Saturday, March 04, 2017

Maraton de Oscaruri musai de vazut: Short Animations 2017, Arrival, Birdman, Revenant, Wild Tales

E sezonul Oscarurilor, asa ca se mai nimereste sa vad si eu cate un film din asta mai cunoscut, despre care mai pot vorbi cu lumea fara sa se uite lumea ciudat la mine. Nu-s neaparat filme de la Oscarurile de anul asta, caci pentru mine sezonul premiilor e mai degraba ocazie sa imi amintesc ca nu am vazut filmele nominalizate in anii trecutzi.

Calupu asta de care scriu aici contzine cateva din titlurile pe care le recomand ca fiind musai.

Animatziile Short 2017

Lumea nu prea vorbeste despre scurt-metrajele de la Oscaruri. Sunt acolo doua categorii: una cu scurt-metraje live action (cu actori), una cu scurt-metraje de animatzie. Sunt doua categorii blestemate care, desi ofera in fiecare an cateva capodopere memorabile, nu ajung sa capete faima pe care o merita, iar autorii lor sunt tarziu promovatzi la a face lung-metraje, unii niciodata. Scurt-metrajele nu prea sunt distribuite in cinematografe, abia le mai prinzi in cate un festival, nici pe DVD nu apar multe dintre ele. Mai prinzi cate unu pe youtube cand autorul isi baga picioarele si ii da drumul la popor.

Nici io nu le-am prea urmarit dar chiar zilele astea la Cinema Victoria a fost un overview al nominalizarilor Oscar ce a inclus un calup cu toate scurt-metrajele de animatzie nominalizate in 2017 (nu doar cele din lista finala, ci si cele din lista lunga). A fost o splendoare.

Cel care a castigat, Piper, m-a enervat in mod deosebit. E o animatzie Pixar extrem de avansata tehnologic, cu niste pescarushi care ciugulesc scoici. Ce m-a enervat la filmuletzul asta e cat de realista e animatzia, pana la punctul la care te intrebi ce rost mai are sa faci animatzie, daca scopu e sa simulezi realitatea. Probabil asta e drumul spre cinematografia in care actorii vor fi complet simulatzi si nu mai trebuie sa li se plateasca salariile alea supradimensionate. Nici actorii nu vor mai trebui sa-si albeasca dintzii, sa-si puna tzatze etc. Asta e viitorul cinema-ului iar filmuletzu asta cu pescarushi e dovada. Dar nu-s convins ca asta e drumul pe care vreau sa apuce cinema-ul. In mod clar nu asta e drumul pe care vreau sa apuce filmul de animatzie. Cica regizorul a lucrat 3 ani la cele 5 minute cat are filmu asta.

Celelalte finaliste (inclusiv cele de pe lista lunga) sunt mai creative si ingenioase.

Pearl e o animatzie Virtual Reality 360° asa ca vizionarea sa in cinematograf e cam limitativa. Cica e prima nominalizare Oscar de tipul asta si face parte dintr-un proiect finantzat de Google (Google Spotlight Stories, sunt mai multe shorturi VR, se pot viziona aici). Nu prea se intampla mare lucru, e mai mult un videoclip cu niste indivizi care canta intr-o mashina. Daca aveam o casca VR puteam sa ma uit la toata lumea din mashina sau ceva de genul asta. E totusi destul de imersiv si la cinema. Regizorul Patrick Osborne are deja un Oscar, tot pentru scurt-metraj de acu 3 ani.

Blind Vaysha e adaptare dupa excelenta povestire fantasy a scriitorului bulgar Georgi Gospodinov. Foarte faina povestea, cu o fata al carei ochi stang vede trecutul in timp ce ochiul drept vede viitorul. Cand incearca un gagiu sa o agatze, acesta ii apare intr-un ochi drept copil, iar in celalalt drept boshorog, ceea ce-i cam taie cheful gagicii. Animatzia e bazata pe grafica scrijelita de mana, foarte stilizata.

Pear Cider and Cigarettes e cel mai lung dintre ele (cam juma de ora), cu o grafica in stilul clipurilor Gorillaz (poza de mai sus) si o poveste cu caractere puternice, excelent narata intr-un stil noir. Povestea e despre un alcoolic care cauta sa faca rost de un ficat nou prin China.

The Head Vanishes e o poveste trista despre Alzheimer, despre o batranica care umbla cu propriul cap in bratze si la un momendat il pierde intr-un tren.

Au mai fost inca vreo 3-4 mai slabutze sau doar amuzante, dar astea de le-am pomenit aici sunt cam musai de vazut. Daca stie cineva o sursa de scurt-metraje de la Oscarurile din anii trecutzi sa-mi zica (alta decat fesivalurile de gen, care-s destul de rare).


*************************************************************************

Arrival

(regizat de Denis Villeneuve, autorul lui Incendies, Sicario si al viitorului Blade Runner)

Am intzeles ca lumea s-a dus la filmu asta sperand la un nou Independence Day. Altzii nu s-au dus tocmai din cauza ca erau satui de inca un Independence Day. Pana la un punct si regizorul incearca sa lase spectatorului impresia ca avem de a face cu un Independence Day - e parte din strategia de "dumbing down" a povestii originale pe care se bazeaza acest film, ca sa o priceapa tot prostu. Povestea e nuvela superdesteapta The Story of Your Life a lui Ted Chiang (tot la "dumbing down" se incadreaza si modificarea titlului, care are conotatzii importante in povestire).

Avem totusi un regizor mare si inovator aici - Denis Villeneuve (pe mana caruia s-a dat si viitorul film Blade Runner). Povestea originala e greu de ecranizat - acel gen de SF supersmart care nu se prea consuma la noi, cu actziune putzina si speculatzie bazata pe teorii stiintzifice de nisha - in cazul de fatza o teorie mai ciudata numita "relativitate lingvistica", care zice ca limbajul determina in mod drastic modul in care percepem si ratzionam realitatea. Wikipedia ofera o gramada de detalii interesante care merita studiate pentru a intzelege cu adevarat filmul. Aveam si eu o teorie mai demult, ca motivul pentru romanii percep realitatea altfel decat restul popoarelor e limba romana, cu excesul ei de acorduri si formalisme ce stau in calea comunicarii eficiente, oferind mereu pretexte lingvistice de fofilare de la realitate. Ma bucur ca in sfarsit s-a facut un film despre teoria asta, pacat ca e cu extraterestri si nu cu romani.

Dupa preludiul relativ standard al povestii, cu nave extraterestre misterioase si nitzel suspans militaresc, filmul se asheaza in matca intelectuala a povestii, reducand mult actziunea si concentrandu-se pe efortul unei lingviste de a stabili un canal de comunicare cu extraterestrii care stau cam prost cu virgulele si cratimele. Sigur, filmul e nevoit sa simplifice mult pentru a fi entertaining, insa regizorul gaseste solutzii vizuale ingenioase pentru a exprima miza povestii. Asta nu inseamna ca cocalarilor le va placea filmul ci doar ca, daca sunt putzin atentzi, s-ar putea sa-l intzeleaga, ceea ce e suficient incat sa-l putem considera pe Villeneuve un regizor de geniu.

P.S. Ca in toate filmele regizorului, mixul sunetului are un rol extrem de important, fiind rasplatit deja cu un Oscar.


*************************************************************************

Birdman

(regizat de Alejandro Inarritu, campion al nominalizarilor Oscar)

Film autoreferentzial despre cariera lui Michael Keaton care, dupa succesul cu Batman la inceputul anilor 90 a disparut incet-incet in uitare, fiind nevoit chiar sa-si schimbe numele (la botez il chema Michael Douglas, dar cand a crescut mare n-a mai incaput de celalalt Michael Douglas).

Birdman mizeaza pe un conflict intre arta teatrului si arta blockbusterului cu supereroi, conflict falfait pe la nasul spectatorului obligandu-l cumva sa fie partinitor, ceea ce mi s-a parut extrem de iritant in cateva scene foarte preachy. Mai ales cand Twitteru si Youtube-ul sunt prezentate ca fiind de aceeasi parte a acestui razboi cu arta autentica a teatrului. In recenzia lui Gorzo zice ca filmul e balansat in a analiza ambele tabere, insa eu l-am perceput cam one-sided.

Michael Keaton ne e prezentat drept superstarul ofilit care in tineretze a jucat in seria de filme retardate Birdman iar la batranetze, divortzat, avand o fiica junkie si fiind cam rupt in cur, decide sa se salveze spiritual prin teatru, regizand pe Broadway o piesa de kkt dupa Raymond Carver. Personal am un cui impotriva literaturii lui Carver (de fapt impotriva povestii din centrul acestui film) si am o apreciere deosebita pentru benzile desenate (cu sau fara supereroi), asa ca pe mine filmu asta m-a prins in tabara greshita cu aspectele sale moraliste.

M-am bucurat totusi sa vad un film excelent gandit tehnic de mexicanul Inarritu (care are nominalizari Oscar la toate filmele pe care le-a facut pana acum!) si de directorul sau de imagine - acelasi gagiu care testase tehnica scenelor lungi anul trecut in Gravity (tot al unui mexican, apropo). Birdman e un cu totul alt fel de film decat Gravity dar apeleaza la aceeasi tehnica, incat ai la un moment dat impresia ca intreg filmul a fost tras dintr-o singura filmare, iar soundtrackul de percutzie a jazzerului mexican Antonio Sanchez contribuie ingenios la aceasta impresie. E dragutz si felul in care stilul prozei lui Carver e tradus in stilul filmului - majoritatea scenelor sunt dialoguri close up intime, foarte putzin din film ia distantza fizica fatza de chipurile personajelor, reusind totusi sa arate ca un film si nu ca ecranizarea unei piese de teatru filmata de aproape. Creca filmul asta e pentru cinema ce este jazzul pentru muzica.

Edward Norton face un rol de zile mari ca actor de teatru dement-narcisist, o conditzie psihica care am impresia ca e boala profesionala in teatru (cel putzin la noi). Cica si Emma Stone a avut o nominalizare Oscar, dar nu o tzin minte facand ceva relevant prin filmu asta. De fapt mi se pare atat de shtearsa incat tot uit cum o cheama, desi o tot vad in filme de ceva vreme.


*************************************************************************

The Revenant

(regizat de Alejandro Inarritu, acelashi campion al nominalizarilor Oscar)

Sa le spuna careva celor de la cinema-ul Florin Piersic sa schimbe lampa la videoproiector. Vizionand filmul acolo ramasesem convins ca e alb-negru, si am avut o mare surpriza afland ca e color, si inca intr-un fel impresionant vizual.

Inarritu a mentzinut cu acest film recordul de a fi fost nominalizat la Oscar cu toate lung-metrajele pe care le-a facut. Filmul asta e foarte diferit de Birdman, si cu atat mai impresionant in ce priveste gama tehnica cu care lucreaza regizorul. Close-up-urile si scenele neintrerupte din Birdman sunt aici inlocuite cu filmari in unghi, de jos in sus, aducatoare aminte de Terrence Mallick, si cu scene largi, cu natura, tarkowskiene. E totusi o minciuna acuzatzia ca e un fel de documentar Animal Planet cu Di Caprio plimbandu-se prin decoruri. E o aventura western cinstita, cu o poveste simpla in care miza nu sunt evenimentele (se pot rezuma intr-o fraza) ci experientza senzoriala a vizionarii si a insotzirii protagonistului in lupta sa cu natura.

Filmul e musai de vazut in conditzii tehnice propice caci mizeaza pe impactul senzorial, reuseste sa para 3D fara sa fie 3D. Cine e interesat strict de cat de "interesanta/previzibila" e povestea si ce se intampla in el, va spun eu aici, sa nu mai datzi banii degeaba: e un fel de prequel la Martzianul, doar ca se petrece pe Pamant cu 100 si ceva de ani mai devreme si nu e o comedie. Leonardo di Caprio joaca rolul unui nenorocit abandonat de amicii sai intr-o padure dupa ce a fost terfelit de un urs. Cumva, nenorocitu reuseste sa nu moara, sa se intoarca la locul de munca si sa se razbune pe un coleg de munca care il sapase, jucat de Tom Hardy.

Are si ceva din Sadoveanu povestea (desi in versiunea originala, a povestii reale dupa care e inspirat filmul, personajul lui Di Caprio se impaca cu colegu de serviciu care il sapase; dar probabil ar fi fost superlame sa arate asta in film).


*************************************************************************

Wild Tales

(regizat de Damian Szifron, argentinian in ciuda numelui unguresc)

Film argentinian (finalist la Oscarul pentru film strain) teribil de funny care a fost promovat la noi ca fiind produs de Almodovar, nu intzeleg de ce. E o comedie neagra in stilul lui Alex de la Iglesia, de fapt o antologie de 6 scurt metraje fara nici o legatura intre ele decat, eventual, tema comuna a razbunarii si personajele cu comportament profund romanesc - o chelneritza tentata de a-si servi un client cu otrava de shobolani; doi shoferi de tip bucureshtean, din aia care se opresc in trafic, latra unul la altul si ies din mashini sa se bata pentru o semnalizare proasta; un cetatzean satul sa tot plateasca amenzi, luand justitzia in propriile maini; un cocalar care a calcat pe cineva cu mashina si incearca sa scape printr-o sofisticata orchestrare de shpagi; o mireasa geloasa in noaptea nuntzii, decisa sa se razbune in mod brutal; un pilot Wizz-Air satul de viatza. Orice detalii suplimentare ar fi spoilere.

Nu e nimic spectaculos la modul artistic in filmele astea, dar toate sunt foarte hazlii, cu twisturi si gaguri delicioase. Un film care poate bine dispune pe oricine, mai putzin daca chiar cunosti pe cineva caruia sa i se fi intamplat ceva asemanator cu una din povestile din film.



Thursday, February 23, 2017

Great Moments in Bad Movies: cvintalogia Phantasm si trilogia Feast

Tara se duce pe râpă asa ca m-am reapucat de maratoane de filme survival horror mai vechi, cand filmele astea se faceau mai mult cu pasiune si mai putzin cu pricepere, iar cu bani aproape deloc. Nu le-as recomanda decat fanilor genului, caci restul vor profita de neajunsurile tehnice sa le declare irelevante, insa comunitatea horror va aprecia similaritatzile cu vremurile de asediu mutual in care traim.



Trilogia Feast

(regizata de John Gulager, debutant la 50 de ani)

Trilogia Feast a fost finantzata mai mult in gluma de catre Ben Affleck si Matt Damon prin intermediul unui concurs de scenarii castigat de Marcus Dunstan si Patrick Melton - vedete ale genului torture porn prin contributziile aduse la seria Saw (ca scenaristi) iar ulterior prin filmele The Collector/The Collection cu care au incercat sa initzieze propria serie (impresii aici). Gasesc totusi ca cea mai reusita isprava a lor este aceasta trilogie Feast - tot din postura de scenaristi, regia fiind oferita unui dubios pe nume John Gulager care astfel a debutat ca regizor la 50 de ani, iar ulterior avea sa capete notorietate cu filmul Piranha 3DD (campion al Zmeurii de Aur). Regizorul e notoriu pentru nepotismul sau extrem - personajul principal aici e jucat de taica-sau (de 80 de ani) si filmul mai are in distributzie pe nevasta-sa si frate-sau.

Primul film al trilogiei e excelent, o comedie splatterpunk in spiritul filmelor de inceput de cariera ale lui Peter Jackson, cu ceva elemente din From Dusk Till Dawn. Intr-un rol extrem de funny apare Henry Rollins, ca speaker motivatzional (ceea ce Rollins si este in viatza reala) care incearca sa calmeze un grup de indivizi asediatzi intr-un bar de catre niste extraterestri horny. In partea a doua unele personaje reusesc sa scape din bar, fiind capturate de o gasca de lesbiene motocicliste si niste midget wrestleri care intra in conflict cu aceiasi extraterestrii horny, fatza de care lesbienele nutresc o profunda ura feminist-xenofoba. In partea a treia grupul se imbogatzeste cu un karatist pe nume Jean-Claude Seagal (sic) si cu un cowboy eroic care moare chiar cand parea sa devina personaj principal.

Necazu e ca cu fiecare minut ai senzatzia ca trilogia se dezintegreaza si se destrama, simtzi cum banii sunt tot mai putzini la fiecare scena, efectele speciale tot mai neterminate, actorii tot mai exasperatzi, iar in privintza umorului ultimul film practic face mishto de primul. Trilogia se incheie glorios cu un mariachi care povesteste in versuri tot ce s-a intamplat si deplange faptul ca s-a terminat bugetul filmului, lasand povestea oarecum neterminata. Autorii zic ca aveau scenariu pentru inca un film dar n-au fost lasatzi sa-l mai faca.

Luata ca intreg trilogia e destul de nasoala, dar prima parte e un cult-horror musai de vazut, iar celelalte au momentele lor de stralucire, mai ales pentru fanii filmelor self-aware trash cinema produse de Troma sau Asylum.





******************************************************



Cvintalogia Phantasm

(regizata in cea mai mare parte de Don Coscarelli, autorul lui Bubba Ho-Tep)

Seria Phantasm, numarand 5 filme, e una din acele rare serii de auteur in care acelasi regizor se ocupa de toate filmele de la un capat la altul si le scoate cand ii vine chefu, si nu pe banda rulanta.  Profitand de recenta lansare a partzii a cincea din Phantasm, am recapitulat toata seria. E amuzant ca actziunea din partzile 2-5 se petrece intr-un interval de cateva zile, in timp ce actorii au imbatranit in intervalul asta cu zeci de ani. Filmele Phantasm au iesit de-a lungul a 37 de ani: primul in 1979, ultimul anul trecut.

In momentul asta imi mai vine in minte doar seria zombie a lui Romero ca exemplu similar. Cam toate celelalte serii horror celebre au scapat de sub controlul autorului original destul de repede. In schimb filmele Phantasm au devenit tot mai interesante, reushind sa mentzina implicatzi aceiasi actori din anii 70 si pana azi (ce-i drept nu-s genu de actori care sa aiba multe alte joburi la indemana, ci unii care au capatat statut de legende horror tocmai datorita loialitatzii fatza de o comunitate inchisa; in alte filme ei apar mai mult in cameo-uri cu functzie de referintza retro).

In cazul de fatza auteurul este Don Coscarelli, exponent al horrorului absurdist care ne-a dat mai recent simpaticele ecranizari Bubba Ho-tep (dupa Joe Lansdale) si John Dies at the End (dupa David Wong). Ebert zicea ca regizorul Coscarelli este un autor de Great Moments in Bad Movies, iar seria Phantasm cam asta si este. Ambitzia auteurului de a transpune o estetica de avangarda, cu elemente jodorowskiene si un fir narativ incoerent-experimental, in povesti horror ieftine e laudabila si sta la baza reputatziei sale. Metoda e perfectata insa abia la Phantasm IV - singurul film "bun" al seriei, care ar putea fi apreciat si de altcineva decat fanii fanatici.

Povestea e coshmarul unui baiat si al amicului sau (un rocker care are simultan plete si chelie) bantuitzi de spectrul unui om inalt imbracat la costum (the Tall Man, figura iconica a seriei). Omu Inalt rapeste cadavre, le trimite trupurile pe alta planeta sa serveasca drept sclavi zombie iar creierele le extrage si le baga in niste bile de metal care zboara si omoara oameni prin metode destul de avangardiste. De-a lungul seriei baietzelul si amicul sau il tot urmaresc pe Omu Inalt ca sa puna capat conspiratziei, iar Omu Inalt incearca sa ii atraga in armata sa de creiere sburatoare cu care sa distruga Pamantul - filmele trec treptat de la un stil road-movie cu miza maruna la unul postapocaliptic cu miza planetara.

Primul Phantasm a fost facut practic cu non-actori de catre un regizor care avea atunci vreo 20 de ani si tzinea neaparat sa includa in filmul sau scene de sex in cimitir. Ramane totusi un film deosebit in contextul anilor 70 cand filmele cu zombie, slasherele si gialloul italian dominau genul, iar filmul asta nu avea mai nimic in comun cu ele. Phantasm e mai apropiat de ce avea sa faca Carpenter in anii 80 si a influentzat concepte din serii horror mai psihedelice precum Hellraiser si Nightmare on Elm Street. E asadar un film initziatic (pentru toata echipa) si are azi mai mult valoare istorica, cu cateva momente ingenioase ingropate de actorii diletantzi. Phantasm 2, facut in anii 80, e deja un film de Hollywood cu efecte speciale adevarate, cu (=impuscaturi), un road movie in care protagonistii haladuiesc prin orase postapocaliptice devastate de trecerea Omului Inalt. Phantasm 3 continua povestea de road-movie dar schimba stilul intr-o o comedie camp cam idioata (o rapperitza e supposed to be funny cand se bate cu zombie).

Phantasm 4 a aparut in anii 90 si e singurul film bun al seriei, in care mixarea unor scene ce fusesera taiate din filmul original (cand actorii erau mult mai tineri) dau pentru prima data estetica oniric-suprarealista pe care regizorul o tot incearca de la inceput. E si primul film in care apar tentative de explicare a filmelor precedente, iar personajul negativ - cioclul care face trafic de cadavre cu extraterestrii din alta dimensiune - capata in sfarsit personalitate si niste motivatzie.

Phantasm 5 a aparut anul trecut, mult-asteptat de fanii horror. Coscarelli a renuntzat la regie dar a ramas scenarist si producator, asigurandu-se ca filmul e o continuare fireasca a seriei. Avem aceiasi actori - cu 37 de ani mai batrani decat in primul film desi actziunea se petrece la cateva zile diferentza fatza de partea a 2-a. Povestea continua fix de la scena la care s-a terminat filmul precedent dar trisheaza periculos, sugerand ca personajele principale erau demente la un spital de nebuni si tot ce s-a intamplat in astea 5 filme e o halucinatzie (o tactica lenesha de a pune capac seriei). Nu stiu daca va mai exista inca una caci figura iconica a seriei, actorul Angus Scrimm care il joaca pe cioclul Tall Man, a murit imediat dupa filmari. Cei care au apucat sa devina fani n-au de ce sa fie dezamagitzi de noul film, insa orice outsider care ar incerca sa-l vada e complet lasat pe dinafara, nu exista nici macar o tentativa politicoasa de a prezenta personajele si a sumariza contextul povestii.








Wednesday, February 15, 2017

Edward Bryant: Particle Theory

Pedigree:
- premiul Nebula, nominalizari Hugo, Locus (pentru povestirea giANTS)
- premiul Nebula, nominalizari Hugo, Locus (pentru povestirea Stone)
- nominalizari Hugo, Nebula, Locus (pentru povestirea The Thermals of August)
- nominalizari Nebula, Locus (pentru povestirea Particle Theory)
- nominalizare Nebula (pentru povestirea Shark)
- nominalizare Nebula (pentru povestirea Hibakusha Gallery)
- nominalizari Nebula, Locus (pentru povestirea Strata)
- nominalizare Locus (pentru culegere de autor)


Which is the greater tragedy: the fall of an empire, or the end of your marriage? Is it more important to make a major scientific discovery, or to be a good parent to your child? It's a false dichotomy to say that fiction should only concern itself with one or the other [...]. One of the writers who helped me realize that was Edward Bryant. The stories in his collection Particle Theory showed me that science could be used metaphorically to illuminate human experience (Ted Chiang)


S-a prapadit saptamana trecuta Edward Bryant si nimeni nu zice nimic. Uite-asa ne ducem unu cate unu. Nici o mema, nici un anuntz, nici macar prin comunitatea SF romaneasca.

Volumul asta a aparut in anii premergatori mortzii impreuna cu alte reeditari in format paperback, menite sa stranga fonduri pentru tratamentele autorului, dupa ce opera sa fusese foarte multzi ani out of print, gasibila doar prin anticariate ori spicuita in antologii retrospective. Volumele vin cu introduceri extrem de elogioase din partea unor autori esentziali - Ted Chiang, Dan Simmons, Tim Powers, Clive Barker. Creca au iesit in vreo 8 volume acoperind toate fatzetele carierei lui Bryant, dar eu mi l-am luat doar pe asta - acu regret ca n-am luat mai multe, sper ca am contribuit macar cu o doza de insulina in plus. Ellen Datlow deschisese si un crowd-funding pentru a-i usura ultimii ani de viatza insa cumva suntem obishnuitzi sa percepem scriitorii drept ne-oameni, ca pe nishte mashinarii de produs text, iar suportul n-a fost grozav. Lumea l-a cam uitat pe Edward Bryant. Sper sa n-ajung sa am nevoie de crowd-funding ca sa tzin in viatza blogul asta.

N-o sa gasitzi multe culegeri de autor in care sa fie adunate laolalta 7 povestiri finaliste Nebula (2 castigatoare). Ma rog, se mai gasesc pe ici pe colo, dar toate cele care imi vin in minte sunt retrospective de cariera. Volumul asta insa asha s-a nimerit - cuprinde abia decada 1970-80 din cariera autorului, si nu cred ca mai exista autor SF care sa fi acumulat 7 nominalizari Nebula in primii 10 ani de cariera profesionista. Efervescentza i s-a mai domolit in anii 80, apoi a avut un reviriment ca autor horror (!) in anii 90, dupa care s-a stins de tot din pricina problemelor de sanatate in mod profetic descrise chiar in povestirea ce da titlul volumului de fatza. De fapt eu am auzit de el ca autor de horror, prin ecranizarea prozei sale While She Was Out (revenge story feminist de acu 10 ani, cu Kim Basinger), si abia cu ocazia acestei campanii de reeditari am avut ocazia sa ma aplec asupra prozelor sale SF.

Un alt aspect care il recomanda puternic pe Bryant este sustzinerea lui Ted Chiang (autorul povestii pe care se bazeaza filmul Arrival), pentru care pare sa fi fost un fel de mentor si inspirator. Temele umaniste ale lui Chiang au intr-adevar radacini in felul in care punea Edward Bryant problema in anii 70. Totusi, Bryant e ceva mai naiv, mai idealist si mai putzin versat in shtiintza hardcore - in viatza personala a fost un hippiot ecologist, clar cel mai hippie autor SF pe care l-am citit vreodata. Cu ocazia asta realizez ca au existat vremuri in care sefeistii erau niste tipi calzi si hippie. Ce s-o fi intamplat intre timp de s-au transformat in acrituri techno-cinice?

Prin povestile din acest volum se regasesc utopii pansexuale, un omagiu adus lui Janis Joplin si critici environmentaliste puse in gura unor personaje puternice, cu convingeri puternice. Desi SF-ul anilor 70 era dominat de epopei space opera, a fost propice si pentru a gazdui critica idealist-socialista a astfel de autori cu background hippie, iar in volumul asta avem unul din autorii esentziali ai acelei miscari. S-a bucurat de sprijin important din partea lui Harlan Ellison si a avut la randul sau influentza prin workshop-urile literare in care a influentzat carierele sus-pomenitzilor prefatzatori.

In fine, cateva vorbe despre cuprins, incepand cu preferatele mele:
  • Particle Theory (finalista Nebula, Locus). Un autor de SF suferind de cancer de prostata se supune unui tratament experimental bazat pe un accelerator de particule setat sa creeze explozii subatomice in prostata sa. In paralel, presa se agita pe seama exploziei supernovei Rigel, care a fost vizibila pe Pamant in anii 70. Bryant face niste paralele lirice intre supernovele cosmice si prostata sa, povestea fiind o versiune metafizica a filmului Biutiful;
  • Hayes and the Heterogene. Planeta Cinnabar e populata de femei care refuza sa mai nasca, lasand problema pe seama barbatzilor hermafroditzi si a vacilor inginerate genetic sa poata gazdui fetusi umani. O secta retrograda militeaza pentru restaurarea rolurilor traditzionale ale sexelor si se deda la acte de terorism anti-choice. Povestea e interesant scrisa in stilul utopiilor de secol 19, in care cate un individ era teleportat prin timp sau pe alte planete, unde lua contact cu oranduiri sociale alternative ce ii dadeau prilej de reflexie asupra societatzii de "acasa". Bucata asta face parte dintr-un ciclu mai lung de nuvele intitulat Cinnabar (finalist World Fantasy), care se intampla toate in lumea respectiva (intreg ciclul a fost reeditat in cadrul aceleiasi campanii din care face parte si volumul de fatza); 
  • Thermals of August (finalista Hugo, Nebula, Locus). Iata o bizara mostra de SF perimat tehnologic care azi apare drept perfect realist. Singurele concepte SF de aici sunt tehnologia wireless si ceva HUD-uri cu senzori ce monitorizeaza conditziile atmosferice, montate pe capurile a doi concurentzi ce participa la un concers de deltaplane si incearca sa isi saboteze unul altuia participarea din pricina unui conflict amoros;
  • Stone  (premiata Nebula, finalista Hugo, Locus). Janis Joplin utilizeaza un costum special care transmite feedback emotzional spre public si inapoi, ducand atat publicul cat si cantaretzul intr-o stare de surescitare psihedelica ce devine foarte cool, dar da o co-dependentza periculoasa;
  • giAnts (premiata Nebula, finalista Hugo, Locus): I bet you can't write a giant insect story that complies to the square-cube law, i-a zis candva Orson Scott Card lui Bryant. The square-cube law e legea care zice ca insectele gigantice nu pot exista din ratziuni matematice: cu cat dimensiunea lor ar creste, cu atat aparatul lor respirator si locomotor ar deveni insuficiente relativ la volumul corpului. Cu povestirea asta, Edward Bryant si-a propus sa castige pariul cu O.S. Card.
Cam astea ar fi preferatele mele, restul sunt propaganda environmentalista sau povesti de dragoste foarte lirice si hippie ca spirit - nu chiar de lepadat dar in literatura moderna ar trece drept naive sau excesiv de incarcate ideologic (desi dpdv tematic raman la fel de actuale, daca nu chiar mai actuale decat erau in anii 70):
  • Hibakusha Gallery (finalista Nebula). Un gagiu participa la audieri oficiale privind construirea unei centrale nucleare si e bantuit de fantomele victimelor unor dezastre ecologice produse in trecut;
  • Strata (finalista Nebula). Un canion american pe cale sa fie distrus pentru exploatarea de gaze e inca bantuit de zei amerindieni si de animale preistorice captive intr-o enclava ecologica;
  • Shark  (finalista Nebula). Un fel de poveste de dragoste cu rechini carora li s-au transplantat creiere de oameni, cu un ton si mesaj similare povestii lui Bioy Casares, aia cu cainele (Dormind la soare creca ii zicea);
  • To See. O cugetare poetica pe seama expansiunii si compactarii universului, plus o speculatzie despre cum ar arata viatza dupa ce universul ar incepe sa se compacteze la loc, inversand astfel sensul curgerii timpului. Amatorii SF o vor gasi totusi excesiv de lirica;
  • Precession. O poveste de dragoste incropita din fragmente rememorate de un mosh ce ar putea fi bolnav de Alzheimer, sau poate are darul de a calatori in timp retraind momente dragi alaturi de fosta gagica;
  • Teeth Marks. Slabutza, despre un candidat la prezidentziale care se retrage infrant la casa parinteasca sa evalueze costurile personale ale implicarii in politica.
Volumul e eterogen stilistic, aratand un autor aflat in cautarea vocii personale dar puternic animat de sentimentalisme si idealuri pacifiste ale epocii in care a scris prozele, cu povesti marcate de un fel de amaraciune privind neputintza omului simplu - fie in fatza corporatziilor anti-environmetale care se ridicau in perioada respectiva, fie, mai abstract, in fatza Universului nepasator la problemele omului marunt. Putem doar sa suspectam ca aceeasi amaraciune, scapata de sub control, l-a impins pe autor sa devina in anii 90 un scriitor de horror brutal.

Recomandarea pe care o fac aici vine cam tarziu incat sa-i mai ajute autorului, iar volumul in ansamblu nu e nicidecum un best-of calduros recomandabil, ci o adunatura neuniforma de proze foarte bune si proze slabe (cam fifty-fifty). Totusi ma folosesc de ocazie sa sugerez ca ciclul de nuvele intitulat Cinnabar (din care aici apare doar o nuvela) pare a fi foarte smart si funny, cu fabule futuriste ce par simultan utopii si distopii, si a redevenit disponibil intr-un volum de sine statator.