Tuesday, November 29, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (V) - filmele misto

Gata, asta e ultimul articol despre filmele vazute din programul festivalului Slashfilm, cu o selectie a favoritelor mele. Despre celelalte filme am povestit aici, aici, aici si aici.


Love Witch

(regizat de Anna Biller, feminista crancena)

Ma enerveaza foarte rau "feministele terminologice" care se plang de privilegii masculine fara sa le intzeleaga cu adevarat. De exemplu nu demult am aflat despre notziunea de "manspreading" - tendintza unor barbatzi de a sta pe scaune cu picioarele mai desfacute (inclusiv in mijloace de transport in comun unde e inghesuiala). Chestia e perceputa de feministe drept un abuz de ocupare a spatziului fizic, caci femeile sunt obisnuite sa se asheze cu genunchii lipitzi ori picior peste picior. Nu-si pun feministele problema ca barbatzii au acolo niste organe care se squeezuie in mod nasol, o suferintza de care femeile nu au parte (desigur, depinde de dimensiuni). Putzina intzelegere va rog (ceea ce tocmai am facut in acest paragraf este o alta meteahna masculina si se numeste "mansplaining").

Pentru cei care ma mai suspecteaza de misoginism recomand cu caldura acest horror feminist al activistei Anna Biller, practicanta a unei foarte agresive dar totodata destepte forme de arta feminista. Acu catziva ani a avut la TIFF filmul Viva, pe care n-am stiut cum sa-l iau, dar cu acest film m-am lamurit. E un pericol real pentru umanitate ce face femeia asta in filmele ei, dispretzul fatza de sexul tare atingand culmi inimaginabile. Insa o face deshtept, coerent, cu simtz estetic si in nici un caz nu-si pierde vremea cu acuzatzii de "manspreading".

Eroina filmului e o vaduva neagra si oculta care omoara barbatzi cu nemiluita, dupa ce intretzine episoade erotice cu acestia. Farmecul filmului sta in designul retro si jocul teatral al actorilor (amintind de filmele lui Ed Wood), dar mai ales in finetzea detaliilor menite sa scoata in evidentza diverse aspecte ale notziunii de "privilegiu masculin". Toate personajele masculine sunt cretine si abuzive, prezentand comportamente macho evidentziate in tushe groase, insa extrem de amuzante.

In sfarshit o artista capabila sa problematizeze feminismul pe alte cai decat speculatzii terminologice.



*********************************************


The Priests

(regizat de Jae-hyun Jang, debutant, corean)

Nu e nimic original in povestea acestui film, insa e clar cel mai bun film cu exorcisti pe care l-am vazut de la Exorcistul original incoace. Sharmul filmului provine din localizarea povestii la Seoul si din numeroasele detalii tehnice adaugate la poveste - de exemplu purcelul din poza de mai jos, crescut special pentru a gazdui demonii in urma exorcizarii (urmand exemplul povestii biblice cu Legion).

Nu stiu exact care e statutul bisericii catolice la Seoul dar e clar ca are un rol important - e amuzant sa vezi sud-coreeni imbracatzi in veshminte preotzeshti catolice, vorbind latina ori italiana. Filmul incepe cu nishte disensiuni politice, cu biserica de la Seoul incercand sa mushamalizeze faptul ca mai practica exorcisme si ca foloseste porci in acest scop, in conditziile in care succesul catolicismului la ei s-a bazat tocmai pe prezentarea sa drept o alternativa moderna la shamanismul si superstitziile pagane arhaice din zona. La un momendat la exorcism participa si niste shamani de-ai lor, nevoitzi insa sa lase loc procedurilor de lucru mai profesioniste ale catolicilor.

Povestea e redusa la strictul necesar - o fetitza posedata tot incearca sa se sinucida si doi preotzi se duc sa-i aplice un exorcism ca in vremurile bune. Bucuria de a urmari filmul nu sta in poveste, ci in detaliile surprinzatoare introduse prin translatarea acestei povesti horror deja clasice intr-un cadru cu totul nou si exotic.

Actorii sunt destul de cunoscutzi, dupa fetze am inceput sa-i recunosc de prin thrillerele coreene pe care le mai prezinta TIFFul (Chaser, Yellow Sea) insa nu-s in stare inca sa le tastez numele fara sa ma uit in IMDB si acum mi-e lene.



*******************************************************

The Handmaiden

(regizat de Chan-wook Park, autorul lui Oldboy)

Si asta e un film al carui principal farmec vine din felul in care o poveste occidentala e transferata in alt spatziu (in acest caz si in alt timp, al Coreei ocupate de japonezi in anii 30). Povestea originala e romanul Fingersmith al activistei feministe Sarah Waters, cu actziunea plasata in Anglia victoriana, ecranizat deja intr-un serial BBC dar suferind in acest film mutatzii fascinante datorita relocarii povestii. Singurul necaz e ca filmul nu prea avea ce cauta intr-un festival horror ca Slashfilm, miza fiind feminist-erotica (si inca intr-un fel glorios-luminos, nicidecum dark-ocult), iar scenele violente sunt foarte reduse.

Protagonistele sunt o gagica bogata orfana si slujnica ei infiltrata sa ii traga o tzeapa sofisticata impreuna cu un escroc care spera sa ajunga in chilotzii orfanei. Pe langa ele se mai invarte si un mosh sinistru, unchiul orfanei - un pervers pasionat de tentacle porn si literatura erotica medievala, din care a deprins cateva obiceiuri dubioase. Cei 4 isi tot dau tarcoale unii altora, planificand mashinatziuni intr-un cadru ce musteshte de innuendo erotic mai mult sau mai putzin subtil (si cu multe particularitatzi de factura asiatica pe care nu le pot detalia fara sa dau spoilere).

Filmul are multe in comun cu aventura hollywoodiana a aceluiasi regizor de acu catziva ani, Stoker (unchiul pervers, tanara orfana manipulata, vila izolata etc.). Toate greselile de acolo sunt indreptate aici, genul asta de film fiind mult mai entertaining in varianta asiatica, chiar daca la baza e cladit pe o structura de thriller hitchcockian.


*******************************************************


Hangman

(regizat de Adam Mason, never heard of him)

Filmul asta e o versiune realista si lipsita de paranormal a filmelor Paranormal Activity. Deci e un fel de found-footage movie, insa unul credibil, obtzinut din camerele instalate de un psihopat prin casa unei familii, in scopul de a-i teroriza si a le distruge vietzile. Filmul incepe cu psihopatul dand buzna in casa goala, instaland prin toata casa camere de filmat si coordonand diverse farse pentru a-i baga in sperietzi pe locatari. Victimele sunt un cuplu cu doi copii, capul familiei fiind jucat de Jeremy Sisto (serialele The Returned, Six Feet Under).

Cei pe care filmele Paranormal Activity nu i-au impresionat in nici un fel, in baza faptului ca nu exista fantome deci nu avem nimic de invatzat din acele filme, nu vor ramane la fel de calmi urmarind Hangman, in care totul e ingrijorator de credibil si realist. Sigur, e nevoie de o casutza mai mare ca sa se poata intampla tot ce se intampla aici, cei care stau intr-un amarat de apartament ca mine nu tre sa se ingrijoreze.

Simplul fapt ca nazbatiile din acest film sunt realiste schimba major felul in care poate fi perceput - e mult mai entertaining decat sa te uitzi o ora jumate la ushi care scartzaie si perdele care se flutura. De calitatzi tehnice nu prea poate fi vorba caci avem un found-footage simplu, complet static - toate camerele de filmat sunt fixe, unele ofera scene de zi, altele scene de noapte si tot farmecul sta in montajul lor, in ordonarea scenelor pentru gradarea tensiunii, in ghicitorile mute oferite spectatorului spre un deznodamant mai mult sau mai putzin previzibil, dar oricum destul de intens.



********************************************


In a Valley of Violence

(regizat de Ti West, auteur horror incercandu-shi aici mana cu westernul)

Probabil exagerez putzin recomandand cu caldura acest film, insa n-am vazut de foarte demult un western cinstit, ca pe vremea lui John Wayne (n-am fost deloc incantat de pastishe omagiale recente precum Hateful Eight si True Grit). 

Elementele de atractzie aici sunt John Travolta in rolul unui sherif dement si Ethan Hawke in rolul unui cowboy solitar care trece din intamplare prin satul sherifului dement. Oamenii sherifului dement ii omoara catzelu lui Ethan Hawke, iar acesta porneshte o razbunare sangeroasa. Simplitatea plotului e dezarmanta dar creca special conceputa sa trezeasca nostalgii asupra westernului clasic care a bucurat tineretzile unora ca mine.

Foarte dragutze sunt si Amy Pond din Dr. Who si Taissa Farmiga in roluri de femei ushoare. Dialogurile sunt destul de cretine, dar asta pt ca personajele sunt cretine, nu din vreo insuficientza a scenariului. Uneori e amuzant, alteori e violent, dar e tot ce trebuie. In plus e un film pt animal lovers despre dragostea dintre un om si un caine, iar Romania are nevoie drastica de astfel de filme in aceste vremuri de salbaticie neoliberala.

Sunt cat de cat fan al regizorului Ti West, in special al filmelor Sacrament (despre colonia comunista a lui Jim Jones) si House of the Devil. Omul e una din figurile proeminente ale grupului "mumblegore" - o mana de regizori hipsteri care ne-au invadat in ultimii 10 ani cu o avalansha de scurt-metraje (unele grupate in filmele-antologie VHS) si cu niste filme sangeroase mizand pe sensibilitatzi retro (campanie in care se incadreaza si filmul de fatza). Asta e primul sau film cu actori importantzi, deci sunt semne ca incepe sa fie bagat in seama de industria mare de la Hollywood.


Tuesday, November 22, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (IV) - alte filme asa si-asa

Asta e al patrulea calup de cronici despre filmele din programul festivalului Slashfilm 2016. Primele trei calupuri au fost aici, aici si aici.

Belladonna of Sadness

(regizat de Eiichi Yamamoto, pionier al anime-ului japonez si discipol al lui Osamu Tezuka)

Recent s-a dezvaluit marelui public aceasta animatzie japoneza a anilor 70, multa vreme uitata, huiduita ori chiar interzisa. La vremea ei a primit nitzica atentzie la Festivalul de la Berlin insa acasa in Japonia filmul a fost receptat dezastruos, chiar cu ura si multa vreme dupa aceea n-a mai auzit nimeni de el. Osamu Tezuka (unul din pionierii BD-ului japonez), in ale carui studio-uri a fost creat acest film, s-a si lasat cu ocazia asta de animatzie, dedicandu-si restul carierei benzilor desenate - un mediu mai putzin reglementat decat cinema-ul. Filmul asta e episodul 3 al seriei Animerama, o serie initziata de Tezuka cu animatzii explicite sexual, psihedelice si foarte artsy fartsy, cu mari muzicieni japonezi contribuind la coloana sonora.

Lumea nu prea era pregatita in 1973 pentru ce e aici, cu o coloana sonora avangardista (un post-jazz cu mult inainte ca post-jazzul sa existe), cu o grafica psihedelica inspirata mai mult de Klimt decat de shabloanele anime-ului japonez si cu o gramada de simbolistica ocultist-marxist-feminista. Filmul are unele in comun cu Haxan - are la baza tratatul de ocultism Satanism and Witchcraft ce documenta prin secolul 19 realitatzile sociale si abuzurile care se ascundeau in spatele notziunii de "vrajitorie"(in special abuzuri sistemice impotriva femeilor).

Animatzia e mai putzin documentarista decat Haxan, mizand mai degraba pe lirism si pe caracterul provocator. Putza din imaginea de sus e un demon - personalizare a sexualitatzii feminine, care o impinge pe eroina pe un drum al ocultismului ce chestioneaza autoritatea administrativa si religioasa intr-un sat medieval francez (!?). Povestea are multe in comun si cu prozele lui Aleister Crowley, Arthur Machen si ale altora care au provocat pe seama realitatzilor sociale din spatele politicilor de demonizare a sexului (si nu numai).

In multe privintze filmul e o munca de geniu, insa nu stiu multa lume care va avea rabdare sa reziste la film pana la capat - cea mai mare parte nu e tocmai animatzie, ci mai mult un fel de slide-show de imagini statice peste care e aplicata muzica si naratziunea, si doar din cand in cand cate un element cu adevarat animat. Unii il vor percepe drept o pacaleala - e destul de obositor sa te uitzi o ora jumate de slide-showuri - insa filmul isi va bantui multa vreme spectatorul care are rabdare pana la capat.



********************************************


Are We Not Cats?

(regizat de Xander Robin, debutant competent, de urmarit in viitor)

Duma horror a acestui film e ca protagonistii sunt un cuplu de hipsteri care dezvolta hobby-ul de a-si manca părul din cap. Ea e mai nesatula si mananca atat de mult incat a ajuns sa poarte peruca, el doar mai ciuguleshte cate un firicel cand se plictiseshte. E o boala psihica, tricofagie creca ii zice si nu e chiar asa rara cum ar parea, iar filmul tzine foarte mult sa se prezinte pe coordonate foarte realiste, lipsite de spectaculos dar totusi tulburatoare. Duma e diluata in scene de cotidian, cu protagonistul certandu-se cu fosta gagica, cu parintzii, cu colegii de la job. Daca era romanesc, filmul putea trece lejer drept drama sociala, horror-ul fiind destul de subtil aici.

Filmul sufera de gresheala debutantzilor care isi fac primul lor lung metraj dintr-un scurt metraj cu care apucasera sa atraga atentzia pe la festivaluri. Nu e nimic rau in asta, dar adesea metoda aplicata e diluarea scurt-metrajului in scene mai lungi, mai lente, mai leneshe, fara a mai adauga chestiuni de esentza. In consecintza, devine suparatoare senzatzia ca stai intr-o stare de expectativa construita in jurul scurt-metrajului original.

Trecand peste aceasta meteahna, filmul e dragutz, un fel de cinema de Nou Val romanesc - nu chiar Sieranevada, mai aproape de Aurora/Dl. Lazarescu, cu personajele circuland mult de ici colo si palavragind aiurea, ori petrecand timpi lungi de ashteptare. 




********************************************


Trash Fire

(regizat de Richard Bates Jr., autorul lui Excision)

"Your balls smell real bad" "Ok, I'm gonna jerk off in the toilet" sunt genul de replici candide pe care le schimba indragostitzii-protagonisti ai acestui film, in care prima jumatate incearca sa treaca drept o comedie romantica, insa una extrem de cinica (mai cinica decat cele mai cinice momente din comediile lui Apatow).

Cei doi sunt un cuplu de tineri crescutzi in familii religioase, ajunsi dupa 3 ani de relatzie la acel punct la care se dispretzuiesc profund si se insulta reciproc cu orice ocazie, insa n-au curaj sa se desparta caci realizeaza ca cu greu vor mai gasi pe cineva care sa-i suporte. Pana la urma decid ei sa isi salveze relatzia facand un copil. Ca test de andurantza, incep sa-si viziteze reciproc familiile. Problemele incep la familia baiatului care are o bunica extrem de afurisita si ofensatoare, precum si o sora mutilata de un accident din copilarie. Cea mai mare parte a filmului sunt doar avalanshe de insulte schimbate intre personaje, ce vor fi percepute drept extrem de cool de catre cei pasionatzi sa posteze pe facebook comentarii ofensatoare despre familie, religie, munca si alte traditzionalisme primitive.

Cine a vazut succesul de underground Excision de acu catziva ani al aceluiasi regizor va recunoaste faptul ca omul incearca (si reuseste) sa isi defineasca un fel de retzeta: filmele sale incep ca niste comedii cinice, apoi se transforma subit in horror violent. E ceva din Tarantino in retzeta asta, insa aici racordul este mai prost, schimbarea de ton a filmului e mult prea brusca si logica povestii e mult fortzata pentru a acomoda aceasta retzeta. E, totusi, un film amuzant in cea mai mare parte a sa.




********************************************


Abattoir

(regizat de Darren Lynn Bousman, autorul Saw II-IV, Genetic Opera etc.)

Asta fu cel mai american si mai comercial film al acestei editzii a festivalului - in sensul ca e genul de film care mai ajunge si la noi in cinematografe.

Regizorul Darren Lynn Bousman a realizat 3 dintre filmele seriei Saw, iar acum incearca sa se detasheze de acea perioada a carierei incercand sa lanseze propria franciza. Facand asta, el de fapt calca pe urmele lui James Wan (creatorul seriei Saw) care acu ceva timp a facut un pas similar, specializandu-se in francize gotice (fantome, demoni etc.) - vezi Insidious, Conjunring).

Abattoir e ceva mai aproape de spiritul traditzional al genului american gothic (de scriitori de duzina ca Dean Koontz) si are ambitzia de a propune un nou personaj iconic pentru cinema-ul horror american. E o misiune extrem de dificila, nu mai suntem totushi in anii 80, hipsterii nu dau suficienta importantza ca sa vorbim de un revival al genului, iar antieroul acestui film - un moshulica venit din Iad - nu e un personaj suficient de fascinant incat sa poata concura cu Freddy, Pinhead etc., ori macar sa ofere o imagine exploatabila in meme pop culture,

Protagonista e o agenta imobiliara care sesizeaza o schema imobiliara dubioasa, a moshului din Iad care speculeaza piatza cumparand ieftin case in care au avut loc crime. Cu ajutorul unui politzist ajunge la sursa speculei - un satuc american creepy populat de personaje creepy (nu doar Dean Koontz, ci si Stephen King e de vina pentru aceasta retzeta). Satul respectiv e supus intereselor oculte al colectzionarului de case, despre care n-o sa dau mai multe detalii.

Initzial Abattoir a aparut sub forma de banda desenata (scrisa tot de regizor), apoi s-a creat acest film care se anuntza a fi inceputul unei trilogii.

Sunt atashat emotzional de genul asta de povesti pe care le consumam pe paine in vremea liceului, dar acum nu pot sa intzeleg de ce ar crede cineva ca merita sa investesti in genul asta. Filmele gotice ale lui James Wan au momente creepy bine orchestrate si pot produce sperieturi, insa Bousman nu e in stare sa reproduca retzeta. Abattoir e extrem de pripit, evenimentele se desfashoara cu o viteza atat de mare incat prima ora a filmului pare pe fast-forward, iar un final nu exista, evenimentele ramanand deschise pentru continuarea trilogiei. Poate la intregirea trilogiei va fi mai ok, dar luat de sine statator e cam shubred.


Tuesday, November 15, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (III) - alte filme asa si-asa

Al treilea calup de filme din programul festivalului horror Slashfilm 2016. Primele doua au fost aici si aici.


Train to Busan

(regia Yeong Sang-ho, destul de celebru pentru animatzii horror)

Asta e un film sud-coreean cu zombie ce are drept punct de atractzie faptul ca actziunea se intampla intr-un tren si in trei gari. E, asadar, o ocazie pentru Coreea de Sud sa se laude cu trenurile si cu garile pe care le au. Ar fi fost mai potrivit un astfel de film la noi - avem deja un "tren al foamei" si niste gari postapocaliptice. Din punctul asta de vedere, Train to Busan nu prea ajunge la sufletul spectatorului - in tot filmul e un singur individ care nu-si plateste biletul (si ala e sacrificat) iar trenurile n-au intarziere nici macar cand sunt cotropite de zombie. Alea care intarzie, intarzie de tot - explodeaza, se dau peste cap, etc. si chiar cand sunt deraiate arata mai bine ca vagonul in care am venit ultima data de la Alba Iulia.

Protagonistii sunt un corporatist divortzat (cu fiica lui neglijata) si un stangist altruist-familist (cu o sotzie insarcinata). Cei doi se intalnesc pe trenul cotropit de zombie si incearca sa treaca peste diferentzele de caracter pentru a supravietzui impreuna. Lor li se alatura un controlor CFR corupt, o echipa de baseball dotata cu bâte si niste tzatze. Cea mai mare parte a filmului are a face cu oameni care se chinuie sa treaca dintr-un vagon in altul, ori sa prinda legatura cand au de schimbat trenul.

Nu se explica nici o clipa care sunt originile epidemiei zombie - ea izbucneshte din senin in momentul in care pasagerii se suie in tren. Pentru a acoperi aceasta gaura narativa, regizorul a scos ulterior si un lung-metraj de animatzie intitulat Seoul Station, care functzioneaza ca un fel de prequel al acestui film. Si cu asta ajungem la ceea ce conteaza de fapt: regizorul Yeong Sang-ho e o mica celebritate a animatziei horror, cu cateva titluri foarte apreciate in industria asta (The Fake, King of Pigs) pe care le recomand cu caldura. Efectele speciale ale filmului tradeaza uneori niste animatzie digitala, dar pe ansamblu arata OK.

Acu 10 ani as fi primit mai cu caldura un astfel de film, dar azi e mult prea tarziu. Genul a iesit din faza de inovare, a trecut si de cea de entuziasm mainstream, pana si Andrei Plesu a scris un articol despre zombie in Dilema Veche (probabil urmeaza si un sequel al volumului Despre ingeri pe tema asta).



****************************************************

The Mermaid

(regia Stephen Chow, autor de comedii fantasy chinezesti)

Poate va mai amintitzi de cateva comedii chinezesti glorioase de acu 15 ani cum ar fi Shaolin Soccer si Kung Fu Hustle. Erau destul de populare pe la noi, cand romanii devenisera subit constientzi de existentza comediei chinezesti (cu ajutorul DVD-urilor piratate). Autorul pomenitelor titluri e acest Stephen Chow, ajuns intre timp membru de partid si consilier cu privire la felul in care tre sa evolueze cinema-ul chinezesc. Probabil va veni o vreme in care numai filme din astea o sa mai iasa de acolo. Cea mai recenta productzie a lui Chow, acest The Mermaid, a spart deja cateva recorduri, fiind cel mai mare succes de box-office in China.

Filmul e un update comedic la clasicul basm al Micutzei Sirene, cu unele scene horror in care niste sirene sunt hacuite cu topoare si carlige. Povestea e despre un mogul care vrea sa amenajeze un golf in interes capitalist, ceea ce are sa afecteze grav viatza marina si pe a tribului Micutzei Sirene care traieste fix in golful respectiv. Cu chiu cu vai sirena invatza sa umble pe coada si se infiltreaza in cercurile personale ale mogulului cu planul de a-l asasina, insa ajunge sa se indragosteasca de el.

Acu 15 ani gaseam filmele lui Chow extrem de amuzante, insa vazand filmul asta am inceput sa ma gandesc ca poate eram eu easily amused. Efectele speciale sunt ridicole, cam la nivelul filmelor produse de studiourile Asylum (Titanic II, Transmorphers si alte filme facute la misto, cu titluri menite sa pacaleasca pe cei care inchiriaza DVD-uri). Doar ca filmele Asylum sunt considerate un acquired taste idiotic, in timp ce acest Mermaid a rupt recordurile de box-office ale cinema-ului chinezesc. Deci nu doar eu, ci si poporul chinez e easily amused.

P.S. Parca totusi filmele vechi ale lui Chow erau mai ingenioase si nu doar silly (Shaolin Soccer era despre o echipa de fotbal formata din calugari shaolin care puteau sa zboare ca in filmele kung-fu). The Mermaid foloseste un subiect clasic de basm universal si o tema cam mainstream, a environmetalistmului, asa ca creca a fost gandit din capul locului pentru poporul Republicii Populare Chineze.



****************************************************



Darling

(regia Mickey Keating, un hipster tanar de care o sa auzim tot mai multe)

In preajma vizionarii horror-ului romanesc Vizitatorul pe la festivalurile recente din Romania s-a tot discutat despre ce inseamna sa faci film indie, fara buget, si de limitarile cu care se confrunta un regizor care se inhama la un astfel de proiect. In mare s-a concluzionat ca e nevoie de indulgentza in a critica acest soi de filme, caci suntem in Romania unde totul e greu.

La scurta vreme am dat de acest film, Darling, tot o productzie minimalista si lipsita de buget, insa diferentza e de la cer la pamant. Filmul are doar 2 actori (si niste figurantzi), e filmat aproape integral intr-un apartament, e alb-negru si fara efecte speciale altele decat cele de montaj. La scolile de film din Romania ar trebui sa se arate studentzilor filmul asta si sa se analizeze cadru cu cadru cum a reusit regizorul sa il faca sa arate ca un film si de ce romanii nu sunt in stare sa o faca. Una din lectziile pe care tre sa le tzina minte ai nostri e ca cea mai mare parte din munca trebuie sa se desfasoare inainte si dupa filmari, adica pe scenariu si post-productzie, cele doua faze peste care productziile romanesti cam sar, mizand pe "naturaletze si spontaineitate"(=lene).

Povestea din Darling e minimala - o tanara menajera e lasata sa traiasca singura cateva saptamani intr-o casa, cu sarcina de a face curatzenie pana la intoarcerea proprietarilor. Fata se perinda prin casa si gaseste diverse chestii bizare - scrijelituri la ushi ori pe peretzi, o cruce intoarsa intr-un sertar etc. Incet-incet fata innebuneste, iar de la un momendat nu mai face diferentza intre realitate si mictziune. Filmul este, desigur, foarte derivativ - Shining, Lords of Salem, Eraserhead ar fi influentze evidente. Insa felu in care e alcatuit, pus cap la cap, filmat, montat, unghiu, lumina, machiaju, design-ul cadrelor ne spune foarte clar ca a nu avea bani si buget nu e o scuza, si ca e in interesul regizorului sa ofere un "sense of style" daca vrea sa il bage cineva in seama pe viitor.

Aici avem o gramada de "sense of style" si un regizor cu mult viitor.


**************************************************************


Carnage Park

(regia Mickey Keating, acelasi hipster tanar de care o sa auzim tot mai multe)

Acelasi tanar regizor care a facut si filmu de deasupra, Mickey Keating, a fost inclus in programul festivalului cu inca un film, de o alta factura, demonstrand insa aceleasi capacitatzi de a face miracole cu foarte putzin si abilitatea de a exploata la maxim locatzia care i se pune la dispozitzie.

Spre deosebire de Darling, filmul asta se petrece in spatzii deschise, prin nishte dealuri deshertice din California, unde un lunetist dement si-a amenajat un fel de parc de paintball, insa cu gloantze adevarate. Ca si Darling, personajul principal e feminin si isi petrece cea mai mare parte de film urland, alergand ori ghemuindu-se intr-o groapa sa planga (vanata de pomenitul lunetist). Doar ca aici mai apar si alte personaje - nu multe, insa suficient de consistente incat acest film sa nu poata fi considerat chiar un one woman show (spre deosebire de Darling). Cica filmul ar fi bazat pe evenimente reale - si e suficient de realist si nespectaculos incat sa fie asa. Adica nu e chiar Texas Chainsaw Massacre - miza si desfasurarea evenimentelor sunt mai simple si mai realiste, accentul fiind pus pe suspans si nu pe brutalitatzi suprarealiste.

Regizorul Mickey Keating e deocamdata tanar, obscur, lucreaza cu micro-buget si filmari de 2-3 saptamani, filmele sale au scenarii minimale, lipsite de orice ambitzie. Dar mai discutam in vreo 10 ani, deja baiatu a anuntzat proiecte in care i s-au dat pe mana bugete serioase.