Caci Tim Burton face pan la urma ce a facut intotdeauna: exercitii de stil, care aici se preteaza foarte bine la ceea ce esentzialmente este viziunea unui pedofil asupra unei povesti pentru copii. De remarcat si actorii, adunatzi de prin familia regizorului: finul Depp cu strungareatza si ochi postapocaliptici, nevasta Bonham Carter cu capu mare si figuri in program si Crispin Glover pe care nici nu mai stiu de cand nu l-am mai vazut (plus voci celebre gen Christopher Lee). De retzinut reactia lui Tim Burton la numirea sa in prezidiul juriului Cannes: After spending my early life watching 48-hours horror movie marathons, im finally ready for this.

Sweet and Lowdown s-ar putea sa fie cel mai tare film al lui Woody Allen, cel putzin din alea pe care le-am vazut eu. Filmu e o biografie fake a celui mai mare chitarist ever, Django Reinhardt (care baga cam ca Malmsteen, Petrucci si Vai adunatzi laolalta). Numai ca biografia asta e mascata in alta biografie, a unui chitarist fictiv american jucat de Oscar de catre Sean Penn. Creca Reinhardt asta n-a ajuns niciodata in SUA iar Woody Allen vroia sa faca un film american asa ca a ajuns la compromisu asta: a facut un personaj care seamana la fix cu Reinhardt, canta in tot filmu piesele lui Reinhardt (la unele faze Sean Penn chiar se chinuie cu niste riffane) si tot filmu sustzine ca e fanu lui Reinhardt, care e cel mai tare chitarist ever, desi era tzigan. Printre gagicile din viatza eroului se numara o autista jucata de Samatha Morton (nominalizata la Oscar in ciuda faptului ca nu scoate o vorba) si o fitzoasa jucata de Uma Thurman. Pasiunile eroului sunt uitatu la trenuri, impuscatu de shobolani, cleptomania si proxenetismul, o combinatzie care creeaza un erou tragicomic, vag asemanator cu Ed Wood/DJ Boros. Filmul parodiaza o gramada de biografii (cam ca Walk Hard dar mult mai bine legat si mai serios, cat de serios poate fi Woody Allen).

Filme contra plictiselii

Armored. Nimrod Antal, autorul marii capodopere unguresti Kontroll, si-a vandut sufletul americanilor. Horrorul sau Vacancy s-a dovedit cam ingust (si la propriu, si la figurat) si nici noul sau film, Armored, nu e prea grozav in ciuda unei distributzii cu Jean Reno, Laurence Fishburne si Matt Dillon. Oricum, am mare incredere in urmatorul proiect al lui Antal, un nou film in seria Predator, produs de Robert Rodriguez, cu Adrien Brody si Danny Trejo (a aparut si traileru!). Oricum, nici Armored nu e chiar o mizerie - arata bine si are un soundtrack supermisto. Altfel, e un film de actziune simplist: O gasca de shoferi care lucreaza pentru o firma ce asigura transport blindat pt banci se hotarasc sa-si insceneze propriul jaf si sa se fofileze cu banii pe care tocmai ei sunt insarcinatzi sa-i transporte. Din pacate pe unu dintre ei il apuca un acces de cinste si se razgandeste, inchizandu-se intr-una din dubele alea blindate, cu bani cu tot, iar colegii lui tot filmu se chinuie sa-i sparga parbrizu si sa-l stranga de oua pe colegul lor tradator. Putea fi un film de mare tensiune psihologica, dar merge mai mult pe bataie si urmariri cu dubitzele.

The Children. Filmu asta l-am gasit cam in toate top 10-urile horror pe anul trecut, in plus e facut de doi englezoi care au debutat promitzator in zona asta: autorul lui Waz (un fel de Saw mai realist), respectiv autorul lui The Cottage, o comedie brit horror cu Gollum si unu din League of Gentlemen. The Children are multe in comun cu horroru foarte classy pe care l-am recomandat luna trecuta, House of the Devil. Adica e o sinistroshenie lenta, superatmosferica, cu mare atentzie la detalii stilistice si cu actziune putzina. Din pacate, spre deosebire de House of the Devil in The Children se mai si moare si aici sunt marile lipsuri ale filmului - scenele violente sunt cam prost montate si complet neconvingatoare. Povestea e despre doua cupluri cu copii care se duc la o cabana la saniush. Acolo adultzii sunt hacuitzi rand pe rand de proprii copii din motive neclare si, din pacate, in niste moduri fara noima, care submineaza toata gravitatea atmosferei. Sunt multe scene excelente in filmu asta si copiii sunt supercreepy dar din pacate nu functioneaza ca intreg. Strict pt fanii genului, oricum cei 2 mesteri, regizoru Shankland si scenaristul P.A.Williams sunt doua nume de urmarit.



Crap

The Stepfather
. Vroiam sa-l pun la filme contra plictiselii datorita actorilor merituosi (unul din eroii Nip Tuck si Amber Heard, bunoaca din All the boys love Mandy Lane, care aici umbla tot filmu in chilotzi). Dar pan la urma m-am razgandit si m-am enervat din cauza ca in tot filmu nu apare o picatura de sange (decat cand se taie unu la barbierit) in conditziile in care filmu asta e remakeul unui horror optzecist destul de violent. De fapt The Stepfather in original e o trilogie, cu Locke din Lost in rolul principal, al unui dezaxat in cautarea iubirii care se tot cupleaza cu gagici divortzate cu copii si incearca sa devina un sotz/tata model, dar de la o vreme cate ceva il enerveaza si isi omoara familiile adoptive si merge mai departe, cu alt nume, cu alta freza, la alta gagica. Filmul reuseste sa arunce la gunoi toate calitatzile originalului si sa reduca totul la un thriller PG13 care nici macar poanta n-are, sex ioc, violentza ioc (decat din aia domestica, in care sotzii alearga unu dupa altu prin casa strigandu-si reprosuri). De remarcat ca e regizat de un anume Nelson McCormick, considerat in mediile cunoscatorilor the Hannah Montana of horror, in sensu ca toate filmele lui sunt family movies cu pretentzii de horror (si rating PG13).